Viața poate e ceva mai bună atunci când e banală, în vremuri de război. Fotografii de Mathieu Radoube
După doi ani în care am acoperit conflictul ucrainean, m-am dus în Arbil, capitala regiunii kurde a Irakului, la finalul lui octombrie, să urmăresc mișcarea trupelor în bătălia pentru Mosul. Inamicul: Statul Islamic.I-am admirat mereu pe fotografii de război. Oamenii ăia care surprind momentele fragile atunci când emoția apare din cele mai dure și neașteptate locuri.Așa că m-am dus și eu să surprind umanitatea care nu se vede, de cele mai multe ori, în presa mainstream. Dincolo de mașinile de război, sunt niște oameni care stau în prima linie, mereu în buza morții. Scopul meu a fost să ajung la ei între două defensive.
Publicitate
Și i-am găsit acolo pe soldați șiiți din Prima Divizie a Forțelor Speciale Irakiene. Obosiți, dar în continuare cu zâmbetul pe buze, încă mai puteau să se bucure de chestiile mici din viață. Între pauzele de obuze și sânge, băieții ăștia erau fericiți pentru că erau încă întregi. Își păstrau energia pentru a înfrunta un nou val de atacuri, dar și gândul că s-ar putea să nu se mai întoarcă.
Ce m-a surprins, în comparație cu alte locuri în care am fotografiat, a fost deschiderea soldaților și lejeritatea cu care au fost de acord să stea la poză. Am fost primit ca un prieten de bărbații extenuați, aflați departe de casă. Oamenii așteptau, cumva nonșalant, a doua ofensivă după trei zile de odihnă, lângă orașele creștine abia eliberate, Qaraqosh and Bartala, și încercau să transforme ruinele în case locuibile, cel puțin temporar.
Am ajuns cu băieții ăștia la cinci kilometri de Mosul, orașul ocupat de Statul Islamic
Și în mijlocul mortarelor, artileriilor, a zgomotului de Kalashnikov și exploziilor de mașini capcană, am văzut râsete, am jucat fotbal cu o minge spartă, am stat la aceeași masă și am mâncat pui cu ei, în timp ce zâmbeam la neînțelegerile cauzate de limbile diferite pe care le vorbeam.
Am fost cu soldați mult mai tineri decât mine, și eu am 30 de ani, pe acoperișul unei clădiri foarte vechi. Ultima poziție în fața avanpostului Daesh (Statul Islamic), aflat la un kilometru distanță. Și am înțeles contrastul nebun dintre viața banală și stresul războiului. La 50 de metri de noi, o mașină a explodat. Așa că ghidul meu s-a văzut nevoit să apuce un lansator de rachete și să treacă în poziția lui de apărare. Băiatul ăsta avea doar 20 și ceva de ani și l-am văzut cum a trecut de la secundele de stres și adrenalină la a face mișto de fața mea, roșie, arsă de soare, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am văzut colonei care râdeau împreună cu oamenii lor și care erau la fel de ușor de abordat ca și soldații. Bărbații ăștia filozofau despre viață într-o țară distrusă. Dar dincolo de glumele astea cu care mai fentează războiul, soldații fumează nervoși și apatia se vede constant pe fețele lor.
Publicitate
La un moment dat, unul dintre soldați m-a rugat să le vorbesc despre Franța, țara mea. Așa că i-am dus într-un fel de călătorie virtuală, cu fete frumoase, turnul Eiffel romanțat și alte povestioare care-i ajutau să evadeze pentru câteva minute.
Ce vreau să spun este că diferențele astea imense nu se văd mai niciodată în presa mainstream. Muniția din spatele cafelelor, stațiile walkie-talkies care scuipau ordine în timpul celor mai banale conversații, de parcă te trezeai abia atunci într-un război; soldați în chiloți și cu săpunul în mână își purtau în spate mitralierele încărcate. Toate vehiculele blindate care, pe timp de odihnă, servesc drept bănci de stat la taclale sau armele care dorm la picioarele patului cum doarme câinele tău acasă.
Pe drumuri, vezi ruine și cadavre, uneori efectiv lăsate în mijlocul drumului, fără să fie îngropate sau acoperite. Nimeni nu mai are timp de așa ceva. Sau pur și simplu moartea a devenit o banalitate.Urmărește VICE pe Facebook
