Atacul din 7 ianuarie de la Charlie Hebdo nu reprezintă începutul unui nou conflict. Ar putea fi, însă, unul dintre atacurile care anunță întoarcerea jihadiștilor în Europa.

Masacrul de la Paris le-a reamintit occidentalilor într-un mod brutal că, pot deveni victimele terorismului la ei acasă. Atacul a produs un val uriaș de emoție: zeci de mii de oameni, în nenumărate orașe, au ieșit în stradă pentru a comemora victimele, Je suis Charlie a devenit viral pe rețelele de socializare, iar editorialele și analizele au început să curgă, multe dintre ele scrise de jurnaliști și comentatori care, până acum, nu au părut foarte preocupați de ce fac jihadiștii.

S-au scris și s-au spus vorbe mari gen „ciocnire a civilizațiilor", „nu putem fi reduși la tăcere", „atac împotriva valorilor civilizației" etc. Situația este, însă, ceva mai complexă și mai nuanțată: atacul terorist de la Paris nu este niciun incident izolat, nici semnalul unei noi campanii a islamiștilor împotriva libertății de exprimare – este parte a unui război declanșat de grupări jihadiste, cu mulți ani în urmă, căruia i-au căzut victimă și numeroși jurnaliști.

Martorii susțin că teroriștii au strigat „Allahu Akbar!", „Dumnezeu este cel mai mare" – invocație musulmană comună, care poate fi rostită în nenumărate situații și contexte, de la cele fericite la cele tragice, și este, totodată, și un strigăt de luptă al jihadiștilor. Principalii suspecți în atacul de la Charlie Hebdo, sunt francezii de origine alegeriană Cherif și Said Kouachi. Cherif a făcut pușcărie pentru legături cu o rețea care trimitea jihadiști să lupte împotriva americanilor alături de Al Qaida din Irak, organizație din care provine Statul Islamic; ambii frați au fost suspectați că ar fi făcut parte dintr-un complot pentru a-l elibera din închisoare pe Smain Ait Ali Belkacem, implicat în atentatele comise, în Franța, la mijlocul anilor '90, de gruparea islamistă algeriană GIA. Un complice al lui Cherif a fost implicat în uciderea a doi politicieni tunisieni moderați, în 2013.Cei doi se află și pe lista neagră americană a terorismului.

Este prea devreme să știm dacă atacul de la Charlie Hebdo – în mod clar mult mai bine plănuit și executat decât seria de atacuri comise în ultimele luni, în diferite țări, de așa numiți „lupi singuratici" care îmbrățișaseră ideologia jihadistă – a fost ordonat și plănuit de Al Qaida, vreo grupare afiliată rețelei teroriste, sau de Statul Islamic. Este clar, însă, că există o legătură între ceea ce se întâmplă de ani de zile în Orientul Mijlociu și atentatul de la Paris.

Pe 11 septembrie 2001, jihadiștii au atacat inima economică a Statelor Unite, în 2002 - obiective frecventate de turiști occidentali în insula indoneziană Bali, în 2004 și 2005 au fost lovite sistemele de transport din Madrid și Londra, în 2013 – un maraton din Boston. Acestea sunt doar câteva dintre atentatele care i-au vizat pe occidentali și reprezintă un procent infim din atacurile lansate, de-a lungul timpului, de jihadiști.

Atacurile în Occident au scopul de a duce lupta acasă la cei care sunt percepuți de jihadiști drept inamici ai Islamului și agresori ai lumii musulmane. Semnalul a fost dat încă din 1998, când Osama bin-Laden, Ayman al-Zawahiri (actual lider Al Qaida) și alți lideri ai unor grupări extremist reunite într-o adevărată alianță pan-islamică a jihadiștilor, au lansat o chemare la jihad, pentru eliberarea Arabiei Saudite (în care erau prezente forțe americane la vremea respectivă) și a Palestinei:

După atacurile din 11 septembrie, Al Qaida a mers și mai departe și a catalogat drept ținte legitime societățile occidentale, numite „sionist-cruciate", pentru că acestea, prin sistemul democratic, își aleg conducătorii care, după aceea, decid să trimită armate împotriva statelor musulmane. Nu cred că este întâmplător faptul că, în mesajul prin care justifica atentatele de la 11 septembrie și prin care cataloga ca ținte societățile occidentale, Bin Laden le numea pe acestea din urmă „opinia publică".

Resursele jihadiștilor sunt limitate, le-ar fi imposibil să lanseze invazii sau să mobilizeze miliții suficient de redutabile pentru a le pune probleme reale armatelor occidentale sau chiar și celor ale majorității statelor în care au declanșat insurecții. Astfel încât recurg la teroare, ca să intimideze, și încearcă să atace obiective cât mai vizibile, pentru ca impactul acțiunilor lor să fie maxim. Charlie Hebdo se înscrie, din acest punct de vedere, în rândul țintelor cu o încărcătură simbolică mare, care le asigură jihadiștilor impactul și vizibilitatea pe care și le doresc.

Bineînțeles că a contat, enorm, și faptul că în Charlie Hebdo fuseseră publicate caricaturi văzute drept ofensatoare pentru Islam. Extremiștii musulmani au arătat, în repetate rânduri, că pot merge cu interpretarea Coranului atât de departe încât frizează absurdul și ridicolul.

Talibanii au interzis în Afghanistan muzica și jocul cu zmee, Al Qaida în Irak îi pedepsea, în teritoriile pe care le controla, pe cei care purtau sacoșe transparente din care se vedeau roșiile amestecate cu castraveții, Statul Islamic nu tolerează fumătorii, ș.a.m.d. Dincolo de aceste chestiuni care, privite de la distanță, pot fi chiar amuzante – atenție, de la distanță, cei care sunt supuși acestui regim al terorii nu sunt prea încântați – apar, însă, aspectele cu adevărat tragice: lapidarea femeilor pentru adulter, crucificările, decapitările, masacrarea celor care sunt de o altă confesiune, distrugerea monumentelor istorice pentru că ar fi semne de idolatrie.

Cineva gata să te biciuiască pentru că asculți muzică, să îți taie degetele pentru că fumezi, sau să distrugă mormântul unui profet al propriei sale religii, nu va ezita să te ucidă, dacă își închipuie că i-ai ofensat grav religia; pentru astfel de persoane nu există dialog, dezbatere, polemică sau explicații, ci doar regulile stricte pe care își închipuie că le-a stabilit Dumnezeu.

Există o întreagă istorie a atacurilor generate de ceea ce extremiștii au perceput drept ofense împotriva Islamului, de la cel în care a fost ucis regizorul olandez Theo van Gogh la valul de violențe generate de publicarea unor caricaturi cu profetul Muhammad de Jyllands Posten.

Masacrul de la Paris se înscrie, așadar, pe de-o parte, în seria de atentate teroriste care sunt justificate de extremiști ca represalii la o percepută agresiune împotriva lumii musulmane (și aceasta nu trebuie să fie neapărat militară: simpla susținere a unor guverne considerate drept ne-islamice sau exportul unor valori culturale justifică, în ochii teroriștilor, declanșarea jihadului) și, pe de altă parte, în șirul de atacuri comise pentru a răzbuna „ofensele" aduse Islamului.

Cu câteva ore înaintea atacului de la Paris, la câteva mii de kilometri distanță, în capitala Yemenului, Sana'a, explozia unei bombe ucidea sau rănea peste o sută de persoane. Atacul pare a purta semnătura grupării Al Qaida în Peninsula Arabă (AQAP), care nu doar că a comis zeci de atentate similare în Yemen, dar a încercat, în repetate rânduri, să atace și ținte din Occident; revista în limba engleză a grupării, Inspire, a publicat chiar și o listă neagră a unor occidentali pe care și-i dorea morți: Stéphane Charbonnier, redactor-șef la Charlie Hebdo, ucis în atacul de la Paris, figura pe această listă, pe care se mai află, printre alții, scriitorul Salman Rushdie și caricaturiștii danezi de la Jyllands Posten. Nu în ultimul rând, există informații că Said Kouachi s-ar fi antrenat, în Yemen, într-o tabăra AQAP.

Mă îndoiesc, însă, că știrea măcelului de la Sana'a ar fi determinat pe cineva să iasă în stradă, la Paris sau la București, chiar și dacă nu ar fi fost umbrită de ceea ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo. Mulți ar zice că aceasta este problema altora, a celorlalți. Jihadiștii nu o văd, însă, așa; în ochii lor, există ținte legitime atât în Orient, unde încearcă să impună legea islamică, sharia, cât și în Occident. Atacurile din Occident, deși tragice, au fost, din fericire, mult mai rare decât și-ar fi dorit jihadiștii.

În ultimii ani a luat, însă, amploare un fenomen îngrijorător – mii de cetățeni occidentali s-au alăturat grupărilor jihadiste, în special – dar nu exclusiv – celor din Siria și din Irak. O parte dintre ei s-ar putea întoarce pentru a aduce lupta acasă, iar atunci Occidentul ar putea avea, cu adevărat, o problemă. Un precedent există deja – mulți dintre luptătorii străini care au participat la jihadul din Afghanistan, din anii '80, au refuzat să depună armele după înfrângerea Uniunii Sovietice. Unii dintre ei au declanșat campanii sângeroase împotriva guvernelor din propriile țări. Alții – au format Al Qaida.

Mai citește despre atentatul din Paris:
Tu cât de Charlie ești? Cei mai cunoscuți satiriști europeni răspund la masacrul din redacția Charlie Hebdo Susținătorii Statului Islamic și al Qaeda îi aplaudă pe atacatorii „Charlie Hebdo" pe Social Media O scurtă istorie a controverselor și violențelor care au lovit Charlie Hebdo Trei bărbați înarmați au masacrat 12 oameni în Paris