Scrisul rămâne pe perete

Activistul anti-regim Tarek Algorhani vorbește despre lupta prin graffiti

De Angelina Fanous

Un activist anonim care participă la mișcarea graffiti.

Când Tarek Algorhani a ieșit dintr-o închisoare siriană în luna iunie 2011, nu avea idee că în țara lui izbucnise o revoluție – sau că aceasta izbucnise în urma unei cauze pentru care el fusese zvârlit în închisoare timp de șase ani și anume, pentru că îndrăznise să lupte pentru drepturile omului.

În noiembrie 2005, Tarek și opt alți bloggeri au fondat Al Domary, un site politic care critica guvernul sirian și cerea încetarea regimului lui Assad prin caricaturi și desene. A devenit rapid unul dintre cele mai populare site-uri anti-regim din țară. Echipa Al Domary folosea cu succes adrese IP mascate și pseudonime pentru a scăpa de poliția secretă siriană până când, la trei luni după lansarea site-ului, unul dintre bloggeri a fost arestat, torturat și obligat să dezvăluie locația și identitățile colegilor lui. Autoritățile au închis site-ul, le-au confiscat calculatoarele și au distrus toate fișierele care aveau legătură cu operațiunea. În februarie 2006, bloggerii au fost acuzați de trădare și au primit sentința de cinci ani de închisoare. Tarek a primit nouă ani, pentru că autoritățile au ajuns la concluzia că el era capul răutăților.

Tarek a fost trimis în Sednaya, o închisoare politică la câțiva kilometri de Damasc, unde paznicii l-au supus la un maraton de tortură. L-au îndesat într-un cauciuc, l-au învârtit ore în șire și l-au bătut atât de tare încât nu putea merge. „Erau prizonieri care au fost mutați din Abu Ghraib la Sednaya și plângeau noaptea, spunând că vor înapoi la Abu Ghraib,” ne-a povestit el.

Celulele întunecoase erau împuțite, iar unii prizonieri aveau răni netratate care se infectau până duceau la amputarea membrelor. Evadarea era imposibilă. Chiar dacă reușeai să te furișezi afară, nimereai într-un deșert minat.

După cinci ani și jumătate de sentință, Tarek a fost iertat din motive pe care încă nu le înțelege. S-a întors în Damasc și a descoperit că începuseră demonstrațiile împotriva regimului. Gândul că va fi din nou aruncat în închisoare nu l-a oprit să se înlăture mișcării. În scurt timp era din nou în formă și îi învăța pe activiști cum să filmeze și să pună videoclipuri pe YouTube. Avea liste detaliate cu oamenii dispăruți sau uciși și le trimitea grupurilor pentru drepturile omului. Căuta mereu prim ajutor pentru cei răniți.

După șase luni, Tarek a devenit din nou căutat – numele lui circula la toate punctele de securitate și în registrele oficiale era trecut drept un inamic al statului. În ianuarie, a zburat cu avionul până în Tunisia și a început un alt proiect pe internet despre drepturile omului – acesta se concentra în jurul graffiti-ului anti-regim de pe străzile din Siria. La jumătatea lui octombrie, l-am contactat ca să aflu cum mergea lupta.

Un stencil pe un perete din Siria pe care scrie „Martirul Ahmed Asham.”

VICE: De ce ai ales graffiti ca metodă de luptă împotriva regimului?

Tarek Alghorani: Revoluția din Siria a început chiar din cauza graffiti-ului. Un mic grup de băieți din Daraa au văzut revoluțiile din Egipt și din Tunisia la TV, și au desenat cu spray sloganul „oamenii vor căderea regimului”. Mukhabarat, poliția secretă, i-au arestat, i-au torturat și le-au smuls unghiile și atunci toată țara a ieșit în stradă să protesteze. La începutul revoluției, de câte ori se adunau oamenii, erau doar câțiva. Poliția și forțele de securitate îi puteau dispersa cu ușurință, fără să lase prea multe urme. Atunci ne-a venit ideea desenelor. Chiar dacă poliția dispersa mulțimea, rămâneau în urmă desenele și oamenii care treceau pe acolo mai târziu știau că a fost un protest, că revoluționarii au trecut pe acolo. E o urmă. Și e greu pentru polițiști să curețe toate zidurile. Cum ștergeau unul, apăreau desene pe altul.

Ce rol joci tu în această mișcare graffiti?

La început, activiștii desenau pe pereți rapid cuvinte și expresii ca „libertate” sau „jos regimul”, cum au făcut băieții din Daraa, dar eu am vrut să fie ceva mai artistic, să comemorăm martirii pe care i-am pierdut în revoluție. Scopul nostru e să folosim arta pentru a ne exprima îngrijorările. În aprilie, am început să încarc pe YouTube tutoriale despre cum se pictează pereții și am pus pe Facebook șabloane pentru stencils pe care grafferii doritori să le poată folosi.

Activiștii pun fotografii cu graffiti pe net de pe telefoane, ca să nu-i găsească poliția după IP-ul calculatorului.

Ce se întâmplă dacă forțele de securitate ale poliției Mukhabarat te prind desenând pe ziduri?

În cel mai bun caz te omoară pe loc. Dacă te rețin, ești dus la închisoarea politică unde te torturează până când mori lent. Oricum te omoară, dar e mai bine să te omoare pe loc decât să te tortureze până îți pierzi mințile de durere.

Câți oameni au murit pentru că au făcut graffiti?

L-au omorât pe Nour Hatem Zahra, care era cunoscut ca Al Ragel al Bakeheh sau Spray Man. Era ca Spiderman sau Batman. L-au omorât când l-au prins desenând pe zid. Oamenii știu despre moartea lui Nour, pentru că familia lui a făcut publică situația lui și au anunțat la înmormântare că fiul lor a murit pentru această cauză. Familiile altor artiști care au murit s-au temut să le dea numele sau să le organizeze o înmormântare, ca să nu intre în vizorul poliției. Credem că au murit până acum vreo 15 grafferi pentru această cauză. Am numele lor, dar nu vi le pot da. Las decizia aceasta la latitudinea familiilor lor.

Stencils cu revoluționarii căzuți.

De ce se tem familiile acestea?

Dacă familia organizează o înmormântare, înseamnă că sunt mândri de fiii lor, iar forțele de securitate îi vor considera o amenințare la adresa statului.

Și familia ta ce spune? Ei au pățit ceva?

Părinții mei au participat la primele proteste – încă de la început, când eu eram în închisoare. Sunt încă în Siria, dar sunt nevoit să mă țin la distanță de ei. Încerc să-i sun o dată la 15 zile, dar trebuie să vorbim scurt. Se tem că sunt supravegheați.

Toți artiștii lucrează exclusiv cu spray-uri?

Există și Al Ragal al Dahan, pictorii, care sunt artiști sirieni ce folosesc pensule și vopsea. Realizează picturi murale mari, steaguri siriene sau portrete mari ale artiștilor care au murit în timpul mișcării. Există mai mulți care folosesc spray-uri pentru că au stencils. Vin repede, sprayează șablonul pe perete și fug să nu-i prindă forțele de securitate.

Există și femei care fac graffiti?

Da. Există Al Mar’a al Behkaha, Spray Women.

Pentru a nu rămâne cu urme incriminatoare de vopsea pe mâini, artiștii poartă mănuși, dar uneori vopseaua se scurge prin ele.

În timpul protestelor din Egipt, situația era foarte periculoasă pentru femei. Unele erau violate. Știi cumva dacă femeile grafferițe au trecut prin așa ceva?

Când vin cu noi femei care desenează pe pereți, facem tot posibilul să avem grijă de ele. Din câte știu, niciuna dintre artiste nu a fost hărțuită sexual pentru că avem mare grijă unii de alții. Avem la fel de multă grijă de femei cât și de bărbați.

Care e cea mai bună lucrare pe care ai văzut-o?

O imagine cu o celulă de închisoare înăuntrul căreia erau forțele de securitate siriene. Era pe multe străzi și alei.

Mulți dintre oamenii anti-regim sunt și foarte religioși. Stencil-urile sau desenele promovează religia?

Suntem un stat secularist și religia e un subiect foarte sensibil acum. Credem într-o mișcare pașnică și condamnăm utilizarea armelor.

Cum arăta graffiti-ul din Siria înainte de revoluție?

Nu era graffiti. Erau mai ales imagini cu Assad. Toate desenele de pe zidurile Siriei promovau regimul actual. Uneori erau picturi mari cu steagul sirian și dedesubt slogane ale guvernului.

Ce rol crezi că va juca graffiti-ul după revoluție?

Cred că revoluția va continua, chiar dacă Bashar cade de la putere și regimul ia sfârșit. Sunt multe lucruri pe care le dorim și de care avem nevoie și nu cred că graffiti-ul va muri. Poate că oamenii n-o să mai scrie mesaje despre Assad, ci vor scrie mesaje despre drepturile omului sau alte probleme sociale. Iar desenele cu martiri vor rămâne pe ziduri mereu, ca lumea să nu-i uite.

Mulțumim pentru fotografii lui Tarek Alghorani.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Îți recomandăm și:

Ghidul VICE despre Siria

Comentarii