Sfaturi de viață de la Robin Hood al Spaniei

Lucio Urtubia este unul din eroii mei. Acest anarhist (și zidar) faimos s-a născut în Navarra, o comunitate autonomă din nordul Spaniei. La sfârșitul anilor ’70, a făcut ca prețul acțiunilor de la Citibank să cadă, prin falsificarea cecurilor de călătorie. De-a lungul vieții sale, a participat la numeroase  alte jafuri și falsificări ca să încerce să rănească sistemul capitalist. Asta a rezultat în cinci mandate de arestare internaționale, dintre care unul emis de CIA. Cariera lui Lucio a fost numită formal „anarhism prin expropriere“, dar eu îi spun jefuirea celor bogați.

Momentan trăiește în Paris, în spațiul Louis Michel, pe care l-a organizat în 1997 ca sediu al promovării culturii și libertarianismului. Era în mintea mea ieri, așa că m-am gândit să-i fac o vizită. Ușa lui era larg deschisă.

VICE: Locul ăsta e atât de liniștit. Mulți ar omorî să trăiască aici.
Lucio Urtubia: Nu-l merit. Mă simt atât de bogat! Este un motiv pentru care venim goi pe lumea asta și plecăm  cu mâna goală, pentru că nu merităm nimic. Putem să fim buni administratori, dar atât. Mereu am fost un nimeni. Singurul lucru pe care îl pot spune e că am fost foarte norocos în viață. Primesc lucruri la care nu mă aștept la 83 de ani. Nu sunt credincios, dar e ca și cum ar fi cineva în spatele lucrurilor.

Nu ești un anarhist dogmatic, nu-i așa?
Propozițiile și discursurile sunt pentru preoți și politicieni. Pentru mine, toți suntem ceea ce facem. Toată lumea ar trebui să-și deschidă inimile și casele și să nu se comporte ca niște idioți. Ar trebui să fim generoși, dar nu e nevoie să oferim totul. Avem o vorbă în Spania, ceva de genul: toți „oamenii săraci sunt generoși“, dar oamenii săraci nu au nimic de oferit.

Cum vezi Franța, țara în care trăiești acum?
Franța s-a comportat mereu urât. Au fost reacționari, și-au tratat greșit coloniile și continuă să comită atrocități. Dar în același timp, iubesc țara asta, așa cum iubesc Spania sau Navarra. Critica este necesară în dragoste. Dacă iubești, critici. Mi-aș dori ca Franța, Spania, Navarra sau Țara Bascilor să fie mai revoluționare.

Spui că ar trebui să ne răzvrătim, dar suntem constrânși în multe feluri. Trebuie să ai un cont în bancă, un card de credit ca să îți poți plăti factura la curent.
Eu nu am carduri. Soția mea se ocupă de tot pentru mine. E periculos să reduci totul la detalii precum un card de credit. Am petrecut mult timp cu Jean-Marc Rouillan, care a fost responsabil pentru grupul revoluționar francez Direct Action. A petrecut 28 de ani în închisoare. Suntem foarte buni prieteni și sunt atașat de el, dar sunt sătul de aberațiile lui cu „lupte armate”. Nu avem nevoie de nimeni care să ne spună ce să facem și ce nu. Când vine momentul, fiecare va acționa cum crede de cuviință. În zilele astea, cel mai mult contează să fim inteligenți.

Se pare că „violență“ este un cuvânt interzis într-un sistem democratic. Dar mereu este violență implicită în politică.
Asta pentru că atunci când vorbim despre politică ne referim la ceva de care suntem pasionați și pasiunea este violență. E amuzant, pentru că nu avem libertate absolută. De multe ori nu avem puterea sau curajul să facem pași mici, dar ne plângem că suntem limitați să facem lucruri mai mari.

Care sunt acele mici acțiuni?
Toată lumea trebuie să-și rezolve problemele personale și nu ar trebui să aștepte nimic de la nimeni. Ce idee minunată e să aștepți Biserica sau vreun politician idiot să-ți rezolve problemele. Cine o să te ajute? Nimeni. În lumea asta trebuie să lupți pentru orice lucru și să arăți că ești capabil. Unii oameni iau ce își doresc, dar nu fac nimic cu asta. Așa e viața. Alții însă, sunt capabili să facă mult cu puțin.

E un sentiment de frică ce pare să domine când vine vorba să trecem la fapte.
Dacă faci ceva greșit, plătești pentru asta. Am ajuns la un punct în care toată lumea știe multe. Vorbim și vorbim de 60 de ani. Singura revoluție pe care am făcut-o este permanent contrazisă. Trebuie să punem tot ce am învățat în practică. Nu trebuie să ne fie frică să-i disprețuim pe cei care nu ne merită respectul.

Am avut noroc să fiu sărac. M-a făcut să scap de respectul acela fals foarte repede, dar inteligent. Am fost în zece închisori diferite în Spania. Trebuie să muști când poți și să te comporți înțelept. Dacă vreun lucru pe care l-am început s-ar fi sfârșit prost, probabil m-aș oprit. Dar, încă o dată, am fost foarte norocos.

Povestește-mi unul din momentele în care ai avut noroc chior.
O dată, extrema dreaptă a ars o mică tipografie condusă de câțiva tineri. Se numea Edit17. După incident, au sunat să mă întrebe dacă pot să le fac o ușă ranforsată. Pe atunci, Franța era foarte bogată și putea să găsești tot ce voiai. Era mult din toate, exact cum nu era în Spania.

Lucram pe șantier atunci și am observat o ușă de fier perfectă pentru ei. M-am întors pe șantier la cinci dimineața și, cu mult efort, am scos ușa. Dar nu o puteam pune în dubă. La un moment dat, o mașină de poliție a oprit și unul dintre ofițeri m-a întrebat ce fac. Încă purtam salopeta de muncă, așa că celălalt polițist a spus: „Șeful tău ar fi trebuit să pună pe cineva să te ajute!”. Erau atât de idioți. Până la urmă cei doi m-au ajutat să urc ușa furată în dubă.

Este o artă să falsifici?
M-am înconjurat mereu de oameni care știau să ducă la îndeplinire anumite cerințe. Nu știu nimic despre gravare sau desen de exemplu. Sunt un zidar. Dar am reușit să fac rost de material și să rezolv lucrurile cum am vrut.

Totuși, oricât de bine falsifici un document, tot va avea defecte. O falsificare e făcută să înșele, să fure. Pot fi foarte folositoare, dar nu vor fi niciodată ca originalele. E doar o problemă să le alegi pe cele cu mai puține defecte.

De ce ești cel mai mândru? Care e cel mai mare regret al tău?
Nu regret absolut nimic. Dacă ar trebui să-mi iau viața de la capăt, aș face totul la fel. Un lucru de care sunt mândru este când m-am ridicat în fața unui judecător și am spus: „Da, domnule, sunt anarhist pentru că eu cred în anarhie.“

Ultima dată când am vorbit scriai o carte despre noțiunea de „utopie“
Da, cred că o voi publica foarte curând. E despre viața mea și oamenii pe care îi întâlnesc zilnic. Scriu ca să nu uit tot ce mi se întâmplă. Utopia înseamnă să creezi cu ceea ce oamenii consideră inutil. Nimic nu este imposibil.

Traducere: Constantin Gabriel