​Ritualurile dubioase din Marea Britanie a anilor 1970

Cartea lui Homer Sykes, Once A Year, publicată pentru prima oară în 1977, a oferit publicului ocazia să pătrundă în sânul unor ritualuri britanice exotice și palpitante. Și, mai important, cartea a reprezentat un portret onest al comunităților britanice. Acum, Once A Year va fi republicată într-o ediție extinsă, de către editura Dewi Lewis Publishing. Am mers acasă la Sykes în Londra ca să vorbesc cu el despre inspirație, telefoane cu cameră și importanța substanței asupra stilului.

VICE: Salut, Homer. Am citit că materialul care a devenit cartea Once A Year era inițial un proiect de colaj?
Homer Sykes: A fost făcută cât eram student la FLC (Facultatea Londoneză de Comunicare; dar m-au dat afară. Mi-ar fi plăcut să-mi iau diploma, am fost un student bun. Au existat zvonuri că pe timpul facultății dormeam în sălile de lectură, dar asta numai pentru că eram ultimul care pleca și primul care ajungea la facultate. Stăteam și printam, nu dormeam. Până la urmă mi s-a cerut să plec pentru că aveam joburi de făcut în loc să dau examene. Dar da, a fost un proiect din anul întâi. Eu am mers la internat de la vârsta de șapte ani. Am ajuns în Londra, am hotărât că voi studia fotografia și, la fel ca mulți alți studenți, nu știam ce voi face apoi…Am dat peste o fotografie cu Dansatorii Bacup Coconut. M-am gândit că ar fi interesant să-i văd. M-am dus acolo și inițial am făcut fotografii color și am continuat proiectul, nu cu foarte multă tragere de inimă la început.

Și cum s-a transformat un proiect din primul an, de care nu erai foarte entuziasmat, într-o carte?
În 1969, în vara celui de-al doilea semestru, am fost la New York. Lucram ca îngrijitor la Princeton, New Jersey, și eram foarte influențat de Robert Frank. Am fost la Muzeul de Artă Modernă și i-am văzut pe pereți pe Lee Friedlander și pe Henri Cartier Bresson și m-am gândit: „Uau, și eu aș putea face asta! " Mi-am dat seama că ar fi fain să fotografiez obiceiurile tradiționale din țara mea, dar în alb-negru. Am crescut sub influența fotografilor de la agenția Magnum, precum Cartier-Bresson, în combinație cu Burk Uzzle, Gary Winogrand, Lee Friedlander și fotografia stradală. Am vrut să combin aceste influențe și să-mi creez propria viziune. Îmi amintesc clar ca lumina zilei, a fost ca o revelație. Abia așteptam să mă întorc în Anglia și să încep proiectul alb-negru.

După decizia de a fotografia alb-negru, există imagini din arhivă pe care ți le-ai fi dorit color?
Nu, sunt perfect mulțumit. Sunt foarte tradiționalist! Știu bine ce-mi place.

Încă fotografiezi acest gen de evenimente…cred că a fost dificil să alegi momentul când să le transformi într-o carte.
Dimpotrivă, a fost chiar simplu. La începutul anilor 1970, publicarea de albume foto era abia la început în Marea Britanie. Era aproape imposibil să găsești o carte de fotografie de un fotograf englez – existau doar o mână de astfel de albume. Fotograful de la Magnum, David Hurn, împreună cu Barry Lane, ofițer de fotografie la Consiliul de Arte al Marii Britanii, încercau să schimbe treaba asta. Am primit o mică bursă ca să lucrez la proiect. Prin 1976, acoperisem cam o sută de evenimente și eram mulțumit de fotografiile mele. James Fraser, nepotul lui Gordon Fraser, voia să publice cărți de fotografie. David Hurn m-a pus în legătură cu James și el mi-a publicat Once A Year în 1977.

Cum se leagă munca ta de acum cu etapele de început ale proiectului?
Mi-am câștigat existența ca fotograf editorialist și de știri, dar am fost mereu un fotograf de conținut. Conținutul a fost întotdeauna foarte important pentru mine. E la fel de important ca orice valoare estetică. Una dintre calitățile cele mai importante ale fotografiei e informația și asta face orice fotograf documentarist - transmite informație. Prin 2000, nu mai găseam atâtea joburi ca pe vremuri. Și atunci mi-a venit ideea că ar trebui să continui să fotografiez aceste evenimente. Poate sună plictisitor, dar e un proiect cu valoare. Mi s-a părut interesant să fac conexiuni între evenimente peste ani.

Cum s-au schimbat aceste evenimente în jumătatea de secol de când le fotografiezi?
Păi, e amuzant că astăzi toată lumea are un telefoane cu aparat foto. Toată lumea face asta [mimează că face o fotografie cu telefonul]. Na, presupun că e un obicei mai sănătos decât fumatul. Trebuie să facă ceva cu mâinile. A trebuit să includ și asta în fotografiile mele. Nu mi-a plăcut, dar n-am avut de ales. Astăzi, mult mai mulți oameni participă la aceste evenimente. Iar evenimentele se întâmplă în weekenduri. Oamenii se îmbracă mai elegant, poartă costume. Din fericire, nu chiar toți.

Unele dintre fotografiile din carte prezintă oameni în costume foarte elaborate, dar cred că preferatele mele sunt cele cu oameni care par că abia au ieșit de la muncă.
Așa era și așa ar trebui să fie. Îmi plac evenimentele la care oamenii arată obișnuit – evenimentele fac parte din viața lor de zi cu zi. Iar azi mai există și problema turismului încurajat de primării. Se întâmplă atunci când primăriile încep să controleze evenimentele și vor să aducă mai mulți oameni în satul lor. Și atunci obțin burse pentru costume și îi îmbracă pe participanți și le pictează fețele copiilor, ca să fie totul mai atrăgător.

Cât de exotice ți se păreau aceste evenimente când ai început să le fotografiezi? Ți se păreau anacronice de pe atunci?
Am fost uimit când le-am descoperit. Dar nu mi s-au părut anacronice, pentru că făceau parte din viața comunității, iar oamenii le organizau dintotdeauna.

Eu am încercat să le documentez cât mai sincer. Era important pentru mine să nu fac mișto de participanți. M-am concentrat pe evenimente și am folosit mediul sau trecătorii ca să le plasez în contextul anilor 1970. Toată cartea respiră atmosfera anilor '70. E în carte o fotografie cu doi băieți din Bampton, Oxfordshire, cu ghirlande de flori, amândoi în cămăși înflorate, și un băiat în ghete cubaneze la modă. Pe străzi nu erau mașini. Am fost foarte conștient că acele detalii plasau fotografia într-un context grozav. Pe atunci toată lumea purta cămăși înflorate, asta purta și Andrew Lloyd Webber.

Ai fost motivat, pe atunci, de teama că aceste lucruri se vor pierde? Ai simțit nevoia să le documentezi pentru posteritate?
Nu neapărat. Motivația mea era simpla documentare a lor. A devenit un fel de obsesie. Cred că sunt un tip destul de obsesiv. Îmi plăceau evenimentele anuale. Nu mă temeam că o să dispară. Îmi plăcea să lucrez în afara Londrei, să merg la țară. Și de obicei eram singurul fotograf care documenta aceste tradiții obscure.

Cum ai aflat despre aceste evenimente?
N-am descoperit evenimente noi, lumea știa despre ele. Am descoperit Cecil Sharp House, Societatea Engleză de Cântec și Dans Popular din Camden. Au o bibliotecă superbă. Am găsit acolo trei sau patru cărți care enumerau multe astfel de evenimente tradiționale de la țară. Îmi amintesc că am stat ore la telefon cu poșta, cu poliția, cu vicarul satului. Până la urmă, descopeream întotdeauna pe cineva care cunoștea un organizator de evenimente. Apoi contactam organizatorul și-l întrebam dacă pot să vin, ce se întâmplă în cadrul evenimentului, la ce oră începe.

Cum se potrivește cartea Once A Year cu alte lucrări de-ale tale despre mișcări culturale, cum ar fi mișcarea punk? Ai avut o viziune măreață care le include pe toate?
Cumva da…Cred că am fotografiat mai mult monumente preistorice și pietre decât oricine din Marea Britanie. Am scos două cărți despre ele și am scris despre legendele asociate cu ele. Am făcut un studiu aprofundat despre bisericile afro-caraibiene din Marea Britanie – sunt fascinante, dar nimeni nu e interesat de ele. Îmi place să cred că am întocmit o arhivă cuprinzătoare a vieții britanice. Cred că lucrările mele spun o poveste, dar lasă loc și imaginației, că fotografiile mele nu sunt doar directe și la obiect. Așa că, asta continui să fac, lucrez la arhiva mea, dezvolt idei pentru cărți și reviste și lucrez la imagini din prima etapă a carierei mele. Sper că voi găsi o editură care să le publice.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre tradiții și obiceiuri pe VICE:
Cele mai dubioase superstiții de la botez, din România
Fotografii cu obiceiuri de înmormântare ciudate, dar frumoase, de pe tot globul
Obiceiul franțuzesc care spune să arunci cu linguri de lemn în oameni