The Flesh Machine

Iggy se bucură de un moment tandru cu o prietenă, în casa lui din Miami, în 2012.

Poate unii dintre voi vă întrebaţi: Ce legătură are cu lumea fashion un tip care a umblat cu pieptul gol cel puţin două treimi din viaţă? Dacă te numeri printre aceștia, interviul ăsta nu e pentru tine. Citește-l altădată, după ce-ai ascultat The Stooges, Raw Power, Fun House, Lust for Life și The Idiot și ţi-ai dat seama că fizicul animalic al lui Iggy Pop a influenţat stilul de-a lungul deceniilor și va continua s-o facă mult timp după ultima oară când se va fi zvîrcolit și târât pe o scenă.

Uniforma omniprezentă a lui Iggy – pantaloni atât de strâmţi de parcă sunt pictaţi pe piele, un piept gol și viguros care a început să îmbătrânească abia când a ajuns la 60 de ani și ghete Beatle sau tălpile goale, în funcţie de starea lui – arată cu siguranţă de cinci ori mai bine decât orice porţi tu în momentul acesta. Ținuta a fost calculată cu atenţie, ca un automobil sport construit perfect pentru eficienţă și viteză. Dacă treci în revistă fotografiile și viedoclipurile din arhiva lui Iggy, îţi dai seama că s-a ocupat cu aceeași grijă și de apariţiile lui off stage, unde de obicei e puţin mai îmbrăcat; aproape fiecare ţinută pare iconică, într-un fel sau altul, dar și naturală și niciodată forţată. Din câte am văzut, în ultimele patru decenii, n-a purtat nimic ce ar putea fi considerat jenant. Nu sunt sigur dacă mai există cineva pe suprafaţa pământului – în afară de designerii de modă pentru bărbaţi care poartă mereu costum – despre care se poate face o asemenea afirmaţie.

Dar Iggy nu e doar un personaj istoric. În secolul XXI s-a străduit din greu să-și revitalizeze numele prin concerte cu Stooges, albume și colaborări cu diverse mărci de îmbrăcăminte. Explicaţia lui pentru aceste activităţi comerciale arogante e faptul că Stooges n-a avut parte de recunoașterea și vânzările pe care le meritau în scurta lor existenţă. Deci dacă asta e metoda prin care poate compensa această nedreptate, atunci fie.

Până acum n-am citit niciun interviu cu Iggy în care să vorbească explicit și exclusiv despre stil, așa că exact asta am făcut eu.

Iggy în pantalonii din piele argintii pe care i-a purtat la ocazii speciale, 1972.

VICE: Când ai înțeles prima dată conceptul de stil sau de a fi cool?
Iggy Pop: Când eram în școala generală am văzut doi băieţi mai mari care aveau un look de delincvenţi din anii ’50  – jachete cu guler înalt, blugi Levi bleumarin suflecaţi – și stăteau rezemaţi de peretele școlii. Erau prea mari ca să fi fost elevi acolo, iar unul dintre ei a spus „căcat”. Nu cred că auzisem cuvântul ăsta până atunci, dar suna ca ceva rău. N-aș zice că mi s-au părut cool, dar să zicem că am simţit o electricitate în aer în acel moment. Apoi au dispărut și m-am gândit: „Dumnezeule. Ce semnificaţie are asta?”

Când aveam cam aceeași vârstă, unchiul meu George Osterberg a sosit din Chile ca să-l vadă pe tata și a aduso cu el pe fiica lui, care arăta și se îmbrăca exact ca un greaser (huligan retro și stilat) de sex masculin. Avea părul coafat cu gel stil pompadour, ca și tipii, și pierdea vremea mârâind cinic la orice. Genul ăsta de stil la o femeie mi s-a părut dur și cool. Am fost impresionat, mă atrăgea.

Ce părere ai despre invazia britanică? Ţi-a influenţat stilul sau ţi-au plăcut mai mult curentele americane?
Dintotdeauna mi-a plăcut look-ul lui Charlie Watts (toboșarul din Rolling Stones). Mă duceam prin magazine second-hand și căutam costume în genul lui. Pe vremea aia eram toboșar, așa că-mi plăcea foarte mult look-ul Savile Row, pe care-l împrumutase de la muzicienii de jazz. Și ceilalţi din trupă arătau bine. Era magazinul ăsta în New York, Paul Sergeant, care importa majoritatea lucrurilor din Londra. De acolo cumpărai chestii foarte mișto.

Pe vremea aia în America erau două lanțuri de firme de pantofi: cel mai bun se numea Cancellation, unde se duceau negrii să-și cumpere modelele lor italiene ieftine și țipătoare. Și mai era unul care se chema Flagg Brothers. Nu știam asta, dar am participat la crearea unui film despre William Burroughs, în care se menționa ceva despre Flagg Brothers, deci îmi închipui că și ăsta era un loc unde… Orice loc cu stil devine loc de întâlnire pentru băieți. Așa se întâmpla și atunci, destul de des./p>

Când Stooges erau la început, e adevărat că look-ul tău era mai lucrat și mai puțin brut decât a ajuns să fie?
Da, eram atent la ce purtam. De la al doilea concert încolo am arătat tot mai mult ca acum: fără tricou, jeanși strâmți, picioarele goale și aveam părul permanent și fața pictată cu alb. Pe la al treilea sau al patrulea concert am renunțat la permanent și la fața albă și am început să port aceeași pereche de pantofi pe care o vedeai în fiecare fotografie cu Stooges de la mijlocul anului ’69 și până la finalul lui ’71. Erau niște ghete originale Anello & Davide Beatle. Dave Alexander le adusese din Anglia pentru că el și Ron [Asheton] săriseră un an de liceu ca să meargă la Liverpool și să vadă care-i treaba pe-acolo. I-am purtat de nu știu câte ori, până ajunseseră să aibă găuri în talpă, ca ai unui boschetar.

Apoi, când am început să am tot mai multe concerte, pantalonii pe care îi tot purtam au devenit tot mai rupți și mai uzați, dar i-am purtat așa. Mi se părea că arată la fix. În vremea aia, P.J. Proby, Jackie Wilson sau chiar James Brown își lăsau cusăturile foarte slabe la pantaloni, ca la sfârșitul concertului să-i poată rupe pe scenă. Dar eu am fost primul care am venit cu ei direct rupți, din câte îmi amintesc.

Mulți au considerat că ai un stil de macho, dar pe scenă nu erai prea macho.
Nu. Chiar cred că n-ar trebui să existe împărțire pe sexe. Câinii își miros puțele unii altora, apoi călăresc cățele și fac orice cu oricine au chef. Așa sunt și oamenii, dar au fost elaborate coduri pentru a elimina elementele din comportament care nu se potriveau cu sexul sau grupul social din care voiai să aparții. Și cred că asta ciuntește ambele orientări, și pe cea hetero și pe cea gay  – fiecare elimină sau accentuează anumite elemente. E ca și cum ți-ai da personalitatea cu fixativ. Dar nu, n-am vrut niciodată să arăt macho. În primul rând pentru că mi-am dat seama că nu le place fetelor. [râde] Cred că idealele de frumusețe din societatea noastră se identifică cu feminitatea, cel puțin în modul de gândire. Fie că sunt persoane gay sau femei care gândesc într-o manieră deviantă, sălbatică, amorală, așa cum gândesc femeile când sunt puse serios pe treabă. Cam așa stau lucrurile, așa că vreau să fiu cât mai liniștit, flexibil și foarte deschis.

Iggy relaxându-se la soare în curte, în 2012.

Apoi a urmat perioada ta argintie, care a fost încă un pas spre această perspectivă.
Da, am avut întâi mănușile astea argintii pe când locuiam în Midwest, înainte să ies cu diverse vedete și să ajung cunoscut în New York și pe plan internațional. Aveam nevoie de mai mult glamour. Pentru păr foloseam Nestle Streaks ’n Tips, care avea un efect foarte mișto pentru scenă, dar făceam patru dușuri ca să-mi scot chestia aia de pe corp. Nu știu dacă era atât de populară printre prostituate, dar eu o foloseam. Era un fel de vopsea argintie pe care o șpreiai pe păr. Se găsea de vânzare la orice drogherie, și în nuanță de auriu. Apoi au urmat pantalonii din piele argintii și, mai târziu, sarong-urile. Aveam o pereche de chiloți pe care îi cumpărasem de la un chioșc din Picadilly Circus, unde se vindeau alune și țigări și suveniruri. Scria pe ei SOHO în dreptul penisului. Cred că erau pentru femei, dar nu mi-a păsat. Mă gândeam doar că o să arăt foarte cool în ei. Mă uitam la poze cu femei în cizme până la genunchi și mă gândeam: „Vreau și eu. Vreau să port cizme și să-mi arăt picioarele.” Sau am văzut echipament de motocicliști, cum purtau Hell’s Angels, capete de lup, chestii din astea și m-am gândit: „Hm, ar merge o coadă de cal”, așa că mi-am comandat una. Mă mai inspiram și din cărți grecești și egiptene vechi.

De unde ți-ai luat jacheta cu ghepard de pe coperta din spate de la Raw Power, care a ajuns clasică?
Stăteam cu James Williamson în Kensington și era un târg acolo. Cum am văzut-o, m-am simțit cam ca Steve Martin în The Jerk. Ceva de genul: „Ăsta sunt eu! Chiar ăsta sunt.” Mi-am cumpărat-o în ziua aia, și am mai cumpărat o geantă de umăr pentru bărbați, făcută din… sincer arăta de parcă era făcută dintr-o pisică chinchilla în alb și negru. Cu geanta asta umblam prin Kensington, Hyde Park, Mayfair și Bayswater, în pantalonii de piele. Aveam două perechi de pantaloni de piele – unii argintii sclipicioși, pentru ocazii speciale cum ar fi un concert Stooges sau concertul unei alte trupe mari și unii negri, cu capse în loc de cusături; arătau dur. Cam în perioada asta am fost la Anello & Davide și am cumpărat încă o pereche de ghete Beatles, pentru că le mai rămăseseră câteva. O tot ardeam prin cartierele astea, mă plimbam aiurea, încercând să-mi dau seama ce să fac cu viața mea, îmbrăcat în jacheta cu ghepard, pantalonii de piele și ghetele Beatle. [râde]

Sunt sigur că atrăgeai atenția.
Uneori încetineau mașina și se holbau la mine diverși bărbați singuratici. Habar n-am ce gândeau. Uneori mi se întâmpla asta și cu femei. Într-o zi, am dat în Fulham peste o tipă care apăruse pe coperta revistei Men Only și am ieșit cu ea o vreme, dar nu prea stăteam cu nimeni mult timp.

Am vrut să te întreb, ai fost la magazinul Malcolm and Vivienne, Let It Rock – sau cum se numea – pe King’s Road?
Da, Let It Rock se chema și cum intrai pe ușă, vedeai un coș imens cu ciocate fără șireturi. Cele mai multe erau tari ca piatra, nu aveau niciun fel de flexibilitate. Cred că o pereche costa cinci lire. Aveau toate chestiile alea rock. Lui James îi plăcea la nebunie. Mergea acolo mai des decât mine. Și eu mă duceam regulat, doar așa, ca să mă uit. Erau acolo un tip și o femeie, se prea poate să fi fost chiar Malcolm și Vivienne. Mai târziu, ea s-a cuplat cu James. Îmi amintesc că erau pe atunci mulți băieți super slăbănogi care umblau în sus și-n jos pe Fulham High Street și King’s Road în uniforme de cercetași, jachete de lucrători la benzinărie sau cămăși de bowling. Toate ciudățeniile astea pe care le recunoșteam din copilărie. Intram în magazine de mărunțișuri și găseam tot felul de echipamente americane în mărimi foarte, foarte mici, la niște prețuri imense, care aveau mare succes. Era ciudat.

Unul dintre rarele momente în care Iggy nu are pieptul gol. Aici în ținută de greaser, în New York City, 1980.

Cu ocazia asta mi-ai amintit de jacheta aia prea mică pe care o porți pe coperta albumului The Idiot.
Împrumutasem jacheta de la iubita mea din perioada aceea, Esther Friedmann. Era o jachetă de femeie. Era vintage, franțuzească sau poate nemțească. Ideea e că mergea la fix. Talia era scurtă, iar mânecile îi erau prea scurte, așa că accentuau mâinile și lungimea brațelor.

La sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, când o grămadă de artiști se îmbrăcau groaznic, tu ți-ai păstrat totuși un stil mișto. Ai fost mereu interesat de fashion, nu?
Arătam mișto la un moment dat pe la începutul anilor ’80, dar americanii nu mă suportau. Încă eram cu Esther și îi purtam toate hainele, intram pe scenă cu tocuri, ciorapi-plasă, fustă mini, o jachețică de piele și o șapcă tot de piele. Uneori purtam și o cămășuță albă pe dedesubt. Arătam ca o secretară. Îmi plăcea mult look-ul ăla.

De ce nu le plăcea americanilor?
La concertele mele era ok, dar când am deschis un concert Rolling Stones într-o seară [râde], publicul a aruncat în mine cu sticle și cu tot ce nimereau. În perioada aia se omorau după look-ul macho. Și odată ce rock’n’roll-ul a devenit doar rock, odată ce a devenit acel singur cuvânt, s-a cam dus toată distracția.

Crezi că americanii sunt mai rezervați decât britanicii când vine vorba de haine?
Absolut. E o țară mare și se mișcă greu. Nu e un locflamboiant. Ăsta e un cuvânt bun pentru a descrie ceeace vorbeam mai devreme, ce s-a pierdut prin 1975.Dacă a existat vreodată un stil flamboiant în America,a fost în acei 25 de ani dintre ’50 și ’75 și avea legătură cu blues-ul, R&B-ul, rock’n’roll-ul, mașinile mari șițâțele enorme.

Iggy în patul lui, cu bongos-ul, 2012.

În ziua de azi se pare că e un păcat să vrei să arăți bine ca muzician. Crezi că e important la o trupă să arate bine?
Evident! Am fost super dezamăgit chiar de curând. Citeam un interviu promoțional cu solistul de la Coldplay în The Guardian și jurnalistul l-a întrebat despre pantofi – avea niște teniși cool – și ăsta i-a răspuns: „A, nu știu, mi i-a dat stilistul.” Hai, frate, mă lași?! M-am gândit: „de ce dracu’ nu avem pe cineva mișto la cârma muzicii în ziua de azi?” Deci da, chiar e important. Și te poți ocupa de look-ul tău în multe feluri. Poți arăta și hidos, e ok și asta. Sau poate fi unul care să arate super bine în trupă și unul care să arate super nasol. E important să arăți grozav, uimitor sau să intrigi, dar să fii interesant într-un fel sau altul.

Scopul e să arăți sexi?
E nevoie și de sex, dar mai ales de umor. E și ceva spiritual în asta. Așa cum o persoană religioasă vede o lumină când îl găsește pe Dumnezeu, un tip oarecare își cumpără niște capace mișto de roți la mașină. Înțelegi ce zic? E o trăsătură tipic umană – nevoia spirituală de a străluci un pic.

Și acum s-a închis cercul. Se pare că toți designerii și toate brandurile de pe planetă vor să lucreze cu muzicieni ca tine care erau în fruntea stilului în anii ’60 și ’70. Cum ți se par colaborările de acest gen?
Ca să fiu cât mai la obiect: oamenii ne ascultă muzica prin diverse mijloace, ocolind vechile căi de informare care refuzau să ne difuzeze și am realizat două lucruri. Unul e să intru pe orice ușă deschisă de aceste noi căi de informare, celălalt e să fac lucruri care să le placă și celor vechi.

Ai lucrat de curând cu Vans pentru crearea unor pantofi și a câtorva articole de îmbrăcăminte. Cum s-a întâmplat asta?
M-au rugat să-mi dau cu părerea asupra unor chestii, iar eu m-am bucurat, pentru că purtam adidașii lor prin 1977, în Malibu. Eram într-o fază în care încercam să scutur de pe mine praful de rocker. Tocmai scosesem Lust for Life și trebuia să încep un turneu. M-am trezit cu echipa asta de turneu americană standard, purtătoare de șepci de baseball. Așa că m-am gândit la următorul concept: i-am rugat să-mi facă rost de mobilă închiriată și de lumini de apartament și am aranjat o scenă în sala de repetiții care arăta ca o sufragerie. Voiam să cânt de pe canapea, cu o servietă diplomat lângă mine. Voiam să creez un personaj: agentul imobiliar rocker. [râde] În fine, într-o zi am văzut pantofii ăștia și mi s-au părut cool. Erau pantofi, dar cumva aveau formă de teniși sport. Dar și mai cool era că materialul avea pătrățele albe și negre, iar pe atunci nu prea erau încă materiale din astea cadrilate.

În afară de Monstrul Cadrilat al lui S. Clay Wilson din Zap Comix.
Da, mi-au amintit exact de Monstrul Cadrilat! Care le venea la toți de hac cu coada lui. [râde] Asta făcea el. Pe unde era un tip drăguț care lua cina cu iubita lui, intra Demonul Cadrilat cu coada lui care avea o cazma în vârf și îi sărea dintre picioare către victima căreia voia să i-o dea. Mi-a plăcut de el dintotdeauna.

Traducere: Oana Maria Zaharia