©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Să vă povestesc cum am fost legat gol de un stâlp de către soldații congolezi

      February 15, 2013

      Cel mai fatal conflict de la al Doilea Război Mondial încoace – Al Doilea Război din Congo – a început din nou. Uganda și Rwanda finanțează mișcarea rebelă M23, care e alcătuită din dezertori din armata natțională congoleză care s-a revoltat împotriva autorităților în aprilie 2012, după ce s-au plâns că nu erau plătiți. 

      Când a început războiul în august 1998, eram în capitala congoleză Kinshasa. Laurent Kabila, un fost luptător pentru libertate, actual președinte, a transformat Congo într-o versiune tropicală a cărții „Brave New World” de Aldous Huxley, dezvoltând un cult de personalitate ce îl depășește pe cel al fostului președinte Mobutu.

      Aterizăm în Kinshasa dimineața devreme și mergem pe coridor spre Sosiri. Aerul e greu și cerul gri. Sunt unul dintre puținii occidentali din zborul care a venit de la Londra și ies în evidență fără să vreau. Când ajung la hotel, telefonul și curentul nu merg din cauza problemelor tehnice din oraș, iar camera mea nu arată mult mai bine decât o celulă de închisoare. Salteaua e murdară și lăbărțată, dar, din fericire, măcar am adus cu mine o plasă de țânțari pe care am înmuiat-o în prealabil în insecticid. 

      La restaurantul din curte, mă uit la știri în franceză în timp ce pe lângă mine trec camioane pline cu soldați. Simt o bătaie ușoară pe umăr. „Salut, mă cheamă Cristopher. Ești englez?” mă întreabă adolescentul în tricou Arsenal. Mă roagă să-i citesc o scrisoare scrisă în engleză, după care mă invită să iau masa împreună cu familia lui. „Îl avem invitat și pe prietenul nostru, Fidel preotul. Ești binevenit.” Fac cunoștință cu Fidel și acesta îmi strânge mâna. „În primul rând, trebuie să fii jurnalist pentru Dumnezeu!” mă avertizează el. „Și o să ai nevoie de permis ca să poți face fotografii în Congo. Altfel vei fi arestat.” 

      Mai târziu în aceeași seară, stăm pe balcon și încercăm să prindem la radioul meu BBC World Service, când ni se alătură vecinul de vizavi, Felix, care e spaniol. Imediat ce prindem semnal, la știri se anunță că în Congo a început războiul civil. 

      Câteva zile mai târziu, mă aflu cu Fidel la Ministerul de Informații să-mi ridic permisul. Pe drum spre ieșire, trecem prin spatele clădirii ca să aruncăm o privire la stadion. Adolescenți și bărbați mici cu banderole roșii pe cap fac exerciții militare, iar locul e plin de reclame pro-Kabila. „Iată noul și curajosul Congo de care îți vorbeam, prietene!” strigă Fidel. „Kabila vrea averea Congo-ului pentru congolezi!” Am terminat aproape un film întreg fotografiind. În depărtare aleargă soldați. Când se apropie de mine, ridic aparatul și trag câteva cadre. Deodată simt o lovitură puternică în tâmplă și cad pe jos.  

      Mă uit în sus și văd câțiva soldați în picioare deasupra mea, rânjind cu puștile ațintite spre capul meu. Fidel le arată permisul meu foto, dar un alt soldat îl pocnește în față. Mulțimea ostilă ne înjură și ne scuipă, în timp ce suntem târâți în mijlocul străzii și ni se ordonă să îngenunchiem cu mâinile după cap. Unul dintre soldați trage cocoșul armei și o apasă în creștetul meu. 

      Îi ia o veșnicie să apese pe trăgaci, iar când o face în sfârșit, rămân în viață. Râde și ne pune niște frânghii în jurul gâtului, după care ne târăște spre un stâlp totemic de la poarta Ministerului. Îl trântesc pe Fidel pe pământ, îi smulg cămașa și îl biciuiesc cu funii înnodate și curele cu catarame grele. Fidel urlă în timp ce sângele îi curge șiroaie pe spate. Soldații îl pocnesc pe Cristopher peste față, dar îl scutesc de biciuire. Acum e rândul meu. Îmi ordonă să-mi dau jos pantalonii. În Congo e atât de cald și e atât de mult praf, încât nu purtam chiloți. Când soldații văd asta, ne lovesc și ne izbesc tot drumul până la intrarea în Minister. 

      Odată ajunși înăuntru, suntem conduși de-a lungul unui coridor întunecos și inundat și mă întreb dacă nu cumva ne duc în vreo cameră de tortură. În cele din urmă, ajungem într-o cameră mare mobilată cu câteva canapele de piele, unde soldații îmi răvășesc lucrurile. Într-un colț stă așezat un bărbat într-un costum închis la culoare care scrie ceva pe o hârtie, în timp ce un bărbat mai înalt mă informează că sunt acuzat de spionaj. Imediat ce au terminat, mergem cu toții afară unde ne aștepta un Jeep Toyota 4x4 și conducem prin beznă în tăcere totală. Într-un final, luna răsare deasupra unei clădiri înalte din beton și mașina se oprește. Intrăm și, înainte de a fi duși la sediu, ni se cer numele. Adormim pe podea, epuizați.

      În dimineața următoare, mă trezesc brusc și realizez că suntem într-o celulă de închisoare plină cu bărbați. Unul dintre ei e sud-african. A mers pe jos, desculț, până în Kinshasa, doar ca să fie arestat imediat ce a trecut granița. Mulți dintre ei sunt din Rwanda – se pare că paznicul închisorii poate afla chestia asta pișcându-le pielea de pe antebraț. Îmi face turul închisorii pentru că sunt jurnalist. Într-o celulă intră 30 de bărbați, iar pereții celulei sunt plini de fecalele lor. 

      În noaptea aia, mi-e foarte greu să adorm din cauza bâzâitului constant al țânțarilor. O femeie însărcinată se lipește de mine să se încălzească. În timpul zilei, e obligată să măture recepția cu o măturică. 

      În următoarea dimineață, paznicii ne iau pe mine, Fidel și Cristopher la o serie de întrebări. Cristopher le traduce engleza mea în franceză, Fidel traduce franceza lui în congoleză. Camera e plină de bărbați la costum, soldați și tineri rwandezi care stau pe jos. Hârtiile cu mărturiile mele sunt trecute din mână în mână prin cameră. „Suntem mulțumiți de mărturie,” îmi spune un bărbat care s-a autoproclamat „comandant”. Apoi mă duce la jeep-ul parcat afară.

      Conducem pe străzile orașului și în cele din urmă ne oprim la un hotel unde ne așteaptă un bărbat mare îmbrăcat într-un costum de comandant. Ni se prezintă sub numele de „Șeful cel Mare”. Îmi cere să-mi golesc rucsacul. Rămân calm mai tot timpul, dar mă panichez când mă întreabă dacă am făcut și alte fotografii. „Dacă da, te întorci în închisoare imediat,” îmi spune. Îi spun că n-am făcut alte fotografii, deși câteva role de film zac pe masa din camera mea de hotel. „Ok, îți percheziționăm camera de hotel,” îmi spune nervos.

      Sunt forțat să intru în cameră sub amenințarea pistolului și îmi așez rapid geanta peste filme. Șeful cel mare și oamenii lui caută peste tot, caută și bani, dar n-o ridică deloc de pe masă. Mi-a transpirat fruntea. „Nu te speria,” îmi spune Șeful cel Mare, fluturându-mi pistolul prin față. „Dă-mi și cartea ta de vizită, poate îți fac o vizită la Londra într-o zi.”

      A doua zi, iau micul dejun cu Felix și cu o călugăriță de la un centru de misionari catolici care trebuie să ne ajute să plecăm din Kinshasa. „Le Beach Ngobila” e plin de bărbați și femei nebune care urlă. Nu există cozi aici, așa că paznicii trebuie să biciuiască oamenii ca să facă ordine.

      Navigăm pe râul Congo și când ne apropiem de Brazzaville, toți pasagerii încep să se împingă să ajungă în față. Un fotograf alb cu un aparat mare stă pe mal lângă soldații francezi. Imediat ce-mi așez bagajul jos, sunt înconjurat de echipele de televiziune. Vor un interviu cu „jurnalistul occidental care a fost torturat.” 

      „Ți-a fost frică?” mă întreabă. 

      Deodată îmi aud numele strigat printr-o portavoce. „Am auzit cum ai fost tratat, domnule Griffiths, și ți-am aranjat călătoria spre Londra în condiții de siguranță.” Un ofițer francez se apropie de mine, mă duce într-o tabără de refugiați din Libreville și-mi dă o sticlă de Pilsner. „Nu e decât o chestiune de timp până când rachetele lovesc Kinshasa și îi potolesc pe nenorociți pentru totdeauna,” îmi spune. Sorb din bere și ascult. „Armata lui Kabila e speriată, își va părăsi liderul cât de curând.” Berea îmi pică foarte bine, dar ofițerul francez mă face să mă simt inconfortabil. 

      O săptămână mai târziu, sunt în avion spre Paris. Am plecat din tabăra din Libreville. Întors în Londra, scriu un articol detaliat despre arestarea mea pentru secțiunea internațională a unui ziar. Apoi plec în călătorie spre regiunea Alentejo din Portugalia, unde voi scrie primele schițe ale cărții mele, Pigs Disco. Dar asta e altă poveste. 

      Găsiți mai multe lucrări de-ale lui Stuart Griffiths aici. 

      Traducere: Oana Maria Zaharia

      -

      Teme: Congo, Stuart Griffiths, Africa, inchisoare, fotografii, spionaj, tortura, Mobutu, dictatori

      Comentarii