FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cum era să falsifici scutiri medicale pentru colegii tăi de liceu, în România anilor 2000

Pe vremuri, puteai să-ți scoți scutiri false la imprimantă și nu observau profii pixelii.

Salut copii, așa arătau calculatoarele 386 în Antichitate. Foto de Wolfgang Stief via Flickr

Liceul pe care îl faci astăzi şi liceul pe care îl făceai la începutul anilor 2000 sunt două chestii total diferite. Când am început clasa a noua eram singurul dintre colegii mei care avea calculator acasă. Îmi convinsesem părinţii să investească în OZN-ul acelor vremuri dintr-un singur motiv: plănuiam să studiez informatica şi PC-ul era o necesitate reală.

Îl avusesem pe primul prin '97, moştenit din biroul unchiului meu, care îşi achiziţionase următorul model. Nu-ți imagina că era vreun avion ce aveam eu: un 386, high tower (unitate din aia imensă, care avea vreo 70 de centimetri înălţime şi cântărea 15 kile). Cât timp stătea pornit făcea un zgomot infernal, nu aveai cum să dormi cu el așa. Dar acel calculator, cu Windows 95 pe el, hard de 500 de MB, floppy disk de 3.5 şi o placă video de câţiva MB mi-a aprins imaginaţia şi mi-a cultivat pasiunea pentru reţea, internet şi jocuri. Mai puțin pentru informatică şi teme.

Publicitate

După ce am terminat primele ore, în care ni s-a vorbit de hardware şi Windows, unde ştiam cum stă treaba, am realizat că visul meu se năruie uşor. Totul părea o colecție plictisitoare de coduri, îmbrăcată într-un sistem de predare care mirosea a naftalină, chestii care m-au făcut să mă axez foarte repede spre partea practică a problemei. Iar chestia asta venea în trei pași:

  • Profesorii erau foarte încântaţi când citeau referate.
  • Internetul era plin de informaţie.
  • Puteam face bani din asta.

Pe vremea aia, Internet Explorer era considerat browser decent și ne conectam la net pe muzica electronică făcută de modem. Foto de Christiaan Colen via Flickr

Chiar dacă aveam calculator, era destul de mare problema cu netul. Aveam conexiune prin dial-up şi ţin minte că îmi permiteam să intru abia după ora 21. Înainte de momentul ăsta, o oră de net costa ceva de genul zece lei, în banii de azi. Îmi luam referatul gata făcut, îmi treceam numele, îl printam la tovarăşul Andrei, iar a doua zi era pe catedra profesorului, printre restul foilor scrise de mână ale colegilor. Începusem să le vând colegilor tot ce găseam pe internet. De fapt, popularitatea îmi crescuse atât de tare, încât veneau și de la alte clase.

Șmecheria cu referatele a ţinut cam un an, până când au început să se ieftinească tarifele la internet şi, cel mai grav, toţi colegii începuseră să primească de la părinţi calculatoare.

A trebuit să mă reorientez. Și n-a fost greu deloc.

Demența cu scutirile a început cu mine și bani făcuți ușor

E superb să-ți dai singur scutire. Foto de bibliotheek.lier via Flickr

Cea mai mare vacă de muls avea un nume, printre liceeni: scutiri medicale. Chestiile astea se vindeau de parcă era Black Friday în fiecare zi În liceul meu era impusă o regulă care trebuia, teoretic, să-i intimideze pe elevii chiulangii. Zece absenţe nemotivate îți atrăgeau o penalizare de un punct la media de la purtare. Douăzeci de absenţe, două puncte. Şi tot asa, până la 50, când deveneai repetent cu coroniţă. Un amic reuşise să scaneze o parafă a unui medic şi refăcuse tipizatele pe care se completau scutirile. Ieşiseră atât de bine, încât era aproape imposibil să-ţi dai seama că sunt printate. Dacă te uitai atent, cu lupa, ai fi putut să observi câţiva pixeli rătăciţi pe ici colo, dar niciun profesor nu a făcut asta.

Publicitate

Dirigintele deja mă considera cel mai bolnăvicios elev din clasă, de vreme ce o dată la două săptămâni apăream cu o scutire, completată cu un scris din ăla imposibil de descifrat şi o semnatură alambicată. Epuizasem într-un an toate bolile posibile. Pentru o răceală îmi dădeam două-trei zile. Pentru chestii mai grave, mă scuteam de liceu o săptămână întreagă.

Înainte de Filelist, aveai nevoie de zeci de dischete ca să piratezi un joc. Da, nu se folosesc doar la poșete hip. Foto de Gunnar Grimnes via Flickr

Zilele în care nu eram lângă colegi treceau minunat: Citeam romane de război, mă jucam tot felul de joculeţe 2D pe PC sau îmi pierdeam vremea pe mIRC.

Colegii deja erau invidioşi pe mine, dar i-am împăcat şi pe ei. Pentru o sumă modică, le vindeam o scutire. Secretul era să am mereu grijă să nu fac inflaţie: dacă eram prins, aş fi păţit-o grav.

Citește și Nouă motive pentru care reuniunile de zece ani de la terminarea liceului sunt inutile şi stupide

Timp de un an mi-am rotunjit frumuşel veniturile din scutiri şi am terminat mereu cu media zece. Eram campionul absolut al scutirilor aduse la diriginte, iar partea cu adevărat minunată era că vacanţa de vară ștergea cu buretele semnele de întrebare care se ridicau în trecut.

Încet-încet, treaba a început să se împută. Chestia asta s-a întâmplat din cauza unora care au vrut să-mi furea pâinea, dar nu aveau imprimante foarte bune, nici skilluri de editare în Photoshop.

Profesorii au fost puşi în gardă că prin curţile liceelor există băieţi ca mine, care fac treburi murdare cu scutirile. Trebuia să reacționez cumva.

Publicitate

Am combinat un doctor cu două pachete de Kent

În cabinetul medical nu te aude nimeni cum urli. Sau cum dai mită, cât ești minor. Foto de Historic Bremen via Flickr

Mi-am sacrificat o zi şi am intrat în vreo cinci policlinici de stat. Planul era să găsesc un doctor înțelegător, care să primească mica mea atenţie şi să îmi elibereze nişte scutiri adevărate, semnate şi ştampilate.

L-am găsit la Iancului, într-o policlinică veche de când lumea. L-am servit cu două pachete de Kent lung, exact ca în vremurile generaţiei de aur. Mi-a dat pe loc trei scutiri şi mi-a promis că mă rezolvă de fiecare dată când am nevoie.

Pentru câteva luni am fost foarte liniştit şi îmi puteam organiza timpul exact aşa cum îmi doream. Când adunam foarte multe absenţe şi eram pasibil de depunctare, îi făceam o vizită domnului doctor şi stăteam cinci minute de vorbă cu el. Practic, căutam împreună boala de care sufeream.

Citește și Ghidul pentru o viață de licean reușită în România, de la A la Z

Sistemul era cam așa: el îmi propunea o boală, eu îi spuneam dacă e ok. Partea proastă e că nu am mai putut vinde şi colegilor aflați în nevoie.

Abia îmi ajungeau mie.

Colegii au fost şi ei forţaţi să se orienteze, iar doi dintre ei au găsit soluţia. Când profesoara de informatică se aşeza la calculatoare pentru a ne explica chestii pe care nu le înţelegea nimeni, cei doi deschideau catalogul şi motivau 20 de absenţe pe secundă.

În cercul select al celor care beneficiau de această facilitate eram şi eu. Întâietate aveau evident cei care îşi asumau cel mai mare risc: cel care ţinea catalogul şi cel care motiva. Profesoara de informatică nu s-a prins niciodata de schema noastră.

Publicitate

Profesorul de engleză a fost perfect ca țap ispășitor

Foto de Innovation Lab via Flickr

La finalul penultimului an de liceu, clasa mea era disperată. Toţi aveau nevoie de câteva absenţe motivate, iar orele de informatică în laborator erau prea rare.

Ideea a fost să-l atacăm frontal pe pe diriginte, un vulpoi bătrân şi experimentat, care parcă ne citea gândurile. Omul a plecat într-o zi din clasă şi a lăsat catalogul pe catedră. Jumătate de clasă s-a năpustit cu sete asupra lui. Fiecare avea ceva de rezolvat. Un coleg ţinea de șase la uşă, cu buretele în mână, ca şi când s-ar fi pregătit să plece spre baie. Clasa noastră era foarte aproape de cancelarie, deci pericolul era iminent. Eu am decis să stau potolit.

Aveam un sentiment foarte nasol legat de ce urmează să se întâmple. Câteva secunde mai târziu, beleaua. Din disperarea momentului, colegii mei au rupt o filă din catalog.

Eram pierduţi. Toţi. Când s-a întors în clasă, dirigintele a început să urle ca un descreierat. Cerea să-i spunem cine a făcut prostia. Evident, nimeni nu s-a oferit. Printre amatorii care motivaseră erau şi câţiva tocilari foarte bine văzuţi.

Dirigintele văzuse că existau foarte multe absenţe motivate în trecut şi s-a prins că episodul la care asistase nu era unul singular. S-a organizat o şedinţă ad-hoc cu părinţii şi o alta între noi, colegii. Cu toții, am născocit cea mai tare minciună posibilă. I-am zis dirigintelui că absentele au fost motivate de profesorul de engleză, care tocmai fusese dat afară din liceu. Tipul ăsta avea o imagine foarte proastă. Era un slăbănog care se îmbrăca cu pulovere largi, ţipa foarte tare şi se dădea mare englezoi.

Publicitate

Scopul lui principal era să stabilească întâlniri în afara orelor de program, cu cât mai multe fete. Toate fetele erau speriate de el. Câteva făcuseră greşeala să iasă cu el la Grădina Zoologică. Le-a făcut avansuri lângă cuştile leilor. Idiotul a fost zburat în secunda doi.

Citește și Liceenii din Iași stau prost cu drogurile, beau ca marinarii și fac sex precum călugării

În concluzie, omul ăsta sinistru era omul perfect pe care putem da vina.

Am stabilit o poveste şi am decis să minţim toţi la fel: profesorul ne lua bani pentru a ne motiva absenţele, iar fetele care ieșeau cu el nu trebuiau să mai plătească.

Când a auzit povestea, dirigintele a turbat. Părinţii fetelor erau deja foarte sensibili la acest subiect ca să se meargă mai departe cu întrebările, iar în consiliul profesoral care a urmat absenţele din trecut nu au mai contat. Toată clasa a fost însă pedepsită pentru episodul cu catalogul, dar pentru câte făcusem, media opt la purtare era chiar onorabilă.

Niciunul dintre colegi nu a plâns pentru că nu putea să se mai înscrie la Academia de Poliţie, eu cu atât mai puţin.

Acum, când mă uit în spate, îmi dau seama că liceul m-a învăţat cum să caut şi să găsesc rapid soluţii pentru toate problemele pe care le avem. Și cât de bine e să-ți asumi riscuri, indiferent în câte situații de rahat te poți trezi teleportat.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre liceele din România:
Cum e să fii gay într-un liceu din România
Prin ce trec colegii tăi gay din liceele românești, când te porți ca un ghiolban
Ce fac foștii tăi colegi de liceu acum?