Frumusețea stranie a politicianului chinez care a luat-o razna la aeroport

Știu că China încearcă din greu să se reinventeze, iar oamenii de acolo nu mai vor să fie văzuți drept stoici rezervați și bățoși, dar simt că nici vecinii nu-i ajută prea mult. Oricâte ferme de tigri ar înființa, e clar că operează într-o cultură căreia îi lipsesc mărgelele și perversiunea bordelurilor din Tailanda, hoardele de militari-rechini din Coreea sau găștile de capete-gogoașă din Japonia.

Ce încerc eu să spun e că, în mare, chinezii par un popor care își rezolvă problemele discret, făcând bani și copii și cucerind lumea încet, pas cu pas. Nimeni nu-i înțelege, și totuși au o importanță imensă în lume.

Tocmai de aceea e atât de incredibil videoclipul ăsta cu un politician chinez care o ia razna complet la aeroportul Changshui. În esență, e doar un clip cu un bărbat care are o experiență de coșmar la biroul de îmbarcări (a luat un mic dejun prea lung și a ratat primul zbor, după care n-a auzit când a fost anunțat al doilea zbor). Dar privit prin camera de circuit închis a aeroportului, episodul se transformă în ceva ce le-a scăpat tuturor site-urilor care au raportat întâmplarea.

Începe să se transforme în ceva frumos.

În primul rând, omul nostru – cel din stânga, în costum gri – stă drept în picioare, cu mâinile împreunate respectuos la spate. Nu e limbajul corporal al cuiva în pragul unei căderi nervoase, dar zvâcnirile membrelor indică faptul că ceva nu e în regulă.

Birocrații din jurul lui nu par prea îngrijorați în etapa asta, dar îmi închipui că nici n-au de-a face prea des cu oameni politici care le distrug biroul și calculatoarele, așa că le înțeleg placiditatea.

După ce păcălește personalul că totul e în regulă, se hotărăște să le arate ce poate face un om cu poziția lui și începe să testeze cât de tari sunt geamurile aeroportului comunist. Răspunsul: destul de tari cât să reziste puterii unui om de mărime medie. Cine-ar fi crezut.

Tot împinge, dar nu reușește să clintească nimic. Un paznic se apropie să vadă ce se întâmplă.

Dându-și seama că n-are ce să facă cu ușa, omul nostru se apropie amenințător de cele două lucruri care îl împiedică să se îmbarce: calculatoarele și oamenii care le folosesc. Dă cu tastatura de pământ, distruge monitorul și îl amenință pe angajatul speriat, parcă sfidându-l: „Ia să vedem ce-o să mai faci acum fără prețiosul tău Windows Vista?”

Nu mă pot abține să nu admir mișcările omului, atât de neobișnuite și necontrolate. Te uiți la omulețul ăsta furios și îți vin în minte marii comedieni din trecut – Keaton, Arbuckle și Chaplin. Toate astea, împreună cu lag-ul camerei de filmat dau naștere unei veche comedii chineze mute. E un videoclip care se situează între viralitate, comedie și artă.

Continuă cu agresivitatea până își face apariția un grup de paznici ai aeroportului în uniforme. Dar pentru că întâmplarea se petrece în China, unde există un respect imens pentru politicieni și conducere, paznicii pur și simplu stau și-l privesc în loc să-l înhațe și să-l imobilizeze.

Între timp, se adună și mulțimea de gură-cască, dornici să-l vadă pe unul dintre superiorii lor în timpul unei căderi nervoase. Dar nimeni nu îndrăznește să facă nimic.

Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut în Marea Britanie și l-ar fi avut drept protagonist pe Sir Digby Jones, clipul ar fi fost pe YouTube înainte să mai apuce să pună mâna și pe pancarta din metal. Probabil că și dacă era prințul Charles, tot primea niște spray cu piper în ochi dacă făcea faze din astea. Și totuși, în situația dată, omul nostru face ce are chef în fața unui public tot mai mare și tot mai vrăjit.

Devine tot mai clar că evenimentul se transformă dintr-un protest într-o farsă – mulțimea e transportată în Parisul anului '68, la un show Punch and Judy pe cheile Blackpool, iar performerul începe să joace un spectacol numai pentru ei. Se schimbă, în mod bizar, rolurile: proletariatul privește omul sistemului degradându-se în public, totul sub ochii securității care nu ridică un deget.

Cu soția lângă el, ușile blocate și privitorii înghesuindu-se din toate părțile, omul sistemului e prizonier; metaforic, emoțional, politic și fizic. Tot ce poate face e să se plimbe stresat în spațiul de spectacol pe care tocmai l-a distrus. E prea puternic ca să fie luat la bătaie de paznici și totuși prea furios ca să plece. E captiv într-un purgatoriu bizar. Nu e oprit în niciun fel, dar nici nu poate renunța la datorie.

E un leu cu dinții tociți, mârâind la turiștii care chicotesc dincolo de gratiile cuștii.

Cum în China valorile familiale sunt la loc de cinste, soția și copii stau pe margine și privesc cu mândrie cum tatăl face praf calculatoarele cu software din 2002. În cele din urmă, omul se calmează și începe să-și fluture biletul. Acum a venit rândul soției să se dea în spectacol: culege ultima chestie rămasă nestricată pe masă și o trântește de pământ, într-o ultimă zvâcnire dramatică.

Ca orice bucățică de realitate, la fel ca și în viață, povestea nu se încheie cu nicio concluzie – haosul se diminuează puțin câte puțin. Camera își pierde interesul, iar personajele principale arată cu degetul în jur, ca niște turiști confuzi, ceea ce și sunt. Rușinea pe care au suferit-o din pricina birocrației i-a redus la statutul de muritori de rând.

Par să se reculeagă spre final, punându-și unii altora întrebări de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, uimiți de mulțimea de oameni din jur. Dar mulțimea rămâne pe poziții, să vadă ultimele zvâcniri ale acestui coșmar modern.

Nu știu ce s-a întâmplat cu tipul. Sunt sigur că aș putea afla dacă aș vrea, dar sincer să fiu, îmi ajunge acest fragment perfect, straniu și frumos în care un om și-a pierdut puterea și rage singur ca un leu în cușcă până la capătul răbdării.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia