Asta sunt eu, la o zi de naștere, suprinsă în pregătirile de dinaintea devorării unui tort. Fotografiile fac parte din arhiva personală a autoarei

Nu vreau să sune ca în reclama aia la orezul cu lapte care îţi aduce aminte de gustul copilăriei, dar, în cazul meu, sunt anumite prăjituri care au rămas îngropate în anii ăia şi pe care nici maică-mea şi nici eu nu le mai facem azi. La vremuri noi, prăjituri noi, altfel e aproape ca şi acum aş continua să mă uit şi azi la televizor din ăla cu tub sau să folosesc telefonul fix cu disc.

Chiar şi în lumea cofetăriei există nişte trenduri, iar cele despre care o să vorbesc eu acum au cam rămas undeva în anii 80-90, când existau dulciuri care se preparau în două zile şi când, în lipsa mixerului, femeile îşi tonifiau serios braţele, prin lovirea cremelor de tot felul cu telul sau cu furculiţa.

Asta a fost Regina dulciurilor copilăriei mele. Și azi, când îmi aduc aminte de ea, îmi cam lasă gura apă. „Prăjitura Budapesta‟, also known as „Televizor‟.

Dacă ai 30+, ca mine, e posibil să o mai știi: era nebunia aia cu trei foi coapte în tavă, două cu cacao şi una albă, tip pandişpan, cu vanilie, lipite cu o cremă ca o budincă. La noi era sărbătoare când ne făcea mama acest dulce şi nu doar pentru că era nevoie de multe ingrediente, ci pentru că petrecea o viaţă în bucătărie până o termina.

Asta şi pentru că vorbim de epoca de piatră a ustensilelor de bucătărie (cel puțin dacă te gândești ce există astăzi), în care se foloseau sucitorul pentru cocă şi telul din sârmă pentru cremă. Pentru ultima, până se omogeniza, pierdeai mai mult de 30 de minute din viață. Astăzi, cu mixerul ăla cu atâtea viteze, într-o jumătate de oră ai tava deja băgată în cuptor.

Eu şi frate-miu eram foarte chinuiţi, când trebuia să asistăm vreo două zile la asamblarea televizorului cel dulce, fără să avem voie să ne băgăm degetele prin creme. Ideea era că maică-mea nu tăia imediat această prăjitură, ci lăsa o zi la îmbibat şi înmuiat foile cu crema.

O admiram cum stătea aşa, trufaşă, pe balcon, la rece. Odată ce momentul contemplativ de termina, și era tăiată, prăjitura aia nu rezista prea mult în farfurie.

Era singurul dulce la care poftea şi un copil mofturos ca mine, care nu se prea omora cu prăjiturile.

La polul opus era tortul de zahăr ars, pe care îl uram cu toată fiinţa mea atunci când îl vedeam cum stătea în bucătărie, pe post de recompensă dulce, când mă întorceam seara de la joacă. Pentru mine, prăjitura asta avea gustul la fel de neatractiv ca şi aspectul ăla gelatinos.

Dar cum, din doi copii, unul se dădea în vânt după ea (frate-miu, adică), maică-mea o prefera şi ea. Era mult mai uşor de făcut. Ne-o pregătea şi destul de des, deşi asta presupunea o avarie serioasă în proviziile de ouă ale familiei: vreo opt la cremă şi cinci la bat.

Am întrebat-o pe maică-mea cât de dramatică era pierderea asta de ouă, mai ales că, din când în când, îmi mai aduc aminte, vag ce-i drept, de cozile alea comuniste la lapte, carne şi ce-o mai fi fost aşa, mai exotic ca aliment, în copilăria mea. Mi-a zis că nu era cazul cu ouăle. Se găseau în magazine la calitate decentă, de la fermele avicole, deşi eu îmi aduc aminte că ne făceam aprovizionarea în special de la bunică-miu, care avea curtea plină de găini.

Mă rog.

Ştiu că se mai găseşte şi acum de cumpărat, dar parcă nu mai are acelaşi gust ca atunci când aveai cinci, şase ani. Şi nici nu ai aceeaşi satisfacţie, dacă nu îl tai tu cu cuţitul, când e cald, foarte amuzat de asocierea cuvintelor „salam‟ şi „biscuiţi‟.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, a fost salamul cel mai prezent pe mesele românilor, înainte de Revoluţie: ruda lui din familia mezelurilor era o raritate.

Numai că, pe atunci, salamul ăsta dulce se făcea un pic mai diferit, cu o tehnică rudimentară chiar. Compoziţia călduţă se punea pe o foaie de celofan, care se rula şi se strângea bine la capete, ca să se preseze bine, apoi se lăsa la rece. Se tăia, apoi, cu celofan cu tot şi puţin mai rămânea să nu înghiţim feliile, de poftă, cu tot cu foaia aia transparentă.

Maică-mea zice azi că era preferatul nostru, dar eu bănuiesc că şi al ei, pentru că dulcele ăsta sună mai complicat decât este de fapt.

O amestecătură cu un pachet de margarină, jumătate de kilogram de biscuiţi, o cană cu zahăr, ouă, rahat şi cacao. Sună banal azi, dar, când era mică, ingredientele din rețeta asta erau adevărate provocări.

Praful pentru frişcă este o cucerire a tehnologiei de care n-am avut parte în copilăria mea, atunci când maică-mea se folosea tot de telul din sârmă, cu care bătea smântâna şi zahărul vanilat.

Ba chiar, sătulă să tot frece la nesfârşit ingredientele alea două ca să iasă frişca cât mai pufoasă, renunţa de tot la ea şi ne servea tortul şi fără. Pe principiul „e bun, că e dulce", noi îl primeam bucuroşi şi aşa, nu ne dădeam seama că i-ar lipsi vreun strat.

A, da, și să nu uit, mai era și maşina de râşnit. Cum nucile erau pe atunci cele mai extravagante ingrediente pentru prăjituri - mai rar stafide, scorţişoară sau smochine, aproape banale astăzi - maică-mea folosea maşina asta ca să le mărunţească. Alt chin, alte minute interminabile.

Urmărește clipul VICE despre cum se prepară un cocktail cu cannabis

Deşi în toate reţetele astea vechi, scrise pe foi aproape îngălbenite de caiet sau bătute la maşină, margarina este un ingredient nelipsit, maică-mea îşi aminteşte că se găsea şi unt la alimentară. Ba chiar că era unul de foarte bună calitate, mai bun ca ăsta de azi, oricum.

N-o contrazic. Dar nu pot să nu mă mir că, după o copilărie în care m-am îndopat cu margarină şi zahăr din ăla cât se poate de alb şi de rafinat, trăiesc şi sunt şi cât se poate de sănătoasă.

Plăcinta cu dovleac, cu mere, cu brânză şi laptele de pasăre erau deserturi mai puţin populare pentru mine şi pentru frate-miu, dar ai mei şi le făceau, în vremurile alea, pentru ei.

Între plăcinta de atunci şi cea de azi diferă tot execuţia. Acum, mergi la Mega şi cumperi foi gata făcute, și-ţi mai rămâne doar să le finisezi cu umplutura. Atunci, şi astea se făceau în casă şi se întindeau, cu mulţi nervi şi multă transpirație. Maică-mea se folosea de sucitorul din lemn, pe care-l mai păstrează şi astăzi.

Ţin minte că asta era partea mea preferată din bucătăreală, atunci când o mai vizitam pe maică-mea în laboratorul ei: să tai bucăţi mari de cocă şi să încerc să le întind uniform, fără să se rupă foaia în formare, cu ustensila ăia greoaie.

Totul se servea, dacă aveai noroc, cu Pepsi la sticlă de 250 de mililitri, pe care îl găseai, cu mari intervenţii, prin comuna 1 Decembrie, de lângă București. Sau cu apă rece, direct de la robinet. Asta dacă nu erai adult, şi atunci treaba se complica din nou.

Și încă ceva: desertul intra bine doar dacă se aducea şi cana aia cu ness cu zahăr şi sifon, la care se freca la fel de mult ca la o cremă pentru prăjituri.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre dulciuri:
Cum arată cele mai tari dulciuri cu marijuana
De ce se îngrașă românii, deși toți se laudă că țin diete și nu halesc dulciuri
Am mâncat doar Nutella timp de o săptămână și era să o iau razna