Publicitate
Bob Mazzer: Mi-am luat prima cameră foto când aveam 13 ani. Era un Ilford Sporty, făcut din tablă și plastic. Camera aia era numai bună de aruncat la gunoi dar eu habar nu aveam la vremea respectivă. Mai am câteva poze făcute cu aparatul ăla. Interesul mi s-a îndreptat rapid înspre școala de artă și-am devenit în final, cel mai bun elev. - cuvinte spuse fără pic de falsă modestie.
Am început să fiu atras de această atitudine. Rebeliunea mea a prins formă când am studiat la Hornsey Art School, prin anii 60.
N-a existat perioadă mai bună. Cred că anii 60 au fost decalați și s-au derulat pe parcursul anilor '70 în cazul meu. Am plecat în Statele Unite în 1969 și-am reușit să ratez Woodstock-ul cu grație, deși primisem invitație. Nu m-am considerat niciodată un hippie pentru că mi se păreau prea soft. N-am fost hippy, trippy, dippy, cu mărgele, clopoței, pace și iubire. M-am perceput ca fiind un dubios. Am avut o pasiune pentru Captain Beefheart care încă dăinuie. Am făcut autostopul și-am nimerit fix în autocarul lui de turneu, din Londra înspre Brighton, în anul în care a fost lansat "The Spotlight Kid". Am aflat la ce hotel era cazat și m-am dus acolo cu o cameră foto Leica în jurul gâtului. Ne-am întins la taclale și la un moment dat el a zis: „Aparatul tău foto pare foarte simpatic, vrei să ni te alături în autocar?", iar eu i-am răspuns: "Da, Căpitane, vreau."
Publicitate
M-a interesat societatea. Adoram faptul că oamenii erau ei înșiși în metrou, nerespectând efectul de turmă. Mulți dintre ei luau alcool în metrou și-mi plăcea chestia asta. De exemplu, am surprins o femeie cu o bere în metrou, fără nici un stres.Oricine avea o atitudine asemănătoare îmi capta atenția. Un tip a urcat în tren cu o chitară și-un amplificator în spate. Instant, am vrut să intru în vorbă cu astfel de oameni și să îi fotografiez. Vroiam neapărat să fac parte din grup.
Păi eu încă trăiesc în anii '60 și '70. Știi când cineva e la fel ca și tine – sunteți pe aceeași lungime de undă. Consider că am în continuare vârsta de 25 de ani și că Jimi Hendrix tocmai a murit. Ăsta-i stilul meu de viață.Pun pariu că unele imagini declanșează multă nostalgie.
Nostalgia provine mai mult din imagini și prea puțin din metrou. Am realizat că mijlocul ăsta de transport a devenit un document istoric și-am tras câteva sute de cadre cu el. Luna trecută am descoperit două poze pe care le-am făcut acum 25 de ani.Ai fost proiecționist la un cinema de filme porno. Cum ai obținut job-ul ăla? Ți-a plăcut perioada aia din viața ta?
Duceam o viață de hipiot în Wales pe-un vârf de deal, alături de alți oameni asemănători mie. După ce mama a murit m-am mutat în Londra și locuiam cu taică-miu. Mă uitam după anunțuri de job-uri prin ziarul Evening Standard și atunci am găsit postul de proiecționist în Kings Cross. A fost mișto. În viața mea n-am avut atâtea vizite de la prieteni în timpul orelor de muncă. Până și prietenii cu tendințe de feminism au vrut să vină unde lucram. Mi-am dat atunci seama că mulți oameni habar nu aveau de partea asta a vieții.
Publicitate
Iubesc interacțiunea socială. Poți alege să te ascunzi în spatele aparatului sau poți să-l folosești ca un bilet de acces. Evident că sunt și momente când n-ai vrea să ai camera în jurul gâtului. De exemplu, nu vrei asta când cineva aruncă după tine cu bere.Ai pățit treaba asta?
Nu, dar am avut parte de un scenariu similar în care niște copii mi-au făcut duș cu băuturi lipicioase.
Îmi place femeia asta – poza asta are ceva neobișnuit.
Zece motive pentru care Londra e un oraş nasol
Ghid pentru românii care vor să studieze la Londra
Am vorbit cu românii din Londra ca să văd ce-ar face dacă ar ieși Marea Britanie din UE