Am vorbit despre slam dunk-uri spectaculoase cu cel mai tare dunker din România

Dan Rogojan, omul care făcea show la concursurile de slam dunk din România anilor 2000

Între 21 mai – 28 august, Sport Arena Streetball organizează 3X3 Superbet Tour Romania 2016 și 3X3 Challenge Tour by Raiffeisen Bank, competiții naționale pentru toate categoriile de vârstă, care au ca scop promovarea baschetului 3X3 în România. Turneele se desfășoară în perioada 21 mai – 28 august, la București, Ploiești, Iași, Craiova, Brașov, Constanța și Cluj-Napoca.

Când eram puștan și prindeam câte-un meci de baschet la televizor, mă fascinau fazele în care jucătorii se agățau de inel și trânteau mingea în coș. Nu mă interesau schemele de atac sau scorul, cât voiam să-i văd pe băieții ăia cum plutesc prin aer și înscriu spectaculos. În caz că nu știai, procedeul ăsta, care transformă meciurile de baschet în show-uri pentru care publicul scoate bani grei din buzunare, poartă numele de slam dunk, termen inventat de-un fost crainic al clubului american Los Angeles Lakers.

Apoi, la liceu, mi-am dat seama că n-o să dau niciodată un dunk fără să mă urc pe scaun. Din două motive: n-aveam cum să cresc mai mult de 1,75 și nici detenta nu mă ajuta deloc. Sigur, asta nu m-a împiedicat să bat mingea pe terenul de baschet și să mă uit la ăia care reușesc să zboare prin aer și să marcheze prin dunk.

Ca să aflu mai multe despre fenomenul ăsta, am stat de vorbă cu un român care nu doar că dă dunkuri, dar o face și-n mod spectaculos. Dan Rogojan este un veteran al acestei discipline și, în același timp, omul care a câștigat cele mai multe concursuri de gen între anii 2000 și 2007, în România. Pe deasupra, tipul știe tot ce mișcă în lumea slam dunk-urilor, peste tot în lume:

VICE: Salut, Dan! Lumea spune că ești unul dintre „nașii" slam dunk-ului în România.
Dan Rogojan: Din punct de vedere al performanțelor sportive, vârful carierei mele de dunker a fost acum vreo zece ani. Eu am ajuns la performanțe decente datorită repetărilor nenumărate. De pe la 15-16 ani, între două meciuri de baschet pe care le jucam, încercam să dau slam dunk de zeci de ori. Inițial, nu prea-mi reușea asta, dar apoi, încetul cu încetul, mi-a ieșit. Un detaliu important a fost c-am început la inele cu înălțimi mai joase. Mă chinuiam să dau slam dunk, iar după ce reușeam, mă mutam la un inel mai înalt, până când am reușit să ajung la cel regulamentar.

Dar, față de anii 2007, lucrurile au evoluat extraordinar de mult. Dunk-urile mele din perioada de glorie, adică 2001-2007, nu mai înseamnă mare lucru, dacă le pui în contextul actual. Vorbesc de nivelul internațional, nu de România, unde slam-urile de atunci sunt foarte ok și acum.

Cum erau concursurile la care participai acum zece ani și pe care le câștigai?
Am făcut facultatea la București și acolo mi-am făcut un grup de prieteni. Câțiva săream destul de bine. Eram tineri și dornici să arătăm ce putem, așa că explodam în concursurile alea. De obicei, erau între trei și opt concurenți. Erau câteva runde de calificare, în care trebuie să dai trei sau patru dunkuri, iar cei mai buni trei băieți mergeau în finală.

O problema e că nu se organizau decât unul sau două concursuri pe an in toata tara, dar rezolvam acest inconvenient prin sesiuni interminabile de dunkuri, făcute așa, ad hoc, între noi, după câteva ore de basket.

Momentan, mai ales prin turneele organizate de Sport Arena, ar putea avea loc 15 concursuri de slam dunk pe an, dar nu se întâmpla asta pentru că nu se mai înscrie lumea. Așa că, în 2016 avem vreo cinci concursuri de slam dunk în România, fără prea mult entuziasm în jurul lor.

Și cum se alegea câștigătorul?
Păi, era un juriu format din trei-patru persoane, oameni din lumea baschetului, care acordau note. Totul era în funcție de estetica slam-ului. Ca să-nțelegi, una e să trântești mingea la limită, alta e să intre violent în inel. Dar, să știi, foarte mult conta și reacția publicului. La fel e și la concursurile de azi.

Se câștigau ceva bani din asta?
Nu, nici vorbă. Totul era făcut din pasiune, îți dai seama. De altfel, în România nu s-au schimbat prea multe din punct de vedere al premiilor. Nici acum, dacă câștigi un concurs de slam dunk în România, nu iei cine știe ce sumă. Dacă ai noroc, primești o mie sau două mii de lei. Premiile adevărate sunt la nivel internațional, unde românii nu merg, pentru că nu-s pregătiți să facă față. Ar fi câțiva care poate s-ar descurca, dar nu-s suficienți de încrezători. Sau vor doar să joace baschet, fără să se axeze exclusiv pe slam dunk-uri.

Ai jucat și baschet la nivel profesionist?
Am jucat doar afară, pe maidan, cum s-ar spune.

Explică-mi cum și de ce a evoluat tehnica de slam dunk.
Între timp, a apărut internetul, mai ales pe partea de social media. Odată cu explozia lui, tot ce-nseamnă slam dunk pe lumea asta apare la nici două minute pe net. Inclusiv ce se-ntâmplă pe maidane, nu doar în NBA. Și din cauza asta, a apărut o emulație a dunkerilor din întreaga lume, iar din chestia asta au ieșit câțiva săritori absolut fantastici, pe care nu le vedeai în urmă cu 10-15 ani. Unii dintre ei au ajuns la un oarecare nivel de profesionism, în sensul că se plimbă prin toată lumea și fac demonstrații & turnee din care câștigă bani.

Ca să ducă ritmul ăsta, se dedică 100% slam dunk-urilor și se antrenează fix ca niște profesioniști: fac sală de forță și se antrenează de vreo cinci ori pe săptămână. Ca să-ți dai seama la ce nivel s-a ajuns, gândește-te că baschetbaliștii profesioniști, ăia din NBA, au probleme în a concura cu băieții ăștia care doar asta fac: slam dunk.

Nu te-ai gândit niciodată să începi o carieră exclusiv de dunker?
Prin 2003, n-aveai cum să te gândești la asta, pentru că nu era atât de dezvoltat fenomenul. Și nu-s sigur c-aș fi avut anduranța să rezist unui ritm infernal, cu concursuri de slam dunk în fiecare săptămână, plus demonstrații.

Pe deasupra, eu n-am reușit să desprind pasiunea pentru slam dunk-uri de baschet. Nu m-am gândit niciodată să practic asta ca disciplină separată, așa cum o fac tot mai mulți dunkeri din zilele noastre. Mie personal, pe lângă dunkurile alea pe care le vezi la concursuri, îmi plac mult cele de meci. E o diferență: una e să dai dunk-uri în timpul concursurilor, alta e să le dai într-un meci, după trei faze de apărare și cu adversar care opune rezistență.

Zi-mi ce face un slam dunk să fie spectaculos.
Un dunk poate să fie extrem de spectaculos chiar dacă procedeul în sine nu-i foarte complicat. Dacă sari mult și-o faci de departe, e suficient numai să trântești mingea deasupra inelului și arată bine. Procedeele alea mai complicate presupun ca mingea să se plimbe în aer printr-o traiectorie cât mai dificilă. Spre exemplu, dacă faci o piruetă în aer, în timp ce-ți treci mingea printre picioare, o să iasă un dunk spectaculos.

Sunt multe tipuri, dar n-aș insista pe clasificări, pentru că-s atâtea forme de dunk încât e imposibil să le enumeri pe toate. Pe lângă dunkurile de bază, există și toate combinațiile posibile între ele. Gândește-te că se sare de pe-un picior sau de pe amândouă, de aproape sau de la distanță. Dacă vrei, ar fi trei dunkuri de bază: moara, 360 sau rider.

Asta înseamnă dunk-urile de tip „rider". Nu încerca așa ceva acasă!

Eu am 1,75 și aș putea să dau slam dunk doar cocoțat pe-un scaun. Care e înălțimea minimă la care poți să speri c-o să reușești un dunk?
Uite, eu am 1,85, o înălțime considerată mică în baschet. Dacă ajungi să dai slam dunk din 1,85, atunci înseamnă că e destul de spectaculos. Dar, ca să-ți răspund, și tu ai putea să dai. Gândește-te că sunt oameni de 1,56 care dau slam dunk. Există câștigători de concursuri în NBA care n-au decât 1,70 înălțime. Chiar acum, în State e un tip de 1,65 care dă dunk-uri încontinuu și câștigă sute de mii de dolari din concursuri. Porter Maberry îl cheamă și uite ce poate să facă tipul:

10/10 pentru băiatul ăsta

E fix ce-ți ziceam. S-a ajuns la un nivel extraordinar. Dacă ai peste 1,85, trebuie să ai niște slam-uri foarte tari, că altfel vin ăștia mici și te mănâncă.

Care e secretul „piticilor"?
Nu-i neapărat un secret. E o combinație între partea de genetică și cea de antrenament. În SUA și nu numai, sunt mulți băieți de culoare care au calități native fantastice. Dar, ca să-ți dai seama că nu genetica e totul, cei mai tari pe plan mondial, la ora asta, sunt alții: un canadian și-un polonez, amândoi extraordinari. Ideea e următoarea: ajungi la un nivel foarte bun, faci bani din chestia asta, după care începi să te antrenezi din greu ca să progresezi. Pe vremea în care participam eu la concursuri, lucrul ăsta nu se-ntâmpla. Eu jucam baschet de șase ori pe săptămână, iar între meciuri mai dădeam dunkuri. Totul era pe bază de adrenalină.

Între timp, slam dunk-ul s-a profesionalizat. Mulți dunkeri de azi trag de fiare în fiecare zi, iar seara se antrenează pentru slam dunk-uri. De asta, sunt băieți care au detentă constantă de un metru, 1,10 sau chiar 1,20 metri. Când sari atât de mult, logic că poți da slam și la o înălțime de 1,60. Și e vorba de o detentă seacă, adică nu trebuie să-și ia foarte mare avânt ca să sară. Se trezesc noaptea la ora unu și sar atât. Dacă te gândești că la sfârșitul săptămânii câștigi și-un concurs de câteva mii de dolari, atunci merită tot efortul.

Spune-mi ce slam dunk-uri îți plac cel mai mult.
Cel mai mult îmi plac alea date în timpul meciurilor, peste adversar. Ca să-ți iasă în timpul jocului trebuie să faci un pic mai multe, e mai greu decât să fii tu singur cu inelul. Îmi place campionul din NBA, Zach LaVine, tip care a câștigat concursurile din ultimii doi ani. E de excepție și cred că-n orice moment i-ar bate pe dunkerii profesioniști. Are o combinație extraordinară: detentă, eleganță-n execuție, dar și violență.

LaVine s-a născut ca să dea dunk-uri

Dar dunkerul meu preferat și al multor pasionați este Vince Carter, un baschetbalist de 39 de ani, din NBA. Omul și-a trăit momentele din glorie prin 2000. La un concurs din anii ăia, a dat un slam pe care lumea îl consideră cel mai bun din toate timpurile. Deși între timp s-a ajuns la lucruri mai complicate, din punct de vedere estetic, dunk-ul ăsta chiar te lasă perplex:

Dunk-ul mileniului

Cum e mișcarea dunkerilor în Europa și în România?
Știu că-n Franța, Polonia, Rusia și Ucraina sunt comunități puternice de dunkeri. E multă pasiune pentru dunk-uri în țările astea și există sportivi foarte buni.

În schimb, mișcarea de dunkeri din România este destul de slabă. Noi, prin anii 2000, am fost mai norocoși. Atunci nu erau decât Mirc și Messenger, așa că oamenii nu știau prea multe despre disciplina asta. Un concurs de dunkuri era ceva inedit, iar lumea era entuziasmată să ne vadă. Veneau și trei-patru sute de persoane să te urmărească. Acum, entuziasmul s-a dus. Toată lumea a văzut pe Youtube cele mai faine chestii, așa că e greu să fii impresionat de un slam dunk decent.

Totuși, dacă diminuarea interesului spectatorilor e de înțeles, faptul că multe concursuri nu se mai organizează din lipsă de participanți nu mai e scuzabil și n-are legătură cu evoluția internetului. Mă refer direct la juniorii baschetabaliști din România. Sunt convins că există o corelație statistică între numărul de juniori români care se înscriu în concursurile de dunk-uri și rezultatele lor la turneele internaționale de baschet.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre baschet:
Am vorbit cu spaniolul care a făcut România campioană europeană la baschet de stradă
De ce vin baschetbaliştii sârbi în România?
Baschetbaliștii în scaune rulante marchează trei puncte fără să sară