Suntem în plină apocalipsă a bananelor

Banane din Panama infectate cu mucegaiul fusarium, cunoscut sub denumirea populară de „boala Panama”- foto prin bunăvoinţa environmentmove.com.

Când Andy Warhol a ilustrat coperta albumului din 1967, The Velvet UNderground & Nico, cu o banană emblematică, artistul nu a ales ca muză banana aromată de Lacatan sau pe cea roşie de Dacco, cu sclipirile ei roz sau chiar obscena banană corn-de–rinocer. În schimb, a optat pentru cea mai previzibilă: cea curbată, de 15-22 cm, galben-strălucitoare, numită Cavendish, un soi care este atât de răspândit în magazinele noastre, încât a ajuns să definească ceea ce ne imaginăm când vorbim de o banană. Alături de pacheţelele cu mâncare, flambé-uri şi plăcinte cu frişcă, un american consumă în medie peste 13 kg de banane anual, mai mult decât oricare alt fruct.

Dar asta e pe cale să se schimbe. În ultimii 20 de ani, bananele Cavendish, care reprezintă 95 % din vânzările de banane din toată lumea, au fost hăituite de o ciupercă incurabilă şi mortală, care poate distruge o plantaţie întreagă. Până anul trecut, tipul tropical 4 de ciupercă fusarium, numită popular „boala Panama” se găsea doar în sud-estul Asiei, în ţări precum China, Indonezia, Malaezia şi Filipine.

Acum, ca un Goliat greoi, boala Panama se deplasează. În octombrie 2013, ciuperca şi-a scos capul în Iordania. O lună mai târziu, o altă erupţie a fost confirmată în Mozambic. Există momentan informaţii neconfirmate din Oman şi Asia Centrală.

Dacă, sau mai exact „când”, boala Panama va sări peste Oceanul Pacific şi va lovi America Latină, impactul va fi devastator. America Latină şi Insulele Caraibe, locurile de unde se exportă 80% dintre bananele lumii sunt, de departe, sursele cele mai importante de fructe falice pentru lume. „Asta chiar ar putea să fie un dezastru pentru comerţul sud-american cu banane”, spunea Dr. Gert Kema la telefon, din Costa Rica, unde se află la o conferinţă despre banane. Kema lucrează la Universitatea Wageningen din Ţările de Jos şi este o autoritate pe acest subiect.

Boala Panama se răspândeşte prin spori şi, astfel, este uşor de transportat prin apa contaminată sau prin lucrătorii şi cercetătorii care umblă de pe o plantaţie pe alta. Kema spune că recent a analizat o mostră din pământul de pe talpa tenişilor purtaţi în timp ce vizita o fermă infestată în Filipine şi a găsit 142 de spori pe gramul de ţărână. Odată ce fungii infectează o plantaţie, o transformă în pârloagă pentru zece ani. „Chiar nu cred că exagerăm în acest caz”, spune Kem. „Este o ameninţare foarte, foarte serioasă.”

Şi dacă încă vă sună a alarmă falsă, citiţi ce s-a întâmplat în urmă cu 70 de ani. Înainte ca bananele Cavendish să fie regine, oamenii înfulecau un soi mai dulce şi mai aromat cunoscut ca Gros Michel sau Big Mike. Odată la fel de răspândită pe cât este Cavedish acum, în prima jumătate a secolului XX, Gros Michel a fost decimat de varianta originală a bolii Panama, rasa tropicală 1. Până în anii ‘40-’50, plantaţiile de Gros Michel au fost şterse de pe hartă. Industria bananieră a fost în criză până când, în ultimul moment, a fost introdus Cavendish, un înlocuitor inferior din toate punctele de vedere. Dar acum Cavendish va avea soarta lui Gros Michel, şi nu pare să existe un alt moştenitor al tronului.

Tulpini cu banane atârnate. Foto via Christopher Augapfel

Pentru a discuta despre această dramă a bananelor şi posibile soluţii, l-am sunat pe Dan Koeppel, autorul cărţii din 2007, Banana: The Fate of the Fruit That Change the World, şi un om foarte implicat în povestea bananelor. Până să-i apară cartea Koeppel crede a scris articole despre banane, a ţinut prelegeri despre banane şi a vorbit cu fermierii despre banane. Momentan lucrează la o nouă ediţie a cărţii sale. Am discutat despre alternativele la Cavendish, problema monoculturilor şi impactul istoric al bolii Panama asupra condiţiilor de muncă.

Vice: Ţi-ai publicat cartea Banana: The Fate of the Fruit That Change the World în2008. Ce s-a mai întâmplat cu boala Panama de atunci?
Dan Koeppel: De când a apărut cartea mea, boala Panama s-a răspândit în multe locuri. Nu a ajuns încă în America Latină, dar e sigur că va ajunge la un moment dat. Doar că nu ştiu când. Nu există un grafic predictibil sau o schemă care să ne spună când se va întâmpla. Dar ştiu că atunci când va veni, s-a terminat. Iar asta nu e o exagerare.

Ai fost pe plantaţii de bananieri în toată lumea. Cum arată boala Panama la faţa locului?
Trebuie să fii acolo din timp, pentru că plantaţia moare foarte repede. De cele mai multe ori, o plantaţie afectată de boala Panama nu mai este o plantaţie, ci doar un teren gol. În China de Sud am văzut o plantaţie comercială foarte mare cuprinsă de boala Panama. Era un loc unde abia identificaseră această ciupercă. Plantele mor din interior, iar frunzele se ofilesc. (Denumirea tehnică a bolii este fusarium wilt.) Frunzele nu mai asigură umbra, aşa că plantele au prea mult soare, încep să sufere şi să se usuce. Pare o plantaţie de bananieri uscaţi. Dar dacă faci o tăietură în tulpină, vei vedea ce se întâmplă: pare cariată. Boala distruge sistemul vascular al plantei, care pierde capacitatea de a absorbi apa. Aceasta moare destul de repede.

Prima formă a bolii Panama a distrus soiul Gros Michel în jumătate de secol. De data asta se va răspândi mai încet sau mai repede?
Nu se ştiu prea multe despre ce o face să se răspândească mai rapid sau mai puţin rapid. În cazul lui Gros Michel sau Cavendish e destul de clar că în unele locuri se întinde şocant de repede, iar în alte locuri, nu.Câteva lucruri pot juca un rol în asta, ca de exemplu apa, condiţiile solului, temperatura, dar nu ştiu exact. Eu consider că această incertitudine trebuie să crească urgenţa, nu să o diminueze.

Boala Panama nu a ajuns în America Latină, dar odată ce va ajunge, se va răspândi destul de repede. Este o certitudine. Va dispărea cultura ţării X în 3, 10 sau 15 ani? Cine ştie? Întrebarea este dacă industria bananieră va avea alt loc unde să-şi crească bananele. Nu pot pur şi simplu să dea buzna, să ia noi terenuri şi să reînceapă plantaţia aşa cum o făceau înainte. Cineva poate spune că răspândirea va fi mai rapidă acum, din cauza globalizării industriei. Oamenii din 1920 nu zburau în toată lumea cu noroi pe pantofi, aşa cum fac astăzi. Pe de altă parte, industria bananieră ştie mai multe acum despre boală şi procedurile de carantină care sunt eficiente un timp, în cel mai bun caz. Asta ar putea să o încetinească.

În loc să ne putem toate ouăle bananiere într-un singur coş, mai întâi cu Gros Michel, iar apoi cu Cavendish, n-ar fi fost mai inteligent să diversificăm culturile şi să evităm astfel pandemiile la scară industrială?
Cred că în acest moment industria bananelor nu se gândeşte la diversificare ca soluţie, ci la o altă monocultură care să înlocuiască soiul Cavendish. Doar că nu există niciun candidat prea bun. Cavendish a fost un înlocuitor destul de slăbuţ al lui Gros Michel, dar a funcţionat. Nu există nici măcar un candidat prost care să-l înlocuiască şi să aibă toate proprietăţile necesare pentru ca bananele să fie exportate: rezistenţă, coacere treptată, gust potrivit, culoare potrivită, mărime corespunzătoare, înălţimea copacului.

Cred că în cele din urmă Cavendish va fi înlocuit de o producţie diversificată. Fără monocultură, se va încetini cu siguranţă răspândirea bolii, cu toate că nu o poate opri. Dar va înlesni diversificarea preţurilor, ceea ce va face comerţul cu banane mai corect şi mai profitabil pentru lucrători. Ca şi în cazul merelor: sunt zeci de soiuri comerciale, iar unele mere costă un leu sacoşa, iar altele costă doi lei bucata. Cred că asta se va întâmpla şi în industria bananelor. Oricum, va fi mereu căutare pentru cea mai ieftină banană. Şi singurul răspuns este, cred, o banană modificată genetic. Va fi un Gros Michel modificat sau Lady Finger, un alt soi. Din moment ce nu există un înlocuitor universal sau unul de-a gata pentru Cavendish, răspunsul pentru banana cea mai bună ca marfă va trebui să implice unele forme de transgenii, care presupun împerechere încrucişată cu o altă plantă (unii cercetători au încercat cu gene de ridiche) sau cisgeni, care presupun folosirea ingineriei genetice pentru a împerechea două soiuri de banane.

Poţi să descrii cei doi înlocuitori pentru Cavendish, Gros Michel şi Lady Finger?
Încă mai putem produce Gros Michel. Nu mai este disponibil în comerţ, dar s-au găsit pe suprafeţe mari în Africa, în fermele de subzistenţă. Tot ce s-a spus despre Gros Michel, că e mai mare, mai bun la gust, este foarte adevărat. Este cel mai prost Gros Michel mai bun decât cel mai bun Cavendish? Probabil că nu. Dar, per total, e un fruct mult mai bun. Are un gust excelent, mai bogat.

Lady Finger e un soi de banane complet diferit. Gustul diferă destul de mult. Nu este la fel de dulce, are o tentă acrişoară. Unul dintre lucrurile drăguţe este că fructul nu devine maro dacă e tăiat. Pe de altă parte, problema cu Lady Finger o reprezintă faptul că, pentru a fi dulce, trebuie să laşi fructul să se facă maro. Altfel, va avea gust de cartof. Întrebarea este dacă consumatorii vor lăsa banana să se coacă, dacă vor învăţa cum să se raporteze diferit la o banană. Când vedem o banană maro, ne gândim că e stricată şi o aruncăm. Va fi nevoie de puţină educaţie ca să meargă. Acum, multe din aceste probleme pot fi rezolvate prin mixul genetic pentru că în timp ce creăm rezistenţă la boala Panama, putem să încercăm şi alte lucruri, ca schimbarea caracteristicilor de coacere, sau gustul, sau chiar să adăugăm betacaroten şi vitamine bananei.

În cartea ta faci o legătură între boala Panama şi violenţele comise asupra lucrătorilor pe plantaţiile de bananieri de la începutul secolului XX, mai ales în Columbia. Poţi să explici această corelaţie?
Columbia e un laborator pentru dezvoltarea şi funcţionarea industriei bananiere din întreaga Americă Latină. Este locul unde s-a petrecut marele masacru din 1929, când muncitorii care au încercat să-şi facă un sindicat au fost măcelăriţi de predecesorii CIA la cererea United Fruit, numită astăzi Chiquita. Povestea apare şi în romanul lui Gabriel García Márquez, “Un veac de singurătate”. Muncitorii şi familiile lor au fost omorâţi duminica dimineaţa, când se întorceau de la biserică. Peste 1000 de oameni au murit, iar cadavrele lor au fost aruncate în mare.

Nu doar profitul a fost motivul masacrului. Boala Panama a făcut companiile care se ocupau cu banane mai cinice. Dacă te uiţi la cauzele existente îţi poţi face o idee despre ce se va întâmpla în viitor. Tipul de industrie bananieră fondată acum o sută de ani s-a păstrat până astăzi. Banana este cel mai ieftin fruct din supermarket, iar ăsta e un fenomen uluitor, dacă stai să te gândeşti. Banana are jumătate din preţul unui măr, cu toate că e crescută la mai bine de 3000 de km depărtare, în timp ce merele cresc în aproape toate statele unde se consumă. Bananele sunt perisabile, spre deosebire de mere şi trebuie ţinute la frigider când sunt transportate. Atunci, cum se face că bananele sunt cele mai ieftine fructe? Iar motivul, acum, ca şi atunci, este că acest tip de industrie necesită o producţie şi o mână de lucru foarte ieftine. Asta implică, dacă ne uităm în trecut, exploatarea muncitorilor şi a pământului. Dacă adaugi această boală care avansează în mixul ce face creşterea bananelor imposibilă, răspunsul industriaşilor la orice factor care ar putea să crească preţul, ca cererea muncitorilor pentru salarii mai mari sau condiţii de lucru mai bune, a avut mereu un potenţial brutal.

Deci ne putem aştepta să crească presiunea asupra lucrătorilor din Columbia dacă boala Panama va trece oceanul.
Columbia e un loc bun să fii lucrător bananier, dacă vorbim la modul relativ. Au un sindicat puternic. Oricum, istoria recentă din Columbia arată că aceste companii nu se comportă prea bine când apare pericolul să piardă o plantaţie din cauza bolii. În urmă cu 7- 8 ani Chiquita a fost obligată să plătească amenzi uriaşe pentru că a susţinut organizaţii teroriste din Columbia. Când e vorba de ceva care ar putea să crească preţul bananelor, această industrie reacţionează într-un mod foarte agresiv, dacă vor să menţină modelul de afacere de acum o sută de ani.

Într-adevăr, există alte tipuri de afaceri pe care le-ar putea încerca. Îmi place să compar companiile bananiere cu McDonald’s: cât de uşor i-ar fi dacă nu ar mai vinde hamburgeri? Boala Panama e ceva cu care companiile nu sunt în stare să lupte. Nu există niciun leac pentru asta şi nu pare că va exista prea curând, din câte pot spune eu. Întrebarea nu este când va ajunge boala Panama în America Latină, ci ce poate să facă industria în această situaţie.

@Twitter

Traducere Zîna Marin