©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Prâslea cel Voinic între Tesla, Jung şi Marie Curie

      November 5, 2013
      Din rubrica 'B.D.'

      Maria Surducan, ilustratoare de care probabil ați mai auzit din The Book of George sau de prin Teleleu, bagă mare de aproape doi ani la romanul grafic Prâslea cel voinic şi merele de aur. Prin proiectul Creştem Idei a strâns suficient suport pentru a publica trei sute de exemplare din volumul de 96 de pagini, pe care urmează să îl lanseze în luna noiembrie. Şi nu, nu este vorba despre o poveste răsuflată şi prăpădită de timp. Maria împleteşte un fir narativ dens, în care se strecoară deghizați Marie Curie, Nikola Tesla, sinele Jung-ian şi o bucată consistentă din munca ei de o viață. Așa că a trebuit să o iau la întrebări, iar ea ne-a dat și o serie de imagini în exclusivitate.

      VICE: Care e diferența între o bandă desenată şi un roman grafic?

      Maria Surducan: Este diferenţa dintre a spune un banc unui grup de oameni care s-au întâlnit la colţ de stradă şi se vor despărţi repede şi a le spune o poveste într-o zi ploiasă când nu merge netul. E vorba în primul rând de spaţiul pe care îl ai la dispoziţie: atât numărul de pagini, cât şi contextul în care apare lucrarea. O bandă desenată încape şi la sfârşitul unei reviste, pe cand romanul este o carte în sine .

      Cât de greu e să scrii povești atât pentru părinți, cât și pentru copii?

      Nu am pornit la drum convinsă că lucrez pentru două grupe de vărstă, dar am fost tot timpul conştientă că lucrez pe mai multe niveluri de înţelegere. Poveştile nu au fost niciodată spuse special pentru copii. De altfel, noţiunea de „copil”, ca o categorie diferită de fiinţe umane, e destul de  recentă. Poveştile au fost mereu mituri, transmise de-a lungul timpului, cu scop iniţiatic, rostite în seara arhaică, în care nu bâzâie  electricitatea şi nu clipeşte wireless-ul, pentru a trezi în fiecare Făt-frumosul fără nume. Nu erau făcute pentru a fi pricepute „raţional", ci pentru a fi intuite. Nu erau explicate. Aşadar, poveştile oferă din start un material valoros, care nu impune graniţe de vârstă.

      Care a fost cea mai mare dificultate la adaptarea poveștii?

      Nu e greu să adaptezi o poveste „şi pentru copii şi pentru părinţi”. Pericolul e să șlefuiești firul narativ,până omori orice sens ascuns, până când epurezi povestea şi o transformi într-un film american, în care eroul e ăla bine făcut, practic indistructibil (nu e numai erou, e super-erou, la super-ofertă). „Ăia răi” n-o să-l nimerească niciodată,  sigur rămâne cu fata şi fata e... decorativă.

      Dar la desen?

      Mi-a fost greu cu maşinăriile lui Negru Împărat şi mi-a fost greu cu  decorurile. Perspectiva mi se pare în continuare vrăjitorie curată. În  final, am petrecut neînchipuit de mult timp construind „acareturi" 3D în  programul de design Sketch8, le-am așezat în perspectivă şi le-am folosit ca ghidaj pentru cadrele din banda desenată.

      Cum te-ai apucat de proiectul ăsta și care au fost etapele de lucru?

      Prin ianuarie 2012, stăteam până seara târziu ca să desenez versiuni stilizate ale costumului de curte românesc şi ale costumului popular. Imediat te gândești la cămaşă albă, fotă, basmăluţă şi opinci. Dar e vorba despre o vestimentaţie bogată şi stranie, pe care nici n-ai ştii cum s-o îmbraci şi care te face să vrei să scrii o poveste numai pentru ea. Aşa au început să prindă contur personajele. După câteva luni, ştiam că Pasărea Măiastră e o ticăloasă şi jumătate, că fratele cel mare şi-a făcut stagiul în Austo-Ungaria, că pe cel mijlociu l-au trimis cu Erasmus la turci și că Negru Împărat e inventator.

      Când au devenit lucrurile mai serioase?

      Când a intrat în scenă platforma Creştemidei. Prima etapă a fost creionarea episoadelor în linii mari şi apoi partea de storyboard și detalierea acţiunii. Mi-am promis că nu mă apuc de contururi şi culoare până nu am toată acţiunea descâlcită, toate paginile schiţate. Asta s-a întâmplat în iulie 2013, când am  terminat o primă machetă completă, cu bule de text, dialog şi desenele în creion.

      Bănuiesc că ai avut tone de materiale pentru documentare. 

      Documentarea s-a întins de la arta bizantină la manga japoneză și a trecut chiar și prin videoclipurile unei şcoli de tir din Rusia, de unde am învățat cum să regizez o scenă de luptă. Dar nu am căutat detalii exotice, pe care să le încorporez într-un scenariu. Am pornit de la o poveste şi m-am documentat la fiecare pas, aşa cum o cerea firul narativ. Desigur, ca şarpele care-şi muşcă coada şi povestea este rezultatul unei acumulări de informaţie care durează de ani de zile. Mă amuză că, fiind adult matur şi reponsabil, continui să fac acelaşi lucru ca în liceu: ilustrez basme româneşti. Ceva mai bine decât atunci, sper.

      Cât de greu a fost să adaptezi basmul la un public contemporan?

      Povestea va fi mereu alta, depinde de fiecare povestitor. E minunat că au fost puse pe hârtie (Petre Ispirescu does an awesome job), dar asta nu înseamnă că atunci au şi murit, că s-au cristalizat în forma şi în limbajul vremurilor alea. Povestea e despre un băiat care întâlnește o fată. Sigur, din punct de vedere simbolic e vorba despre inițiere: fata e sufletul său care-l așteaptă la capătul drumului, frații sunt alegerile greșite pe care ar fi putut să le facă. Dar pe pânza mea pare tot o fată incredibil de singură, care se îndrăgosetește de primul venit, ori eu nu pot să spun povestea așa. Și am riscat să omor sensurile profunde, schimbându-le pe cele superficiale. A fost complicat şi pentru că, spre deosebire de povestitorul  tradiţional, lumea mea nu e un cerc închis. Eu  percep timpul ca fiind liniar, aşadar progresul tehnologic e inevitabil şi magic. De aia Marie Curie şi Tesla se strecoară, deghizaţi, în poveste.

      Mi-ai spus că ai lucrat mult la detalii, cum ai ales tehnica de lucru şi cromatica?

      Tehnica se situează între linogravură şi skratchboard. Am testat-o în 2009, influenţată de ilustraţiile lui Emre Orhun pentru Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi. Rezultatul final, o tehnică de lucru în digital, cu excepţia schiţelor, care presupune conturarea şi colorarea simultană a planşelor şi păstrează foarte mult din manualitatea procesului tradiţional. Cât despre culori, din proiectele anterioare ştiam că e foarte greu să revii asupra paginilor finalizate, aşa c-am alcătuit un fel de hartă cromatică înainte de a pleca la drum. Lumina ambientală delimitează episoadele acţiunii, creează dramatism, accentuează emoţiile, dar mi-a luat ceva timp. Important e să pricepi că albastrul de pe hainele personajului va fi altul în fiecare episod. Însă odată ce am înţeles asta, am elaborat schiţele cromatice, folosindu-mă de fotografii care reflectau atmosfera pe care o căutam.

      Care este partea ta preferată din carte? 

      Sfârşitul. Toate firele narative converg, întrebările puse cu 70 de pagini înainte îşi găsesc răspuns şi după trei luni de muncă, autoarea pare într-adevăr să stăpânească personajele. Nu, n-am să-ţi spun cum se termină.

      Cum te-a influențat faptul că proiectul a fost susținut prin crowdfunding?

      Dacă nu ar fi existat crowdfunding-ul, acest proiect nu ar fi văzut lumina zilei. Atunci când am lansat campania, în decembrie 2012, eu nu ceream bani pentru o carte „deja existentă”, gată să intre în tipar, ci pentru o idee, pentru un sâmbure de poveste. Şi faptul că proiectul s-a finanţat (campania s-a încheiat în 15 martie 2013) a fost motivaţia necesară pentru a-l finaliza. Munca de creaţie e adesea solitară, ştii că există undeva departe un public, dar să-l întâlneşti şi să fii conştient de încrederea lui e ceva fantastic.

      Cum ai reusit să îți menții concentrarea si capacitatea de lucru pe întreaga durată a proiectului?

      Cu cafeină şi ciocolată. Nu ştiu dacă există un secret, există doar „nu ştiu cum aş fi putut să fac altfel”. Poate că era o poveste care voia neapărat să fie spusă? Am sentimentul că eu îi aparţin ei, nu invers. Legenda spune că la marginea lumii stă un povestitor şi-i spune mării poveşti. Iar dacă omul s-ar opri, nimeni nu ştie de ce ar fi în stare marea. Poate că „blestemul” ăsta ne urmăreşte şi în epoca tehnologiei?

      Cum ai descrie cartea ta unui potenţial cititor?

      Dacă vrei să descoperi un basm, cu prinţi şi prinţese şi balauri, cu transformări, explozii şi personaje negative care-şi răsucesc mustăţile, cartea aceasta e pentru tine. Dacă vrei o poveste despre trădare, despre manipulare, despre industrializare, despre revoluţie, această carte e pentru tine. Dacă vrei o poveste despre iniţiere, despre iubire, moarte şi iertare, această carte e pentru tine. Şi dacă vrei să cobori şi mai adânc, să cauţi aurul alchimic, filosofia din spatele basmului, persona, anima şi sinele jung-ian, cartea aceasta te aşteaptă.

      Ce planuri de viitor ai acum, după ce ai făcut pasul imens de a publica un roman grafic?

      Într-o lume ideală, Prâslea cel Voinic şi merele de aur e doar primul volum dintr-o serie amplă. Basmele româneşti oferă resurse de inspiraţie inepuizabile. Şi au rămas multe întrebări fără răspuns: cine e totuşi Negru Împărat, ce e o ştimă a apelor şi cât poate să dureze „fericiţi până la adânci bătrâneţi”? În rest mi-am propus să dorm toată luna decembrie. Se pune?

      Lansarea oficială va fi în 21 noiembrie la Cărtureşti Cluj şi în 28 noiembrie la Librăria Jumătatea Plină, în cadrul Salonului de Bandă Desenată de la  Bucureşti. Va fi şi o dezbatere la Muzeul Benzii Desenate, la  Biblioteca Naţională. Prâslea cel voinic şi merele de aur se va găsi la Cărtureşti, la Jumătatea Plină, iar în Cluj şi la Oranjerie şi la Bookstory. Sunt doar trei sute de volume, nu e un tiraj foarte mare, aşa că grăbiţi-vă.

      Citește și:
      Cei 20 de Georgei şi tatăl lor
      Rubrica Telelu
      Rubrica de BD-uri

      -

      Teme: Prâslea cel Voinic între Tesla, Jung şi Marie Curie, Maria Surducan, Marie Curie, Jung, Praslea cel Voinic, Tesla, BD, ilustrator, roman grafic, interviu, carte

      Comentarii