©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Silviu Gherman ne arată ceva scârbos

      November 19, 2012

      De Redacția VICE

      Din rubrica 'De citit'

      Silviu Gherman e genul  de artist prolific pe toate canalele de comunicare – audio, video şi scris. De-asta, când ne-a spus că urmează să-şi lanseze vineri, la 18.30, cel de-al treilea roman Hârtiile Masculului, la târgul de carte Gaudeamus, l-am rugat să facă ceva şi pentru cititorii VICE. Iar el a pregătit videoul ăsta simpatic în care spune câteva vorbe de duh şi face ceva scârbos, în exclusivitate, doar pentru noi.

      Cartea e un fel de parabolă SF în care se întrepătrund creaturile imaginare cu ironia, pentru a crea o lume în care bărbaţii sunt dominaţi complet de femei şi ţinuţi într-o formă de sclavie constantă din care nu pare să fie nicio scăpare. Dacă simţiţi un iz misogin aici, e din cauză că romanul a fost scris în urma mai multor eşecuri sentimentale şi prezintă o lume în care Silviu nu mai vrea să se întoarcă. Mai jos aveţi un fragment din Hârtiile Masculului, ca să înţelegeţi de ce.

      „Am tras iar fumul în piept. Făcusem rost de pachet săptămâna trecută, la ultima petrecere a cledanelor. Veniseră pe neaşteptate la Cabananoastră şi nici măcar nu auzisem fâlfâitul aripilor de coloscatoidă sau chiotele care le anunţau alaiul. Eram pe versantul sudic şi încercam să-mi fac nevoile, mo­ment în care am auzit vocea îngrozită a lui Solomon: „Bă, au venit!“ Mi-am tras pantalonii şi am alergat cât de repede am putut. M-am împiedicat de o rădăcină şi m-am lovit la nas. Când am ajuns în ogradă aveam noroi pe faţă, iar inima îmi bătea haotic. Toată noaptea am alergat ca un nebun, cărând din pivniţă oale cu vin de bastrac, tăind şi prăjind scatoide, spălând vase. După cum se uitau la mine generălesele Grina şi Atira, am bănuit că aveau să mă violeze înainte de miezul nopţii. Am avut dreptate. La ora 11, doamna Vé l-a tras pe Solomon în poala ei fără să se sinchisească de protestele amuzate ale celorlalte. Apoi, ca şi cum ăsta ar fi fost semnalul, generălesele s-au ridicat în picioare privindu-mă. Grina a deschis uşa care dădea în cămară. Știam că nu are niciun rost să mă opun, aşa că m-am apropiat. „Disperată mai eşti, Vé“, a chicotit Atira în timp ce-mi făcea vânt înăuntru. „O să zică lumea că eşti moartă după Solomon. Chestiile astea se rezolvă mai finuţ...“ S-a auzit un hohot general de râs, n-am înţeles de ce, apoi Atira şi cealaltă au intrat după mine şi au trântit uşa. În magazie plutea un miros dulceag. Grina m-a aşezat pe lăzile pline de gulii şi nuferi. „Ce-i facem azi?“ a întrebat-o pe Atira. „Habar n-am“, a râgâit cealaltă. Câteva clipe a fost linişte.

      M-am uitat la armurile lor de oţel care luceau în lumina intrată prin crăpăturile peretelui. Se numeau armuri, dar erau de fapt nişte costume de baie metalice. Amândouă aveau sânii strânşi în două cupe cu textură complicată pe care le erau înscrise numele şi rangul. Ca nişte şerpi, piese decorative de oţel li se încolăceau pe umeri, braţe şi coapse. Doar gambele şi antebraţele le erau cu adevărat protejate de nişte cuirase din aliaj greu. Atira avea un păr roşcat, lins şi lung. Grina era cheală.

      — Am transpirat în căcatul ăsta, a spus Atira.

      A desfăcut cupele şi chiloţii şi le-a lăsat să cadă cu zgomot pe podeaua de lemn, apoi a vrut să-şi dea jos piesele de pe braţe şi coapse. Grina a oprit-o, spunând că se simte mai excitată dacă o vede cu şerpii ăia pe piele. S-au mângâiat şi s-au sărutat. Auzeam clinchetul bucăţilor de metal.

      M-am gândit că dacă stau liniştit şi le las în pace vor uita de mine, însă gene­ră­lesele, după ce s-au săturat de mângâieri, m-au aruncat la podea şi mi-au rupt hainele. Grina m-a strivit cu greutatea corpului ei enorm, suplu şi plin de muşchi. Era aproape de două ori mai înaltă ca mine. Atira era ceva mai scundă, dar, chiar şi aşa, dacă stăteam în picioare lângă ea nu-i ajungeam până la piept.

      M-au pus să le sug sfârcurile. Pielea ce fusese acoperită de armură li se înroşise şi le mirosea puternic a transpiraţie acră. Am supt cât de bine am putut, încercând să nu dau atenţie mirosului. În timpul ăsta generălesele au continuat să se mân­gâie. După câteva minute Grina a început să-şi frece vulva de faţa mea. Îmi era foarte greu să respir când făcea asta. Capul mi se pierdea aproape cu totul înăuntrul ei, mă înecam şi începeam să tuşesc, dar din câte mi-am dat seama tusea îi producea plăcere, fiindcă se freca şi mai tare. Mă gândeam la nufe­rii pe care-i lăsasem la prăjit; mă mai gândeam şi la gazul consumat aiurea. Solomon era violat dincolo de doamna Vé, deci nu exista nicio posibilitate să oprească focul. Problema a început să mă frământe serios. Numai din cauza acestor chefuri rămâneam fără gaz, şi pe urmă tot noi eram de vină dacă inspecţia condusă înaintea plecării de doamna Vé descoperea că burbacul a slăbit din nou.

      — Nu i se scoală, am auzit-o pe Atira.

      — Oricum n-ai ce face cu ea, a gâfâit Grina. Ia-i piciorul.

      Atira mi-a sucit gamba prin aer şi, în cele din urmă, am simţit cum laba piciorului îmi atinge o băltoacă fierbinte. Cu o mişcare bruscă, băltoaca mi-a ajuns până la genunchi, s-a retras, apoi a revenit. Atira a gemut satisfăcută, intrând în ritmul Grinei.

      M-am gândit iar la gaz. Din cauza ceţii întunecate care răcea pământul, burbacul avea nevoie de mai multă mâncare ca de obicei, iar noi, cu doar şase butelii, nu ne descurcam bine nici în zilele liniştite, adică atunci când cledanele nu dădeau chef. Aveam neapărat nevoie de încă o butelie, sau chiar de două. Burbacul nostru nu era unul de mare importanţă strategică şi pierderea lui n-ar fi însemnat mare lucru, dar eu şi Solomon tot am fi fost pedepsiţi dacă murea de foame. Bineînţeles, în sectoarele de la nord situaţia era diferită. Acolo, se povestea, graniţa era încălcată constant şi nu cred că cineva şi-ar fi permis chefuri în apropierea unei Cabananoastre. Tre­buia aşadar să le fac să înţeleagă situaţia, dar fără să le supăr. Cu piciorul stâng înăuntrul Atirei şi aproape sufocat de vagi­nul umed şi fierbinte al Grinei, am încercat să caut o soluţie.

      Am remarcat întâi că Grina era mai excitată ca de obicei.
      O auzisem foarte rar gemând în halul ăsta, spre deosebire de Atira, care îşi vedea mai departe de treabă mormăind în ritmul ei obişnuit. Am reuşit să-mi trec o mână pe sub coapsa Grinei şi s-o aduc aproape de vagin. Prima oară am vrut să-i mângâi clitorisul, dar nu ajungeam bine la el din poziţia asta şi oricum generăleasa se agita prea tare, aşa că mi-am umezit degetele şi i-am băgat încet mâna în fund. Am avut grijă să nu intru prea tare. Am alternat mişcarea de înaintare cu o mângâiere fermă. Grina a fost surprinsă la început. Am continuat să-mi mişc capul pe sub labiile ei, ca să-i dau de înţeles cât de mult îmi place. În acest timp continuam să-i bag mâna tot mai adânc. M-am temut câteva clipe că n-o să-i placă şi că viaţa mea s-a terminat. Dar răul fusese făcut şi nu mai puteam da înapoi.

      Spre uşurarea mea, Grina a ajuns aproape imediat la orgasm. Nu cred că se aştepta să fiu atât de cooperant. Am rămas cu mâna în fundul ei, frecându-mi buzele de clitoris şi gemând de mama focului, ca şi cum aş fi vrut s-o mai satisfac o dată, dar generăleasa devenise prea sensibilă şi nu mai suporta s-o ating. S-a ridicat de pe mine şi s-a rostogolit pe spate, râzând. Atira, care nu reuşise mare lucru folosindu-mi piciorul, o privea mirată.

      — Păcătoasă mică, a spus Grina. Fă-i şi ei.

      Mi-am scos piciorul din vaginul Atirei şi am rugat-o respectuos, cu ochii în pământ, să se întindă pe spate. Apoi am început să-i molfăi labiile şi clitorisul, băgându-i cealaltă mână în fund cu aceeaşi delicateţe. Atira a ajuns greu la orgasm; a trebuit să lucrez mai mult decât în cazul Grinei, însă în cele din urmă am reuşit s-o fac să urle de plăcere. Eram de-a dreptul epuizat când s-a întâmplat şi asta. Apoi lucrurile s-au liniştit. Peste respiraţiile satisfăcute ale generăleselor se auzea gălăgia cledanelor din încăperea alăturată. Cineva începuse un banc şi gluma se pierduse printre cântece şi clinchet de pahare. Mi s-a părut că o aud pe doamna Vé rostind cuvintele „irigaţii“ şi „comerţ“. De peste tot izbucneau râsete scurte.

      M-am apropiat de Grina şi am întrebat:

      — Mai doriţi o dată?

      — Eşti plin de căcat pe mâini, a observat ea.

      — Mă duc să mă spăl, dacă ordonaţi.

      Generăleasa s-a ridicat în capul oaselor. Era fericită. Și-a trecut limba peste dinţii de sus.

      — Tu vrei ceva de la noi. Altfel nu te-ai fi străduit aşa.

      — Nu vreau nimic.

      — Dacă minţi, să ştii c-o păţeşti.

      — Nu mint. Atâta voiam să vă rog: aş dori, dacă se poate... Știţi, noi muncim din greu, şi vrem să hrănim burbacul, şi să vă mulţumim pe dumneavoastră. Dar acum nu putem să vă mulţumim. Aţi adus şase butelii de gaz, iar azi am consumat deja una. Am făcut fripturi de scatoide, am prăjit nuferi... Vă rog să înţelegeţi. Nu putem să facem fiertură numai cu şase butelii la fiecare transport. De asta slăbeşte burbacul.

      — Vezi? a întrebat Grina întorcând capul spre Atira. Exact ce i-am zis de dimineaţă lui Vé. Nici n-a vrut să audă. I-am zis: stai, măi, un pic, că 6 butelii n-au cum să le ajungă atâtea zile... Nu, că le ajung, zice. N-ai cu cine să te înţelegi.

      — Aşa e ea, mai căpoasă, a recunoscut Atira.

      — O fi, dar exagerează.

      Până la urmă Grina mi-a promis pentru data viitoare o butelie suplimentară. Asta era tot ce putea să facă, spunea; până la următorul transport trebuia să ne descurcăm cu ce aveam. I-am mulţumit în genunchi şi m-am dus să mă spăl în rezervorul din curte. Înainte să ies, am ridicat pachetul de ţigări care-i căzuse Grinei din buzunarul de la centură. L-am ascuns repede sub cămaşa ruptă.

      Am fumat din pachet toată săptămâna. ţigările aveau un gust foarte bun. Elisabeta Rakowicz a scris mai demult o broşură despre beneficiile fumatului în cazul bolilor de inimă. O citisem pe vremea când locuiam în Cledu. Încă aveam cartea pe undeva prin magazie.

      Trecuseră cinci zile de la chef. Stăteam acum cu spatele la burbac, mă uitam la munţii pierduţi în ceaţă şi-mi părea rău că nu mai am decât patru ţigări. Am savurat fiecare părticică din mucul ce-mi ardea degetele. În cele din urmă l-am aruncat, am apucat găleata şi m-am întors:

      — Hai să mănânci.

      Burbacul a început să dea din mâini, încântat. A deschis gura uriaşă şi s-a aplecat în faţă. Tremura. Pliurile lungi de sub bărbie i se bălăngăneau, iar coastele îi vibrau. Am ridicat capacul de pe găleată şi i-am turnat fiertura caldă pe gât.
      M-am uitat la limba lungă şi la dinţii puternici. Ce rost aveau dinţii şi limba la o creatură care înghiţea doar un terci moale? Ce rost aveau mânuţele lui ridicole? Nu puteam să înţeleg.

      Mi-am aprins încă o ţigară şi am coborât spre Cabana­noas­tră. Ceaţa care acoperea celelalte creste devenise acum mai compactă şi mai întunecată, de parcă cineva turnase smoală peste munţi.”

      Citiți și interviul cu Silviu Gherman: Devenire, destin, youtube

      -

      Teme: Silviu Gherman, carte, lansare, gaudeamus, Hartiile Masculului

      Comentarii