Pescuitul e principala sursă de hrană în Gaza

Odată ce soarele răsare deasupra Mării Mediterane, în orașul Gaza, pescarul Feres al-Hessi și nepoții lui schimbă plasele pentru a doua tură de dimineață. Prima a fost fără succes, iar tot la ce pot spera e că vor avea mai mult noroc a doua dată. Între alimentarea cu combustibil a bărcii de pescuit și hrănitul familiei și a comunității, al-Hessi poartă pe umeri o groază de griji doar cu traiul de pe o zi pe alta.

În Cairo, cei din Hamas și israelienii sunt în tratative post-război, iar unul dintre subiectele de discuție e acela de a le da pescarilor voie să prindă din ce în ce mai mult. Hamas cere ca pescarii să aibă voie să meargă pe mare 12 mile nautice. În momentul de față pot călători în jur de o milă. Dacă forța maritimă israeliană îi prinde că depăşesc limita, pescarii spun că sunt reținuți sau împușcați.

Înainte de conflictul care a durat o lună, câțiva pescari aveau voie să meargă în larg cinci mile, dar distanța a scăzut odată ce-au apărut noi tensiuni cu israelienii.

La sfârșitul zilei, al-Hessi știe că trebuie să continue. Șapte zile pe săptămână, el își scoate barca în larg ca să caute pește, principala sursă de hrană din Gaza. Dar cu o distanță atât de mică, el nu poate prinde decât sardine. Câteodată pești mai mari înoată mai aproape de mal, dar asta se întâmplă rar. Fiecare pescar se luptă de fapt pentru acelaşi petic.

Odată ce ne-am urcat în barca lui al-Hessi, soarele devenea din ce în ce mai puternic. Pescarii erau desculți, iar mica ambarcațiune căra bucăți de năvoade și resturi de maţe de pește. Am văzut alți pescari care au ieșit în tura lor de dimineață. E o rivalitate prietenoasă care uneori duce la un sfat de locuri unde se prinde bine, dar toţi vor să prindă tura de sardine înaintea următorului pescar sau a grupului de bărci din aceeași zonă, care se află la distanță mică de mal. Uneori, după cum spun nepoții lui Fares, „peștele doarme” și nu găsești nimic.

După câteva ore petrecute fără succes pe mare, echipa lui al-Hessi azvârle năvoadele de două ori ca un ultim efort să prindă peștele pe care nici măcar nu-l vede. Au privit, au așteptat și urmărit, dar acum se bazează doar pe speranță.

Ce au reușit să aducă e o găleată plină de sardine, un pește mai mare și un crab care s-a prins în plasă. Lui i-au dat drumul.

Înainte de război, al-Hessi spune că-și duceau peștele la piață într-o zonă în care comercianții veneau și negociau prețurile cu ei. Apoi ei îl vindeau restaurantelor sau cumpărătorilor privați. Într-o zi cu o captură mai mare, al-Hessi putea să câștige aproape o mie de dolari, dar în ultima vreme deja sunt o groază de zile în care abia dacă a strâns o sută de dolari, care oricum acoperă combustibilul, dar nu și hrana pentru familia sa.

Piața s-a schimbat, iar pescarii nu pot merge în târg, dacă nu au ce să vândă. Nepoții lui al-Hessi iau cantitatea mică de pește pe care reușesc să o prindă și o duc direct la un comerciant care poate plăti pentru sardine. Însă nu sunt destule ca să ia și acasă și să le gătească pentru familia sa.

Cât timp nu mai e pește, îl urmăm pe al-Hessi cum se întoarce la casa sa, care se află la câteva mile distanță de port. Holul ne ducea spre un apartament în aer liber, destul de simplu, curat și cu câteva saltele pe podea, câteva scaune și un televizor pe care rulau mesaje de la gruparea Hamas.

Em-Abed al Hessi, soția lui Fares, spune că ea urăște peștele mic, dar îl gătește pentru că nu au altceva. Când Fares ajunge acasă, ea are falafel și humus pentru soțul ei. Nu e mult, dar e destul după o dimineață lungă pe mare, sub soarele fierbinte. Ea ne invită pe scaunele de plastic, ne aduce ceai și ne zâmbește mândră când copiii ei se ascund în colțuri, chicotind datorită prezenței străinilor din sufragerie. Cuplul ne spune că sunt căsătoriți de tineri și că au șase copii. Em-Abed spune că până și copiii sunt triști când soțul ei nu poate aduce acasă destul pește și nu au ce să mănânce. Ei și-ar fi dorit să aibă pește ca să ne servească și pe noi.

Schimbările la nivelul mării din ultimii 20 de ani au avut un impact puternic asupra vieții lui al-Hessi. În anii 1990, pescarii palestinieni puteau să meargă pe mare și 20 de mile ca să prindă diverşi peşti. Astăzi, totul s-a schimbat, iar conflictele dintre israelieni și Hamas au restricționat pescuitul și mai mult.

Nu e o viață ușoară. Al-Hessi spune că dacă ar putea să meargă mai departe pe mare, ar prinde pești mai mari și şi-ar folosi barca mai mare ca să aducă stabilitate financiară copiilor lui. Fața lui era plină de amărăciune. Al-Hessi știe doar să fie pescar, mai ales că 20 de ani din viață i-a dus pe barcă, având grijă de familia sa. Chiar dacă e dificil, el și soția lui sperau că Hamas va reuși să negocieze cu israelienii ca ei să le poată da copiilor lor tot ce au nevoie. Până atunci, pescuitul sardinelor continuă.

Traducerea: Dana Alecu

Citește mai multe despre Gaza:
Oamenii din Gaza își dezgroapă morții
„E nebunie totală!”- fragmente din viața unui medic în Gaza
Fâșia Gaza sub asediu