Ca să fie clar de la început, scrisoarea e acum o treabă fumată. O să-mi spui că e normal așa, până la urmă cine naiba mai scrie de mână declarații de dragoste în 2016, și că mesajele își fac treaba. Drept, ne dăm seama cu toții cam ce a vrut să ne transmită scriitorul și din SMS, în cazul în care nu e vreun idiot.

Însă mie îmi lipsește scrisul de mână, ștersăturile, felul în care a fost textul așezat în pagină și structurat. În plus, chiar mi se părea minunat să recitesc aceeași scrisoare de mai multe ori. Uneori și când nu era a mea. Țin minte că, la un moment dat, am găsit la bunici acasă, în fosta cameră a mamei, un teanc mare de epistole de la diverși băieți care o curtau. Le-am citit pe nerăsuflate, ca pe niște supercărți. Să faci curte din scrisori e artă, îți zic sigur.

Astăzi, oamenii primesc scrisori de dragoste foarte rar. Dar am scormonit bine de tot prin amintirile celor din jur și am găsit mostre de dragoste scrisă din diferite timpuri. Unii mai descurcăreți cu pixul, alții mai puțin.

Am 33 de ani și am primit ceva scrisori de dragoste la viața mea, dar nu le mai am pe toate. Am găsit acum această un fel de scrisoare, în care un tip pe care l-am cunoscut la Cluj Napoca în 2001, în vacanța dintre clasa a 12-a și facultate, mi-a explicat de treburi sentimentale folosindu-se de talentul lui Minulescu.

Am apreciat. Am ieșit cu el de vreo două ori, parcă era manechin, cu vreo doi ani mai mare ca mine. Știu că ne plimbam și mi-a arătat luna. În acele timpuri, apreciam luna pentru rolul de satelit al Pământului, cu influență directă asupra mareelor și cam atât. Eram mai mică și mai toantă.

Nu am nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat cu omul. Mi-a dat versurile, am plecat la Constanța și atât.

Din marele teanc de scrisori pe care prietena mea Simona îl are, am ales-o pe cea mai romantică. Relația dintre ei a durat aproape doi ani. Obișnuiau să-și scrie ca, nu o să-ți vină să crezi, mijloc de comunicare. Ea era la Constanța, el la București, acțiunea avea loc la începutul anilor '90. Cam așa stătea treaba pe atunci.

Tot ea mi-a arătat și o telegramă primită de la un tip care își făcea stagiul în marina civilă. Mesajul e scurt și la obiect, ca de la un bărbat adevărat, nu-i așa? Dar cât de greu cântărește un așa mesaj, când știi că e trimis de peste mări și țări, cu eforturi logistice, pe lângă dor?

Irina mi-a povestit cum a primit o scrisoare, în anul 2000, pe vremea cand avea 17 ani.

„Era într-o zi relativ mohorâtă. Mă întorceam de la liceu și l-am observat pe tipul ăsta care mă aștepta. M-a urmărit tot drumul spre casă. Îl știam, era fiul profesoarei de geografie din școala generală. După cum scrie și acolo, până atunci nu prea interacționasem.

Cert e că în ziua aia era diferit. Îl priveam cu coada ochiului din când în când, în autobuz, cum se frământa să se apropie să-mi vorbească. La un moment dat, chiar mă simțeam ciudat de la agitația lui.

Când să ajung acasă, aleargă după mine și mă roagă să mă opresc. M-am oprit. S-a apropiat de mine și mi-a spus:

A scos din buzunarul de la piept scrisoarea. Nu era învelită, se vedeau rândurile îngrămădite pe foi. Mi-a zis că m-a visat și că nu vrea să mă deranjeze, dar că mă roagă să citesc scrisoarea.

I-am promis că o voi citi. A plecat de lângă mine și am rămas pentru o vreme cu scrisoarea în mână, uitându-mă dupa el. M-am îndreptat spre casă, am mers direct în camera mea și am început să citesc. Mi se părea fascinant modul în care legase ideile în acea scrisoare. M-am simțit norocoasă că primisem așa ceva.

Raul mi-a povestit că a comunicat prin scrisori cu multe din fostele sale iubite, încă de când era în școală.

„Când eram în clasa a șaptea m-am cuplat cu tipa asta".

„Ea era mai mică, dar avea cei mai mari sâni din școală. Ne-am pupat de vreo două ori, dar asta a fost tot în zece luni. Adică în afară de să ne jucăm, pentru că, totuși, eram foarte mici. Și scrie acolo că ale ei culori preferate sunt albastrul și verdele".

Tipa cealaltă, deși pare, nu, nu era în clasa a cincea și ea.

„Avea 19 ani și eu vreo 18. Drama era că tatăl ei nu ne lăsa să ne vedem. Tipa a umblat cu vărul meu, să mă facă gelos. Am iubit-o un pic la început, când credeam că e altfel. Mă jur că arăta ca o zeiță antică a vânătorii".

Elisa a primit scrisoarea mai recent, în 2011. Avea 15 ani pe atunci. Totul s-a întâmplat într-un context cumva împrumutat de la americani.

În 2012, Ana era în clasa a 11-a. Scrisoarea a venit ca o surpriză, de unde nu se aștepta: un tip pe care îl ținea safe în friendzone.

În concluzie, aș zice, scrisorile de dragoste au rolul lor, chiar și azi, când telefonul mobil sau tableta au devenit deja organe de sine stătătoare. Poate n-ar fi rău să ne mai scriem scrisori, măcar când ne cade cu sentimente profunde și fluturi amețiți prin stomac.

Sunt experiențe care rămân cu tine. Cumva, pare că totul e mai real, când e pus pe hârtie. Nu vezi doar niște pixeli ordonați pe ecran.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre iubire:
69 de piese care sunt fără îndoială despre sex, ca să nu te simţi singur de Dragobete
Ce spune felul cum mănânci despre viaţa ta sexuală
Ce am învățat din viețile amoroase ale scriitorilor români