©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Sărbători fericite, idioţilor!

      December 27, 2012

      De Kathy Iandoli

      Din rubrica 'Povești adevărate'

      Am avut norocul de a nu fi nevoită să particip la multe petreceri de sărbători în timpul carierei mele în industria muzicală. Pe când eram corporatistă în America, petrecerea de Crăciun era noaptea aia din an în care curvele companiei scăpau de soţii lor şi făceau lapdancing la modul ironic pentru tipii de la contabilitate, iar a doua zi se plângeau despre cât de tare s-au îmbătat aseară şi cum nu mai ţin minte nimic din ce s-a întâmplat. Cum lucrez în special în industria muzicii hip-hop, cele câteva petreceri de Crăciun la care am participat au fost nişte mizerii. La unele dintre ele s-a încercat reînscenarea unor videoclipuri rap (de ce?). Într-un an, am avut neobişnuita onoare de a participa la trei petreceri de Crăciun la rând. Acela a fost anul în care am decis să nu mai merg la nicio petrecere de acest gen. Aşa că nu mă invitaţi.

      Prima petrecere a fost incredibil de idioată. O companie promoţională a dat o petrecere de sărbători pentru o altă companie promoţională la un club care deja nu mai era cool de trei ani de zile. De fapt era o anexă a clubului – ştiţi despre ce e vorba, „celălalt” club al unor cluburi care e un fel de zonă ciudată a YouTube-ului pe care intri rar pentru că nu te poţi abţine. Clubul ăsta era cât bucătăria căminului nostru de la facultate şi avea o cuşcă în care o femeie îmbrăcată într-un costum sexi dansa doar cu mâinile, fără să-şi mişte deloc picioarele. Îmi amintesc foarte bine faza pentru că aveam impresia că sare coarda, dar cu picioarele lipite de pământ. La bar se servea doar Malibu (iar eu sunt super alergică la nucă de cocos), iar meniul consta în farfurii cu aripioare de pui care se dădeau din mână-n mână. Am muşcat dintr-una. Era crudă. Pe flyer scria că vor fi invitaţi speciali, dar n-a venit decât verişorul unui rapper. Am adus cu mine o prietenă din afara industriei muzicale şi în 15 minute deja îmi spunea că, dacă aşa sunt petrecerile din industria muzicii, înseamnă că mi-am ratat viaţa. am plecat după aceste 15 minute.

      În ziua următoare, m-am dus la petrecerea unui outlet la care lucram. Ni s-a spus să nu mâncăm nimic acasă şi să venim îmbrăcaţi elegant. Atunci când cineva în afară de Ron Burgundy foloseşte cuvântul „elegant”, imediat îmi dau seama că nu e vorba de nimic elegant. Am avut dreptate. Petrecerea asta se ţinea într-un club cu două nivele. Nivelul de jos era VIP, dar am aflat mai târziu că era, de fapt, holul de aşteptare la toaletă. Când am intrat împreună cu colegii mei, am fost opriţi de un gigant care a spus că trebuia să ne lăsăm hainele la intrare. În club era frig ca dracu’. I-am spus că voiam s-o ţin pe mine pentru că îmi era frig. „Ai putea avea o armă la tine, aşa că cel mai bine e s-o laşi aici.” De când dracu’ devenisem inamicul public numărul unu?  I-am dat idiotului haina şi am intrat. Suntem opriţi imediat de către un tip în costum alb şi cu papion care ne întreabă: „Toţi sunteţi celebri?” “Probabil că nu,” îi răspund. În cazul acesta, ne indică un colţ al camerei în care ne spune să stăm în picioare. Ne holbăm la canapelele pe care stau trei gagici sexi. VIP-urile, cum ar veni. Stăm toţi în colţ şi un tip ne ia la toţi de băut, pentru că se pare că pentru noi nu exista de băut gratis. Bărbatul în costum alb se întoarce şi ne întreabă de unde suntem. Când îi spunem, ne zice că intrăm la categoria VIP. În sfârşit, puţin respect! Aşa că ne trimite la etajul de jos unde suntem izbiţi în faţă de mirosul de pişat şi deodorant de toaletă. Ne aşezăm pe o banchetă lungă. Lângă perete e o masă pe care o femeie despachetează, ajutată de un tânăr cu o bâtă de baseball în mână, un platou cu friptură de pui, friptură de porc şi cartofi dulci. Lângă platou e un coş cu chifle, o pungă cu farfurii şi furculiţe de unică folosinţă şi un bax de suc de portocale. Iată petrecerea noastră de Crăciun.

      O prietenă de-a mea, scriitoare (şi curajoasă) începe revoluţia înhăţând o farfurie din plastic. Dar ce mi-e dat să văd? Tânărul coboară bâta de baseball în dreptul farfuriei? „Ce căcat faci?” o întreabă. „Îmi pun în farfurie să mănânc,” îi zice prietena mea. Tânărul scutură din cap. „Ne, ne, ne. Mama zice că încă nu ne-au dat banii. Până nu ne dau banii, nu mănâncă nimeni.” Prietena mea se aşază pe un scaun, resemnată. Îi dă sms şefului. În douăzeci de minute, şeful dă buzna printre noi alergând, îi înfige femeii în mână un şomoiog de bani şi dispare. Niciun “salut, ce mai faceţi, cum vă simţiţi?”. Ne uităm unii la alţii ca nişte idioţi. „Hai, veniţi la masă!”  răcneşte femeia. Cum ne apropiem, ne opreşte. Staţi aşa. Să vă zic regulile. Reguli?? REGULI? Ce fel de reguli? Deja îmi doream să fi avut un pistol la mine pe care să fi reuşit să-l ascund de paznic. „Primiţi fiecare o bucată de carne de pui sau una de porc. O lingură de cartofi şi un biscuite. O cutie de suc la două persoane. Haideţi.” Ce haideţi? Spre ce? Spre aperitivele dinainte de aperitivele adevărate? Fiul ei separa persoana care tocmai îşi primise porţia de celelalte persoane care aşteptau la rând. Cu căcatul ăla de bâtă de baseball. Prietena mea care se ridicase prima a întrebat dacă putea primi legume în plus în loc de carne pentru că era vegetariană. „Nu,” i-a răspuns femeia. A întrebat de ce. Întrebare total nepotrivită. „Pentru că şeful tău ne-a dat doar jumate din banii pe care ni i-a promis, aşa că primiţi doar jumate din mâncarea pe care trebuia s-o primiţi.” Nimeni n-a mai zis nimic. Ne-am luat toţi farfuriile şi am tăcut din gură. I-am dat legumele prietenei mele. Am fost salvaţi de către cealaltă şefă a noastră care a venit jos, a întrebat: „Ce CĂCAT?”, ne-a scos de acolo şi ne-a dus să mâncăm sushi (mulţumim, Dove).

      În cea de-a treia zi, deja nu mai voiam să particip la nicio petrecere de sărbători vreodată. Dar petrecerea asta era obligatorie pentru că trebuia să scriu despre ea. Cum ar veni, eram plătită să particip. Fusese promovată drept un eveniment plin de vedete. Nici la genul ăsta de reclamă nu pun botul. Ajung la faţa locului şi văd că e un eveniment pentru copii. A, marfă. Intru şi-i zic portarului că sunt din partea presei. Cică n-a fost invitată presa. Şi mai bine. Sunt escortată în zona backstage şi mi se spune să stau acolo până soseşte cineva faimos. De acolo văd scena şi mulţi copii adunaţi pe ea. Cei mai înfricoşători copii pe care i-am văzut în viaţa mea. Stau singură, până apare o mamă cu fiica ei adolescentă. Maică-sa o lasă cu mine şi pleacă. Fata se întoarce spre mine şi mă întreabă: „Tu cine eşti?” „Sunt jurnalistă. Tu?” Se încruntă. „Eu o să fiu faimoasă în curând.” Curând, auzi. Chestia e că a ajuns faimoasă, acum e cunoscută, dar i-a luat vreo zece ani. „Vrei să-ţi spun ceva amuzant?” „De ce nu?” „Nu mi se potrivesc dinţii ăştia falşi,” zice şi scoate din buzunar nişte decoraţiuni pentru dinţi din diamant. “Uite tse ştupid vorbefc când mi-i pun.” Maică-sa intră zbierând: „Scoate porcăriile alea din gură!” “Fe? Îi ahătam fe amuzant vorbefc cu ei!” Maică-sa îi trage una după cap şi bijuteriile îi zboară din gură. Un diamant (sau zirconiu) se desprinde şi cade. Adolescenta e distrusă şi merge să caute lipici să-l repare. „Duceţi-vă dracului!” aud de pe scenă. Mă uit şi văd un clovn asaltat de copii. Un rapper faimos îşi face intrarea, urmat dintr-o membră mai puţin interesantă a unei trupe R&B şi de un duo care a avut o piesă la radio acum vreo doi ani. Niciunul nu voia să urce pe scenă pentru că se temeau de copii. Rapperi care se temeau de copii. Noua mea prietenă adolescentă se întoarce şi vrea să facem poze cretine împreună. M-am văzut cu ea de curând şi am râs amândouă de ziua în care ne-am cunoscut. A fost cel mai stupid eveniment la care am participat veodată, dar cel mai bun dintre cele trei din ultimele zile.

      Ajung acasă pe la 1 noaptea, îl sun pe şef să-l întreb cum vrea să scriu despre eveniment şi el îmi zice: „Aaa, ai fost la party-ul ăla? Nu la ăla trebuia, ci la ăla de mâine. Poţi să mergi să scrii despre el?”

      I-am închis telefonul în nas.

      @kath3000

      Traducere: Oana Maria Zaharia

      Mai multe povești adevărate.

      -

      Teme: petrecere, party, craciun, sarbatori, corporatii, cacat

      Comentarii