„Produse Domestice” este o piesă de teatru care sună mai bine decât un concert

​

De obicei mă feresc de spectacolele care mi se recomandă ca interactive sau experimentale, pentru că mă trezesc cu un dialog steril şi şcolăresc între actori şi public, mai puţin când e vorba de piesele regizate de Ioana Păun. Fie că am ajuns să alerg​ pe un deal într-un sat din Dâmboviţa sau am fost dat afară din sală după ce mi s-a servit pălincă în pahare de apă, spectacolele Ioanei reuşesc mereu să mă scoată din blazarea mea suficientă de urban de 20 şi ceva de ani. Şi ultimul ei show, Produs​e Domestice nu face excepţie.

Povestea, scrisă de scenarista Xandra Popescu, prezintă problemele unei menajere filipineze din România şi abuzurile pe care le suferă în faţa clienţilor, a angajatorilor şi a autorităţilor. Scandalul legat de modul în care sunt tratate bonele filipineze în România nu est​e unul nou. Subiectul ​a fost documentat pe larg de jurnalista Laura Ştefănuţ şi chiar şi actriţa principală, Y​nia, este o ingineră filipineză care a venit în România la lucru. Deşi venisem cu prejudecata că femeile alea o duceau totuşi mult mai bine ca menajerele românce, după ce auzisem că salariile lor sunt de trei, cin​ci sute de euro, m-am lecuit de asta rapid după spectacol.

Dar pe lângă povestea în sine, ceea ce m-a frapat mai mult a fost coloana sonoră, în mare pentru că era vie, sub forma unei trupe care în unele momente părea un personaj în sine. Am mai fost la spectacole teatrale unde se încearca îmbinarea mai multor tipuri de artă, dar până acum ăsta e primul în care să resimt o prezenţă atât de puternică a artiştilor în faţa poveştii principale.

Coloana vertebrală a trupei e reprezentată de Cătălin Rulea, ale cărui acorduri probabil le-ai auzit pe la Pixels sau Toulouse Lautrec. El a făcut mixurile muzicale, de chitară, dar şi versurile care se potrivesc perfect cu fiecare mişcare de pe scenă. Cea care le-a cântat, Diana Miron, e o studentă-n anul doi la master la Conservator, pasionată de free jazz, muzică contemporană improvizată şi orice se mai încadrează la „the weird juicy stuff". Şi a făcut şi 11 ani de vioră, care s-au simţit şi ei în spectacol. Pentru că mi se pare foarte complicat să ai o trupă atât de bine sincronizată cu actorii, am discutat cu Ioana şi cu cei doi muzicieni despre tot procesul.

Cătălin Rulea şi Diana Miron au fost „trupa" piesei Produse Domestice

VICE: De unde a plecat ideea cu o trupă care să facă partea de muzică şi sunet a piesei?
​Ioana Păun: Subiectul spectacolului este apăsător şi putea pierde atenția publicului. Vorbim despre o filipineză care face menaj în casele românilor bogați. O realitate cu care publicul de artă contemporană nu s-a confruntat direct. De asta am ales să lucrez cu doi muzicieni, ca să prelucreze informația și faptele și să le trimită către părțile sensibile ale cortexului, să facă publicul să simtă.

Cum s-a format trupa de muzicieni?
Ioana Păun: ​Cătălin a fost în proiect din start, înainte să aflăm că am primit finanțarea de la AFCN. Noi doi am colaborat și anul trecut, la Indicele de Indig​nare. Este un artist care poate să atingă puncte sensibile. Pe Diana o cunoșteam ca artist de performance, deși ea a cântat cea mai mare parte din viața ei. A venit la audiție și Cătălin a zis „Dacă o luăm, spargem". Așa că am chemat-o în echipă. Și am început să improvizăm.
​Cătălin Rulea: Prima dată când mi s-a propus să fac o coloană sonoră a fost pentru spectacolul Capete Înfierbântate. Am lucrat în programul Ableton şi cu un sampler KaosPad. De atunci am mai facut muzica pentru patru-cinci piese de teatru contemporan şi a ajuns să-mi placă să lucrez live foarte mult. Când mi-a propus Ioana am zis „în sfârşit".

Care e cel mai dificil lucru când incluzi o trupă într-un spectacol dramatic?
​Ioana: Eu am știut din start că vom face o „operă rock" alternativă pe un story feminist. Era necesar pentru mine să aibă o dimensiune viscerală și contemplativă. Totul a curs cât se poate de natural. Dar noi, ca artiști, am avut negocieri legate de poziționarea noastră în fața subiectului, de construcția scenariului și de imaginea proiectului.
​Cătălin: Pentru mine cel mai greu a fost sa lucrez doar cu femeile astea care mi-au scos peri albi. Procesul a fost dificil. Condiţiile tehnice nu sunt mereu perfecte, deşi am implicat toate forţele din zona muzicală în care activez şi lucrul contratimp este specific proiectelor cu finanţare la deadline.
​Diana: Muzicienii nu stau niciodată 12 ore la o repetiție. Lucrurile stau însă altfel pentru un spectacol, implică mult mai multe planuri. E un test de rezistență.

Smaranda Nicolau, celălalt personaj al spectacolului

Care a fost secvența cel mai greu de realizat din punct de vedere al sincronizarii?
​Ioana: Repetițiile la spectacol erau epuizante, nici nu realizam cum trece timpul și mâncam încontinuu. Coregraful Carmen Coţofană oprea mereu actorii, ca să lucreze la mișcare. Muzicienii repetau aceeași secvență de zeci de ori. E uluitor cum după fiecare reprezentație, când discutam, Cătălin știa fiecare beat omis. Era matematic, deși în același timp, vorbeam despre emoții. Cea mai grea bucată a fost cea cu Angela Merkel, când Ynia sincronizează gestual de pe scenă sunetul venit de la actriţa Smaranda Nicolau, care e off stage și spune speach-ul cu accentul nemțesc al birocraților din aparatul de imigrări al U.E. Pentru asta actrițele au studiat-o pe Angela Merkel, iar Carmen a lucrat fiecare gest în parte, fiecare mișcare de cap și de braț, cu Ynia. Ea are mișcări line, delicate, iar corporal, Merkel este la antipozi. Aici a fost de lucru.
​Cătălin: Cel mai important în teatru este ca vocea actorului, respectiv textul, să se auda foarte bine. De aici o întreagă scamatorie cu volumele astfel încât să nu-i acoperi, scamatorie care se face din mixer sau din instrument, din interpretare.
​Diana: Momentele se succed destul de rapid, timp în care trebuie să distribui atenția ca să lucrezi cu vocea, instrumentul, dar și cu echipamentul electronic.

În multe sensuri trupa a fost ca un alt personaj al piesei. V-a afectat asta mimica în vreun fel sau v-aţi purtat ca la o audiție normală?
​Diana: Există câteva momente în spectacol unde am fost pusă în situația să interpretez text. Atât aici, cât și acolo unde textul e pus pe muzică, am urmat indicații regizorale care țin de mimică, poziționare etc. Spre deosebire de concerte unde sunt my own boss, aici regizorul e the boss.
​Cătălin: Sunt atât de stresat în piesă încât cred că am aruncat doar trei priviri în public în cinci spectacole. Eu sunt Man At Work acolo, nu sunt un actor. Trebuie sa controlez mixerul, problemele tehnice, volumele, instrumentele şi să fiu atent la text. Cred ca cel mai important este cum am decis cu Ioana sa facem setup-ul, adica luminile şi scena. Ele fac foarte mult din show pentru muzicieni.

Nu ți-a fost teamă că trupa ar putea să fure atenția publicului de la personajele principale?
​Ioana: Nu. Am vrut din start sa fie pe scenă, ei sunt parte din spectacol. Îmi place ca publicul să fie conștient de ei. Oamenii fac un colaj din ceea ce văd. Trupa și actrițele nu se acoperă unii pe alții. Se completează. Se potențează. Totul la vedere. Asta e politica mea.

Ai avut altă senzație când ai cântat pe o scenă de teatru decât pe una de concert?
​Cătălin: Se spune că muzica nu este luată în serios în piesele de teatru. Eu zic că se întâmplă asta, dacă tu nu te iei în serios. Eu am încercat mereu să mă exprim ca artist şi în acest sens scena de teatru îţi oferă o șansă mai bună, publicul este mai deschis către nou, are răbdarea de a analiza sunetele și mesajul. Este mai favorabilă experimentului decât scenele pe care cânt eu de obicei.
​Diana: Implicarea emoțională e aceeași, doar că eu și Cătălin nu suntem mereu in the spotlight. Scenariul și regia sunt concepute în așa fel încât să mențină atenția privitorului în permutare constantă.

Ce urmează pentru Produse Domestice?
​Ioana: Acum lucrăm la o variantă concert a spectacolului. Și am primit o propunere să îl lansăm și la radio. Este exact ce ne-am dorit. El o să se mai joace în varianta actuală pe 12 decembrie, în Sala Atelier de la UNATC, la ora 19:00.

Mai citește și despre alte piese teatru:
​Teatru cu iz sângeros ​Queercore: Teatru despre ambiguitatea sexualității ​Green Hours era tare și înainte de Lipscani ​Theater and loathing in Sibiu ​Eu sunt Lady Gaga, port copite și intru în viață în chip de diavol