​Sanna Charles fotografiază fanii Slayer de peste zece ani

Oamenii nu prea au o pasiune trecătoare pentru Slayer. Pentru fanii trupei, Slayer sunt mai buni decât orice altceva asculți tu, pentru că se pișă pe tot. Doar muzica extremă dă naștere la reacții extreme.

Baza de fani originală a rămas loială din 1980 încoace. Puștanii de atunci, care își scrijeleau logo-ul trupei pe banca școlii au devenit bărbații burtoși la bustul gol care urlă SLAYEEEEER la fiecare concert. Bineînțeles, de atunci au strâns și fani noi, pentru că au scos încontinuu albume noi și au mers în turnee non-stop în ăștia 35 de ani de când cântă împreună.

Sanna Charles fotografiază fanii Slayer de peste zece ani. A început la un festival în 2003 și a continuat până azi. A adunat toate lucrările într-o carte, God Listens to Slayer, care va fi lansată la Ditto Press pe 17 aprilie, așa că mi s-a părut un moment bun să mă întâlnesc cu ea să vorbim.

VICE: Salut, Sanna. Să începem cu începutul: cum ai început să faci fotografii?
Sanna Charles: Am început să fac fotografie datorită unei trupe numită The Parkinsons, o trupă londoneză de punk. Am fost la concertul lor la The Boston Arms (în parcul Tufnell) și solistul lor se tăvălea pe podea dezbrăcat, complet razna. Era o fată care făcea fotografii și nu prea le făcea calumea și mi s-a părut că aș putea să le fac mai bine. Așa că am început să fotografiez trupa aia, după care celor de la Melody Maker le-au plăcut fotografiile mele și de acolo a început totul.

Cum ai ajuns de acolo la proiectul Slayer?
Lucram la NME și m-au trimis la festivalul Download în 2002 să-i fotografiez pe Slayer. Concertul s-a amânat cu trei ore, era cald ca dracu' și acum urmau să cânte într-un cort mai mic, nu în aer liber. Cortul era super aglomerat și oamenii așteptau de trei ore. A fost incredibil când au început să cânte, în sfârșit. Ceilalți fotografi au plecat după trei piese, dar eu am rămas până la capăt, pentru că am fost fascinată de mulțime.

Eliberarea pură de furie și agresiune a fanilor era atât de mișto. Înainte să plec, am făcut trei portrete cu niște fani care ieșeau și m-am îndrăgostit de una dintre fotografii.

Și așa ai hotărât să urmărești trupa Slayer prin toată lumea.
Da. M-am gândit că, dacă tot am card de credit, de ce să nu-l folosesc? Ia să-i urmez în turneu. Așa că mi-am convins un prieten cu mașină să vină cu mine prin Marea Britanie. Ne-am cazat pe la prieteni. Apoi ne-am gândit: De ce să nu mergem în Norvegia și Finlanda? Așa că am mers și mi-am făcut super datorii pe card. N-aș mai face-o din nou, dar a meritat. Uneori merită să-ți asumi riscuri financiare.

A fost grozav, i-am văzut de nouă ori în concert și am întâlnit oameni foarte mișto în călătorie. Am continuat să fotografiez, în special la festivaluri europene. Cred că metaliștii din Europa sunt diferiți de cei din America, dar nu știu de ce.

Cum erau metaliștii europeni?
Un fan estonian era în scaun cu rotile și își pierduse jobul din cauza concertului. Nu-l lăsaseră să-și ia concediu pentru concert, așa că își dăduse demisia. L-am întrebat dacă o să-i fie greu să obțină un alt job și mi-a răspuns: „Da, o să fie imposibil." Dar era foarte fericit că ajunsese la concert.

Ai văzut aceleași fețe la concertele astea?
Da! Peste tot! Pe unul l-am găsit și în Norvegia și l-am întrebat: „Cum dracu' ți-ai permis să vii în Norvegia să vinzi bilete?"

S-a schimbat mult baza de fani de la începutul anilor 2000?
Da, cred că da. Festivalele de metal sunt mult mai accesibile. Nu neapărat Slayer, dar muzica metal a devenit mai accesibilă. S-a maturizat cumva.

Ai avut vreodată ocazia să fotografiezi trupa?
Nu, dar nici n-am vrut asta. La primul concert la care am fost, managerul de turneu ne-a zis că dacă ne mai prinde că facem poze în backstage, ne dă afară din turneu și ne ia permisele. Așa că a trebuit să acționez prudent.

Trupa a văzut fotografiile?
Am încercat să le trimit, dar cine știe. Am vrut să surprind fanii în situații cât mai naturale, nu neapărat când răcnesc SLAAAAAYEEEER din toți rărunchii.

Ce crezi că îi face speciali pe fanii Slayer, față de fanii Metallica, de exemplu?
Muzica e mai extremă decât la Metallica. Slayer au păstrat o formulă care le place fanilor. În Helsinki m-am întâlnit cu șeful fanclubului Slayer din Rusia. Își spunea Kerry și avea pe cap aceleași tatuaje ca și chitaristul Slayer Kerry King. Era un tip fain și îi iubește enorm pe Slayer. Și Motörhead sunt un exemplu bun. Oamenilor le place că au păstrat formula inițială. Și publicului tânăr îi place pentru că nu sună a nimic altceva. În plus, cântă despre lucruri care nu sunt afectate de faptul că fanii cresc și își schimbă stilul de viață. Cred că fanii sunt fără vârstă pentru că și muzica e fără vârstă.

Mulțumesc, Sanna.

@Jak_TH

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe articole despre concerte:
Cum să intri la concerte fără să plăteşti Am intervievat fanii Bieber la un concert Justin Bieber Ghid pentru cei care merg singuri la concerte