În 2001 treceam clasa a 11-a. Aveam un prieten bun, Bogdan, cu care o ardeam mai tot timpul încercând sa facem tot felul de combinații. Eram amândoi la licee cu profil uman, aveam și inclinații spre jurnalism. Eram pasionați de hip-hop și într-o oarecare măsură de rock. De fapt, apreciam stilurile grele, cam orice era la polul opus de flower power, dance sau manele. Aveam o conexiune firavă la net, un cont de dial-up pe care îl foloseam în fiecare seară după ora 22 când era impulsul ieftin la Romtelecom.

În general căutam site-uri ilegale de descărcat muzică. În rest, intram pe paginile oficiale ale artiștilor ca să salvăm pozele din galerie și să le citim biografiile. Pentru că netul era rar și puțin, păstram o grămadă de poze în foldere, iar biografiile le salvam in fișiere Word.

În lumea printului, singurele publicații de muzică erau cele de genul Bravo și Popcorn, niște reviste foarte colorate care acopereau cam tot ce însemna mainstream. La mijloc aveau postere pe care ți le puneai pe ușă. Nu știu câți citeau efectiv conținutul revistei, dar era cool să ai posterele alea.

Într-o seara, când ne adunam de obicei pentru sesiunea zilnică de stat pe net, Bogdan a venit la mine cu niște copii xerox de o calitate îndoielnică, la ceea ce părea a fi o publicație. Mi-a zis că e o revistă underground din UK. Era prima oară când auzeam de conceptul ăsta. Mi-au sclipit ochii în timp ce răsfoiam. Era exact opusul revistelor glossy și colorate. Avea interviuri cu rapperi de care nu auzisem niciodată, poze cu graffuri, instrucțiuni cum să achiziționezi sau să manufacturezi droguri și site-uri de unde puteai descărca muzică. Era manualul micului anarhist.

Imediat m-am gândit că trebuie să facem și noi ceva similar. Asta este povestea acelei reviste.

Ideea cu numele ne-a venit repede. Nu mai știu exact cum, dar i-am zis Fireground, pentru că suna ca underground, dar nu era chiar la fel. Apoi ne-am așezat la masă să compilam o listă de idei despre cum ar trebui să arate și ce subiecte să abordam. Primul subiect evident, era pirateria audio, pentru că asta făceam noi zi de zi.

Eram totuși un pic panicați să nu afle lumea cine suntem, așa că ne-am gândit să o dăm ca un interviu cu noi, dar folosind pseudonimele noastre de pe online. În felul ăsta, cei care ne cunoșteau știau despre cine e vorba. Un pic de publicitate voalată nu avea cum să strice.

Aveam prieteni grafferi prin liceu și voiam neapărat să abordăm subiectul ăsta. Pe vremea aia, faptul că te riscai să dai un piece în spatele blocului sau pe un tren, cu frica să nu te fugărească garda sau vreun locatar cu parul, te făcea un fel de „street hero".

I-am rugat astfel pe băieții de la DSP Crew sa spună câteva vorbe despre îndeletnicirea asta și cu ce se mănâncă ea și să ne dea niște creații de-ale lor pe care să le publicăm.

Acoperisem deja două subiecte mari, dar aveam nevoie de ceva street cred, deci ne trebuia un interviu cu un nume cât de cât cunoscut, ca să se vadă că nu suntem chiar ultimii obosiți care își iau lor și unor colegi de liceu interviuri. Asta a fost mai greu de realizat la început, pentru că nu prea aveam relații. Din vorbă în vorbă, am dat de un amic care avea un material cu Raku, pe vremea aia la Morometzii, pe care îl făcuse pentru revista liceului. Pentru că nu îl folosise, a fost de acord să îl publice la noi.

Hotărâsem de la început să fim imparțiali și să nu ne axăm doar pe hip-hop, însă despre rock nu prea știam mare lucru. Știam de o formație, pe numele ei Dimmu Borgir. Păreau foarte grei și supărați, deci erau un subiect bun. Am compilat repede un articol cu versurile unei piese și niște poze. Mai aveam un prieten care era basist într-o trupa de rock alternativ numită Virus.

Erau underground, pentru că nu auzise nimeni de ei și încercau să iasă la lumină. Iar prietenului basist i-am luat interviu într-o scară de bloc.

Bogdan a făcut un material despre tatuaje și body-piercing. Fenomenul nu era privit foarte bine la vremea respectivă. Tatuații erau pușcăriași sau golani. În general, oamenii se șocau când auzeau de așa ceva, ceea ce îl făcea un subiect perfect pentru noi. Cu toții ne doream tatuaje, dar ne era frică de părinți sau de gura lumii, în general.

Apoi, la finalul revistei am băgat niște benzi desenate manga zone. Găsisem eu pe net un fel de serie. Se numea The Junkie Teacher, avea ca protagonistă o profesoară dependentă de (evident) sex. Pe lângă faptul că se masturba în timpul orelor, făcea sex cam cu oricine, de la personalul de serviciu al școlii, până la propriile studente, pe care le molesta în fel și chip.

Era golden! Planul era să acoperim o aventură din asta în fiecare ediție a revistei.

Cam așa a ieșit primul număr. Rețeta era destul de simplă: o copertă care să șocheze și să-ți prindă ochiul de la prima vedere, ceva hip-hop, ceva rock, o poveste despre cineva care a făcut ceva ieșit din comun, preferabil ilegal și eventual povestită chiar de el, iar, la sfârșit, pornografie. Între astea mai băgam noi sfaturi cum să faci diverse potlogării. Ah, și să nu uit de cruciada noastră anti-manele, care, după cum poți vedea zilele astea, nu prea a funcționat.

Mai mult decât orice, ne doream un site. Nu știam exact ce trebuie să facem în direcția asta. Știam că home.ro oferă hosting gratis în limita a zece megabiți. Da, ai citit bine, zece megaocteți, adică un site HTML cu două texte și trei poze. Suficient însă să te poți lăuda că ai ceva online.

Noxer de la DSP Crew a făcut un fel de schiță incipientă, dar în final nu s-a legat nimic. Site-ul era oricum mai mult pentru orgoliul nostru. Nu foarte mulți aveau acces la net, în anii ăia. Printul era baza.

Daca primul număr fusese ok și reacția publicului pozitivă, numărul doi trebuia să rupă. Voiam mai multe materiale originale și mai puține preluări de pe internet.

Pentru coperta primului număr folosisem o imagine găsită pe net, dar pentru numărul doi voiam ceva doar al nostru. În Lenoir am cunoscut-o pe Misha, o rockeriță care pictase pereții clubului cu niște apariții dubioase. Misha a fost încântată când i-am propus să ne facă coperta pentru următorul număr. A desenat-o chiar acolo, la o masă, cât am băut noi vreo două halbe. Din partea casei, evident. I-am zis că vrem ceva care să șocheze și i-am dat mână liberă. Rezultatul a fost un desen a ceea ce nu pot descrie decât ca fața unui om care s-a trezit din anestezie în mijlocul unei operații de prostată.

Printr-o cunoştinţă am reușit să dăm de K-gula, care la vremea respectivă tocmai ieșise din Racla. Ne-am gândit că am rupe gura târgului dacă am putea să scoatem de la el adevărul despre despărțire. Ar fi fost un subiect major. I-am luat interviul într-un băruleț de pe Magheru.

După aproximativ 15 minute în care omul a vorbit, mi-am dat seama că reportofonul pe care îl împrumutasem de la un prieten nu înregistrase nimic. M-am văzut pus în situația penibilă de a-l ruga să mai povestească o dată de la început. În final am strâns cam o oră de înregistrare. Ne-a zis de ce s-au despărțit, însă nu a fost chiar așa de boombastic cum speram noi. Ne imaginam un beef de genul Biggie vs Pac.

În schimb am primit o poveste sirop despre ambiții personale, bani și caracterul de căcat al lui Rimaru.

Un alt interviu pe care l-am făcut a fost cu Trooper. După spusele lor ăsta ar fi chiar primul pe care-l dăduseră vreodată. Sincer, la momentul ăla nu știam nimic despre ei. Doar că e o trupă de hard rock de la noi.

Bogdan le-a trimis un set de întrebări pe mail, iar ei ne-au trimis răspunsurile. Materialul se numea: „Dialog cu Balaurul și Coiotul", pentru că, aparent, așa își ziceau doi dintre ei.

Pentru numărul doi am avut și subiecte mai serioase. O anchetă făcută la Direcţia Generală a Vămilor şi la Clinica „Alexandru Obregia" a rezultat într-un super material despre traficul de droguri: cum intra în țară și cum ajung consumatorii, într-un final, pe paturile jegoase de spital sau la morgă. Am reușit să dăm de un tip, polițist de frontieră, care, după câteva beri pe TNB, ne-a povestit cum mergea treaba pe la vămile noastre.

Compilarea materialelor pentru un număr nu era atât de complicată precum logistica: editarea, printarea, multiplicarea și distribuția. Evident că nu aveam tipografie. Un prieten ne-a lăsat să folosim o imprimantă laser de la el de la muncă ca să scoatem câteva copii. Ne-am dus seara, târziu, când nu mai era nimeni în birou. Cum calitatea printului era foarte bună, copiile astea le consideram matrițe. Nu puteam scoate întreaga revistă la imprimantă, costurile erau prea mari.

În general, foloseam xeroxuri ieftine de prin centru, deși calitatea era destul de proastă și două copii nu arătau identice. După cum ai văzut, condițiile nu erau dintre cele mai bune, dar tot am vândut ceva copii ale revistei în Lenoir, unde aveam o înțelegere cu Maria, patroana.

Le lăsam pe tejghea, iar ei le vindeau pentru noi. Din păcate, nu puteam să aducem mai mult de 10-15 bucăți pe săptămână și se dădeau destul de repede. Prețul unei reviste era de cinci mii de lei, echivalentul a zece țigări la bucată. Destul de mult la vremea aia, pentru publicul nostru, în mare parte format din elevi de liceu.

Numărul trei a rămas în stadiul de draft. Nu mai știu exact când sau cum ne-am oprit. Banii pe care îi luasem pe numărul anterior acopereau, cel puțin în teorie, costurile directe. Însă nu acopereau nici pe departe orele de muncă și nopțile nedormite.

Treptat, interesul nostru a scăzut, până când motivația pur și simplu nu mai exista și am lăsat-o moartă.

Am fost niște proști.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre România anilor 2000:
Cum era să începi o carieră de bucătar în anii 2000, în România
Cum erau chefurile în căminele studențești din București, în anii 2000
Telefoanele mobile din România anilor 2000 erau cel mai sexi lucru din vremea aia