Teoria Genei Homosexuale nu rezolvă problemele comunităţii LGBT peste noapte

„O cercetare importantă despre Gena Gay oferă dovezi suplimentare că sexualitatea nu este o alegere", spunea un titlu din International Business Times luna trecutǎ. Studiul publicat ȋn Psychological Medicine , dupǎ examinarea ADN-ului prelevat de la 409 perechi de fraţi gay, a condus la concluzia cǎ aceştia aveau ȋn comun o genǎ ce ar putea fi legatǎ de preferinţe homosexuale. Deşi cercetarea nu indicǎ faptul cǎ o singurǎ genǎ este responsabilǎ de determinarea orientǎrii sexuale, cercetǎtorul Dean Hamer, un genetician ce a contribuit la elaborarea unor studii similare ȋn anii `90, crede cǎ putem spune astǎzi cǎ existǎ „o bazǎ geneticǎ pentru orientarea sexualǎ".

Ideea conform cǎreia oamenii se nasc gay sau cǎ dorinţa de naturǎ homosexualǎ e geneticǎ apare de obicei ca argument ȋmpotriva legilor discriminatorii sau opresive ȋndreptate împotriva comunitǎţii LGBT. Activiştii pentru egalitatea de drepturi au afirmat cǎ pedepsirea celor din comunitatea LGBT e inumanǎ, pentru că ei nu se pot schimba. Asta ca rǎspuns la iniţiativele legislative ȋnfricoşǎtoare precum legea ugandezǎ denumitǎ „Ucideţi homosexualii", care făcea homosexualitatea ilegală. Teoria „genei gay", care spune cǎ ceea ce homosexualii simt nu depinde de ei, este argumentul folosit ȋmpotriva celor ce cred cǎ tendinţele homosexuale sunt fie o alegere, fie un handicap. Dacǎ nu ne putem cenzura atracţia faţǎ de cei de acelaşi sex şi dacǎ suntem nǎscuţi aşa, nu-i normal sǎ fim pedepsiţi pentru lucrurile astea, indiferent cȃt de deranjante vi se par vouă, ceilalţi, vieţile noastre sexuale.

Dar, pentru multǎ lume, să fii gay nu ţine de biologie, pentru cǎ am ajuns în zilele noastre la o ȋnţelegere a fenomenului ce include toate zonele gri, iar să rămâi doar la teoria geneticǎ înseamnă sǎ diluǎm nuanţele. O mulţime de gay, lesbiene, bisexuali şi alte tipuri de lume queer s-ar simţi ciudat ȋntr-un viitor ȋn care ar trebui sǎ fie testaţi ca să confirme sau să infirme prezenţa genei gay, iar mulţi dintre noi pur şi simplu cred cǎ am pica testul!

O parte a motivului pentru care statutul binar al orientǎrii sexuale (adicǎ fie te naşti hetero, fie homosexual şi mult mai rar ceva ȋntre) a cǎpǎtat validare socialǎ este cǎ e un argument foarte util ȋmpotriva cazurilor extreme de bigotism. Asta mi-a zis şi neurologul Simon LeVay, autor al unor cercetǎri cu impact mai mic asupra genei gay ȋn anii `90, cȃnd am discutat cu el la telefon: grupurile cu identitǎţi fixe bazate pe categorii de tipul rasei sau genului „au parte de un grad mai ridicat de protecţie constituţionalǎ prin comparaţie cu grupurile ce se delimiteazǎ de restul care folosesc drept criteriu alegerea personalǎ".

Dar am scris destul de mult despre mişcarea „ex-gay" şi despre legile din multe ţǎri ce pedepsesc relaţiile homosexuale, iar asta mǎ face sǎ mǎ tem cǎ dependenţa prea accentuatǎ de teoriile despre gene gay poate s-aducă un deserviciu luptei pentru drepturi civile. Pentru oamenii care se identifică cu statutul şi stilul de viaţă gay, travestit sau bisexual, argumentul predispoziţiei genetice este „incredibil de important pe termen scurt". Problema e cǎ acelaşi argument poate fi şi „dăunător", conform Dianei Roffman, o femeie de 32 de ani care, la fel ca mulţi din lumea ei, a trecut prin mai multe faze ȋnainte să decidă, ȋntr-un final: acum mǎ pot vedea cu cine am chef.

Studiile viitorului vor gǎsi, probabil, o bazǎ biologicǎ pentru anumite tipuri de preferinţe ȋn materie de atracţie sexualǎ. Dar e puţin probabil ca ştiinţa sǎ confirme convingerea rǎspȃnditǎ conform cǎreia, ȋn ciuda caracterului divers şi schimbǎtor al dorinţelor carnale, chiar şi cei mai libertini oameni queer au o orientare sexualǎ clarǎ, o identitate proprie.

Am ieşit ȋn tinereţe odatǎ cu o lesbianǎ, dupǎ aia cu un tip hetero, iar apoi cu unul care se considera queer. Pe nici una dintre situaţiile astea n-am simţit-o ca o alegere, lǎsam ca problema identitǎţii mele sǎ se decidǎ de la sine, prin prisma identitǎţii celuilalt. Dacǎ celǎlalt era tipul hetero, atunci eram şi eu hetero, iar cȃnd stǎteam cu lesbiana, fix aia eram şi eu.

Logica genei gay face o persoană care are relaţii hetero şi ajunge ȋntr-o relaţie gay sǎ fi fost dintotdeauna homosexual, iar toatǎ chestia cu heterosexualitatea sǎ fi fost doar rezultatul presiunii sociale sau a disconfortului acelei persoane să se împace cu propria sexualitate. Nu zic cǎ n-ar şi fi aşa ȋn multe cazuri… dar ȋn mod sigur nu sunt eu singura persoanǎ ale cǎrei atracţii nu urmeazǎ logica sistemului sexual binar, o fiinţǎ simplǎ ce a crescut cu ideea cǎ, ȋntr-o zi, dacǎ are suficientǎ rǎbdare, orientarea ei sexualǎ adevǎratǎ se va revela de la sine, şi se va aşeza firesc la locul ei, precum nisipul ce se depune pe fundul paharului. În ultimii zece ani am fost lesbiană, dar apele-s ȋncǎ destul de tulburi…

Problema e cǎ dorinţele noastre nu ne trǎznesc pur şi simplu, ca fulgerul, ci se furişeazǎ mai degrabǎ precum ceaţa. „Ceea ce lipseşte din toatǎ ecuaţia e povestea despre cum apare atracţia sexuală la homosexuali sau heterosexuali", a zis Anne Fausto-Sterling, biologă, feministǎ şi profesoară la Universitatea Brown, ce a avertizat asupra hiperbolizǎrii importanţei teoriei „genei gay" sau a ideii cǎ homosexualitatea se poate identifica cu claritate ca ceva înnăscut sau predeterminatǎ biologic.

Genele ȋn sine „nu ne furnizeazǎ o explicaţie completǎ asupra mersului lumii", conform ei. E nevoie de un context pentru a se putea exprima, grupuri de celule şi un set de condiţii prietenoase. Fausto-Sterling a folosit analogia Matrioşkǎi ruseşti ca să explice cum se furişeazǎ materialul genetic prin gene, celule şi organe şi cum poate fi activat sau nu ȋn funcţie de condiţiile ce ţin de societate şi mediu. Astfel, moştenirea biologicǎ şi educaţie sunt legate inextricabil.

Atunci cȃnd vorbim de modul ȋn care evolueazǎ atracţia sexuală, „pe mine, personal, nu mǎ deranjeazǎ sǎ afirm cǎ diversele combinaţii genetice sunt parte integrantǎ a poveştii", explicǎ Fausto-Sterling. Ideea orientǎrii sexuale de naturǎ dualǎ nu ţine doar de o imagine ultraconservatoare a sexualitǎţii, ci reprezintǎ şi o paradigmǎ ultraconservatoare a biologiei. Aşa cum se ȋntȃmplǎ cu sistemul nervos şi fiziologia, expresia orientǎrii sexuale sau a genului se pot schimba cu timpul. Din cercetǎrile de pȃnǎ acum ştim cǎ fraţii care se consideră gay au de obicei o genǎ similarǎ pe cromozomii lor X, dar asta nu spune nimic despre fraţii care se consideră travestiţi, bisexuali sau surorile care se consideră lesbiene, iar exemplele nu se opresc aici.

E o mare diferenţǎ atȃt la nivel social cȃt şi relaţional ȋntre bǎrbaţii care se consideră gay şi cei ce experimenteazǎ cu persoane de acelaşi sex, dar se considerǎ ȋn continuare heterosexuali. Atȃt Simon LeVay, cȃt şi Dean Hamer acceptǎ faptul cǎ nevoile sexuale ale bǎrbaţilor sunt mai clare din punct de vedere biologic, decȃt cele ale femeilor, dar acceptǎ şi cǎ fluiditatea sexualitǎţii feminine e mai acceptabilǎ social.

Ce se ȋntȃmplǎ cu un bǎrbat care a avut RELAŢII CU FEMEI timp de zeci de ani, care ȋşi descoperǎ la o vȃrsta respectabilǎ atracţia faţǎ de bǎrbaţi? Să presupunem pur şi simplu cǎ nevoile sale sexuale au suferit o mutaţie ȋn loc sǎ zicem cǎ acesta şi-a ascuns identitatea homosexualǎ. Un puşti de 21 de ani care se consideră hetero, dar scrie pe forumuri cǎ are chef „sǎ ia o sculǎ ȋn gurǎ" e cumva un homosexual latent?… sau e pur şi simplu doar un bǎiat care vrea şi el o sculǎ ȋn gura? Are ȋn el „gena gay" sau dorinţa lui e doar rezultatul unui amalgam ciudat de moştenire biologicǎ cu influenţe sociale şi factori ce i-au influenţat dezvoltarea, care l-au condus cumva la fantezia cu suptul ȋn acelaşi fel ȋn care l-ar fi putut dirija spre dragostea de fotbal sau spre preferinţa mȃncǎrurilor amare ȋn detrimentul celor dulci?

Dacǎ privim situaţia obiectiv, observǎm cǎ cercetarea, ȋn faza ei prezentǎ, este mult mai complexǎ decȃt au sugerat-o unele articole. La fel cum ne e clar cǎ unii oameni ȋşi percep dorinţele ca ceva fix şi ȋnnǎscut (iar aceste percepţii n-ar trebui niciodatǎ date la o parte sau ignorate), cȃnd ajungem la studiul rǎdǎcinilor biologice ale sexualitǎţii, ȋnţelegem cǎ mai avem mult pȃnǎ sǎ ȋnţelegem totul.

Cu toate cǎ teoria conform cǎreia dorinţele homosexuale sunt ȋnnǎscute ȋşi are partea ei de avantaje de naturǎ politicǎ, ea are şi unele slǎbiciuni mai puţin evidente, dar nu mai puţin semnificative. Dacǎ pǎrinţii ȋn devenire ar ȋncepe sǎ evalueze prin teste acest tip e predispoziţie geneticǎ, acest lucru ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru drepturile gay-ilor. La fel cum pentru mulţi dintre cei care se luptǎ cu predispoziţiile lor homosexuale, ideea cǎ aceste sentimente sunt ȋnnǎscute ar oferi un oarecare confort.

Bǎrbaţii care au convingeri religioase radicale sau locuiesc ȋn ţǎri cu politici represive de genul ăsta ce se simt atraşi de cei de acelaşi sex aleg uneori sǎ se supunǎ la ceea ce se numeşte „terapie de dehomosexualizare". Terapia cautǎ sursa dorinţei de naturǎ homosexualǎ ȋntr-o traumǎ din copilǎrie sau ȋn viaţa de familie ȋn care pǎrinţii aveau rolurile inversate, precum cele cu mame puternice şi taţi slabi. Un bǎrbat nigerian pe nume Albert mi-a zis o datǎ cǎ atracţia lui faţǎ de bǎrbaţi provenea de la faptul cǎ tatǎl sǎu „nu luptase pentru rolul destinat lui ȋn viaţa mea. Mama e capul familiei."

Nu existǎ studii ştiinţifice care sǎ confirme cǎ atracţia homosexualǎ are la bazǎ trauma sau cǎ este reversibilǎ. Pentru bǎrbaţii cu care am discutat, oameni foarte religioşi şi terorizaţi de legile antigay, terapia pare singura cale ce le permite sǎ-şi gestioneze situaţia. Teoria cǎ aşa s-au născut nu le oferǎ consolare, iar activiştii pentru drepturile homosexualilor din ţǎri cu politici mai progresiste vizavi de fenomen care ȋi preseazǎ sǎ ȋşi accepte atracţia ca ceva natural sau normal „ȋi fac pe cei ca mine sǎ se simtǎ prinşi la mijloc", mi-a explicat Albert.

Negarea atracţiei faţǎ de cei de acelaşi sex doare. Nimeni nu ar trebui sǎ fie vreodatǎ forţat sǎ se schimbe, dar cred cǎ prea multǎ ȋncredere ȋn cercetarea geneticǎ privilegiazǎ anumite versiuni ale teoriilor şi ar putea obstrucţiona nevoia de drepturi civile mai laxe. „Dacǎ nu creǎm un set de motivaţii de facturǎ eticǎ şi legalǎ ȋn sprijinul toleranţei, ne putem trezi la un moment dat cǎ pierdem totul cȃnd apare vreun studiu care schimbǎ punctul de vedere al geneticienilor," afirmǎ Fausto-Sterling.

Explicaţiile ştiinţifice ale sexualitǎţii sunt prea slabe ca sǎ susţinǎ nevoia noastrǎ de drepturi şi prezintǎ mult prea puţine opţiuni celor ce trǎiesc ȋn ţǎri cu legislaţie represivǎ, unde atracţia homosexualǎ e vǎzutǎ ca un pǎcat şi pedepsitǎ. Ele trec cu vederea nevoile celor cum este Albert, oameni ce nu pot fi ajutaţi cu argumentul cǎ gay ȋnseamnǎ „normal" sau a Dianei Roffman, care nu-şi poate vedea dorinţele sau experienţele de viaţǎ ȋn alb şi negru.

Comunitatea LGBT din Statele Unite şi-a cȃştigat multe drepturi ȋn ultimii 50 de ani fǎrǎ dovezi clare ale existenţei vreunei „gene gay". Cǎsǎtoria ȋntre persoane de acelaşi sex e legalǎ deja ȋn 35 de state, guvernul federal interzice discriminarea care are la bazǎ orientarea sexualǎ sau identitatea de gen, iar televiziunile comerciale şi filmele prezintǎ pe ecrane, printre altele, personaje complexe ale cǎror identitǎţi intrǎ ȋn sfera comunitǎţii LGBT; toate astea fǎrǎ să fi fost publicate descoperiri ştiintifice semnificative sau să fie dezbǎtute ȋn for public.

De ce am avea nevoie de validare ştiinţificǎ atunci cȃnd avem un cadru mult mai flexibil de acţiune ce ne permite, prin natura lui, sǎ ne ȋnţelegem orientǎrile de naturǎ sexualǎ sau de gen? Chiar dacǎ ştiinţa ne spune cu toatǎ autoritatea de care este capabilǎ cǎ atracţia homosexualǎ (cu toate variantele sale) e predeterminatǎ genetic, multe nu s-ar schimba, oricum.

Ȋn schimb, ceea ce cred cǎ va continua sǎ deschidǎ ochii oamenilor şi sǎ ajute la eliminarea legilor antigay e asumarea condiţiei de homosexual. Samantha Allen a scris ȋn numǎrul din noiembrie al the Daily Beast cǎ numǎrul americanilor ce cred cǎ homosexualitatea e ȋnnǎscutǎ a crescut cu doar 11% din 1997 şi pȃnǎ astǎzi, dar procentul celor ce spun cǎ cunosc o persoanǎ cu orientare homosexualǎ a urcat cu 35% ȋn aceeaşi perioadǎ. Odatǎ cu scǎderea vȃrstei la care oamenii ȋşi asumǎ condiţia de gay, gradul de acceptare a crescut şi el.

Dacǎ dorim ca mai mulţi oameni sǎ ȋşi asume deschis preferinţele sexuale, nu ne putem sprijini doar pe o paradigmǎ ȋngustǎ a unei predeterminǎri genetice legată de atracţia sexualǎ, pentru că asta ar perpetua un cadru mult prea fix a ceea ce e permis. Mai degrabă trebuie sǎ fim atenţi sǎ le dǎm voie sǎ se exprime şi celor care ȋncǎ nu sunt siguri de originile preferinţelor lor. Trebuie să accepţi şi să vorbeşti liber despre nişte definiţii flexibile ale iubirii queer, ca să le permiţi unor oameni precum Diana Roffman, Albert, tipului de pe internet cu dorinţa lui inexplicabilǎ de a lua o pulǎ ȋn gurǎ şi mie sǎ existǎm ȋn formula ȋn care am fost nǎscuţi sau formaţi.

Traducere: Radu Negoiță

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre LGBT:
Viaţa gay în România între Miţa Baston şi Securitate E frumos să fii gay în Bucureşti E frumos să fii gay şi bătrân