Tot ce trebuie să știți despre Nelson Mandela

Ilustrație de Victoria Sin.

Nelson Mandela a părăsit planeta. Pentru sud-africanii ca mine, el a fost mereu omul care ținea cerul să nu cadă. Cine o să-l țină acum?

În următoarele zile, săptămâni, se vor scrie o groază de articole lungi și excelente pentru a-l comemora. Acesta nu este unul dintre ele. Nu e un articol despre „Mandela, așa cum l-am cunoscut eu”. Sau despre „Iisus din Soweto”. Nu e material hagiografic.

Este, de fapt, un fel de antidot. O poveste de viață cu lucruri mai puțin cunoscute, momente personale ciudate, care are scopul de a-i da o savoare de bărbat adevărat mai șmecher decât Morgan Freeman, așa cum devenise. O poveste care vrea să pătrundă dincolo de aura de sfânt.

A aflat foarte devreme că dacă ai tuberculoză în stadiu avansat, nu e o idee bună să fumezi pipă

Pe când avea nouă ani, Nelson Mandela s-a întors de la școală și și-a găsit tatăl în timpul unei crize de tuse interminabile. „A stat în colibă mai multe zile la rând”, a scris el mai târziu. „Fără să se miște și să vorbească. Și deodată, într-o noapte, situația i s-a înrăutățit.” După criza de tuse, a cerut să fumeze pipă. „A continuat să fumeze și apoi, cu pipa încă aprinsă, a murit”, își amintește Mandela.

S-ar putea să fi moștenit încăpățânarea de la tatăl lui

Cum a crescut într-un mediu rural și sărăcăcios, erau slabe șanse ca Nelson Mandela să fie ținut minte ca un foarte priceput crescător de vite. Așa că, deși tatăl său a murit când el era mic, chestia asta s-a întâmplat absolut accidental. Familia Mandela și-a pierdut modesta avere după ce tatăl lui Nelson, care se ocupa de vite, a intrat în conflict cu coloniștii britanici din cauza jurisdicției corespunzătoare a unui taur. Dar la scurt timp după moartea lui Hendry, tânărul Nelson a fost trimis să trăiască cu regele Thembu. Aceasta a fost o favoare post-mortem acordată tatălui său, pentru că Mandela Sr. Susținuse succesiunea regelui cu mulți ani înainte. Așadar, Nelson a fost trimis la o școală de elită și a fost crescut ca un membru al casei regale.

A rămas fără prepuț

Centimetrul de carne a fost îngropat pe când Nelson avea 16 ani, după ce a fost tăiat de unul dintre bătrânii tribului cu un cuțit. Conform tradiției Xhosa, nu a avut voie să strige de durere. Și tot conform tradiției, a trebuit să-și înfășoare penisul rănit în rugi de mur. Apoi, la miezul nopții, a trebuit să îngroape prepuțul în solul dur din fața colibei lui. Să zicem că a fost un fel de pregătire pentru viața grea pe care urma s-o ducă.

A absolvit Oxfordul de Uhuru

Fort Hare, de pe coasta Estică, era singurul institut de studii superioare din Africa de Sud la care puteau merge persoanele de culoare. Rezultatul? În anii '40 și '50 a găzduit o Primăvară Pragheză a intelectualilor: buni, răi și urâți. Printre absolvenți s-au numărat: președintele din Zimbabwe Robert Mugabe, președintele Tanzaniei Julius Nyerere, președintele Botswanei Seretse Khama și președintele Zambiei Kenneth Kaunda. Desmond Tutu a fost doar capelan. Dar Mandela n-a mai terminat facultatea.

După ce a fost ales ca reprezentat al studenților în Consiliul Fort Hare, s-a implicat rapid într-o dispută cu decanul universității. Mandela a refuzat un ultimatum care i s-a impus și a fost exmatriculat din Fort Hare pe motiv de insubordonare. Ce cauză măreață l-a îndemnat pe luptătorul pentru dreptate să intre în belele pe atunci? Mâncarea proastă din cantinele studenților.

Colaj de Marta Parszeniew.

Până și a doua lui căsătorie a fost mai puțin furtunoasă decât prima

Mandela n-a negat niciodată că la un moment dat și-a strâns de gât soția, pe Evelyn. Versiunea lui a fost că s-au certat, e a scos vătraiul încins din foc și el i-a sucit mâna ca să i-l ia. Relația lui cu Evelyn a fost foarte dificilă. Odată a ieșit din închisoare pe cauțiune, s-a întors acasă și a descoperit că soția plecase cu tot cu copii. Luase până și perdelele. „Cumva, detaliul acela m-a supărat mai mult ca orice altceva”, a povestit el mai târziu. Pe larg, în tinerețe a fost influențat de cultura în care crescuse: se considera capul casei și se aștepta să fie mereu ascultat. Mulți dintre colegii lui de la ANC își amintesc că era fustangiu pe vremea aceea.

Era un bărbat înalt, avea costume elegante și un fizic de boxer, așa că era mereu înconjurat de fete impresionabile care adorau să-l asculte vorbind despre libertate. Din păcate pentru industria hadiografică, era un mascul Xhosa din 1940, nu un liberal din Islington din 1999. La câțiva ani după divorțul lor, Evelyn a renunțat la slujba de asistentă și s-a mutat în Transkei. A tăcut cu stoicism de câte ori a fost întrebată despre fotul ei soț, dar i-a spus la un moment dat unei biografe, Fatima Meer, că „a fost singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată și un tată minunat”.

A avut două fiice, ambele numite Makaziwe

Cea de a doua a fost botezată după prima, care a murit la doar nouă luni – de meningită – pe când Mandela studia Dreptul la Universitatea Wits.

Fiul lui cel mare a murit într-un accident de mașină la vârsta de 24 de ani

Tristul eveniment a avut loc pe când era în închisoare. „Mi-au dat vestea pe la ora 2.30 p.m.”, a scris Mandela mai târziu. „Deodată am simțit că mi se oprește inima în loc și sângele cald care îmi cursese prin vene timp de 51 de ani mi-a înghețat. O vreme n-am putut nici să gândesc, nici să vorbesc, iar puterea mi s-a scurs din trup. Până la urmă am reușit să mă întorc în celulă…”

La scurt timp a sosit Walter Sisulu, un activist anti-Apartheid. Mandela i-a arătat telegrama și cei doi s-au ținut de mâini până seara târziu. I s-a respins cererea de a participa la înmormântarea fiului său. Scrisoarea prin care cerea permisiunea este, așa cum vă așteptați, absolut sfâșietoare. Tristețea l-a urmărit constant: o nepoată i s-a înecat în 2008. O strănepoată a murit într-un accident de mașină în preajma Cupei Mondiale de Fotbal din 2010, care s-a ținut în Africa de Sud.

Celălalt fiu, Makgatho, a murit de SIDA în 2005

În ciuda epidemiei alimentată de dezinformare în care toată lumea din anii '90 și 2000 murea de „pneumonie” sau „boli secrete”, Mandela a renunțat la eufemismele confortabile și a încălcat tabuul, dezvăluind exact de ce boală a murit fiul său.

Colaj de Marta Parszeniew.

În ciuda curajului său, nu s-a avântat cu capul înainte la spânzurătoare

În timpul discursului său din cadrul procesului în care a fost acuzat de trădare, Mandela a îndemnat statul să-l omoare. Dar realitatea era diferită în spatele fațadei: „Nu aveam nicio dorință de a juca rolul martirului. Eram pregătit să mor dacă trebuia. Dar am avut dintotdeauna dorința de a trăi.”

În acel an tumultuos, el și colegii lui procesomani au părut foarte preocupați de normele de etichetă ale morții. „Pe drum spre casă, ne-am oprit la închisoare ca să vorbim cu acuzații,” a spus în perioada aceea Joel Joffe, unul dintre avocați. „Erau calmi, trăiau deja în umbra morții. Tensiunea și încordarea erau aproape insuportabile, și totuși nu voiau să discute despre cum ar trebui să se poarte la tribunal dacă vor fi condamnați la moarte.”

Dacă ești închis timp de 27 de ani, n-ai nimic mai bun de făcut decât să te apuci de Război și Pace

Romanul lui Tolstoi a devenit cartea preferată a lui Mandela. Deși nici măcar el nu și-a găsit timp să-l citească pe Proust, era un mare fan al lui Shakespeare („Mereu ne spunea câte ceva nouă, prizonierilor, despre condiția umană”) și îl cita adesea pe marele dramaturg în scrisorile pentru Winnie. Biograful Richard Stengel e de părere că acestea sunt „cele mai frumoase scrisori de dragoste scrise vreodată. De calibrul celor scrise de Robert Browning.”

Când Winnie a fost și ea închisă, Nelson i-a trimis sfaturi care s-o ajute să reziste

Sfatul lui a fost: meditează 15 minute înainte de culcare.

Se pare că Marea Britanie a avut și ea un rol crucial în consolidarea democrației din Africa de Sud

În 1981, fostul spion SA Gordon Winter și-a scris memoriile, Inside BOSS, în care a descris cum a primit informații despre un complot al guvernului de a-l salva pe Mandela din închisoare în 1969. Naționaliștii iubitori de Apartheid care conduceau SA pe vremea aceea hotărâseră să trimită niște agenți undercover ca să-l ajute pe Mandela să evadeze, după care trebuiau să se asigure că e împușcat accidental în timpul recapturării. Până la urmă, complotul criminal a fost dezvăluit de către serviciile britanice de informații.

Există cel puțin trei povești clasice care sugerează că lui Mandela îi plăcea, de fapt, la închisoare

UNU: În 1985, președintele Africii de Sud din vremea aceea, PW Botha, i-a oferit lui Mandela libertatea cu două condiții. Una: să plece în Transkei și să nu mai calce pe pământul sud-african propriu-zis. Doi: să renunțe la violență. Mandela le-a refuzat pe amândouă și a petrecut încă cinci ani la închisoare.

DOI: În 1990, un alt președinte de stat, FW de Klerk, i-a spus că va fi eliberat necondiționat peste două zile. Imediat, Mandela a început să-și impună singur condiții pentru obținerea libertății, spunând că are nevoie de timp să se pregătească – așa că ar dori să stea în închisoare încă două săptămâni, dacă e posibil. „În momentul acela, mi-am dat seama că e un bărbat cu care n-o să-mi fie deloc ușor să negociez”, a spus de Klerk mai târziu.

TREI: Când s-a retras de la președinție în 1999, s-a mutat într-o casă pe care și-o construise în orașul lui natal, Qunu. Casa e o replică a unei căsuțe care îi fusese acordată în ultimele zile, mai luxoase, ale sentinței lui la Victor Verster, în Paarl. Se pare că acolo și-a trăit una dintre cele mai frumoase perioade din viața lui. Nu era agresat, avea acces la toate cărțile neinterzise pe care le dorea, așa că Mandela și-a petrecut majoritatea timpului citind și scriind, ca la pensie.

Colaj de Marta Parszeniew

În caz că nu știați, Lungul Drum spre Libertate a fost scrisă de un scriitor-fantomă

A fost bazată pe notițe pe care Mandela le-a scris în închisoare, plus câteva interviuri. Tipul care a scris-o, Richard Strengel, e editor la revista TIMES în prezent.

În timpul procesului de scriere, colegul de ANC al lui Mandela, Ahmed Kathrada, a funcționat ca intermediar între partid – care încerca să-și impună cenzura asupra conținutului, conștienți de importanța unei lovituri de propagandă – și editură. Există o transcriere a unei conversații dintre Mandela și Kathrada, în care Kathrada îi spune acestuia cum editorii, în anumite momente cheie, au făcut notițe în manuscris prin care cereau reacții mai emoționale, mai personale. „Cum te-ai simțit în momentul acela?” îl întreabă Kathrada în repetate rânduri…și de fiecare dată întrebarea e ocolită. Era o armură în jurul blândeții – o lipsă de milă față de sine însuși sau poate doar o dorință de păstra intimitatea.

Deși rolul lui în alte părți e adesea exagerat, totuși a salvat țara cel puțin o dată

Nu se mai gândește nimeni la asta, dar cel mai bun moment al lui Mandela a fost în aprilie 1993. În timp ce aveau loc negocierile, un imigrant polonez l-a împușcat fatal pe liderul Partidului Comunist Chris Hani pe aleea din fața casei acestuia, la ordinele unui parlamentar afrikaner de extremă dreaptă. În decurs de câteva ore, țara a fost cuprinsă de violență. În ziua următoare, peste 70 de decese erau asociate cu uciderea lui Hani.

Mandela a apărut la televizor în noaptea aceea. Nu ca să le spună oamenilor să distrugă mașini și tot ce le mai iese în cale. Nici măcar ca să le spună să sară cu bâtele pe albi până nu mai rămâne nimic din ei. Ci ca să calmeze situația.

„În seara aceasta, am venit să vorbesc fiecărui sud-african, alb sau negru, din toată ființa mea”, a citit el de pe teleprompter. „Un bărbat alb, plin de ură și prejudecăți, a venit în țara noastră și a comis o faptă atât de îngrozitoare încât întreaga noastră națiune se află în pragul dezastrului. O femeie albă, de origine afrikaner [martor la crimă] și-a riscat viața pentru ca noi să putem cunoaște acest asasin și să-l aducem în fața justiției…”

După un discurs pasionat despre calitatea non-rasială a non-rasialismului, lucrurile s-au calmat.

A fost comunist pe vremea lui. Dar cum se întâmplă cu toți radicalii vârstnici din anii '60, a sfârșit prin a deveni fan Tony Blair

În termeni de eroi, Mandela a preferat dintotdeauna Fabiasnismul lui Nehru față de tacticile economice aerisite ale lui Ghandi. La începutul anilor '60, s-a aflat pentru o scurtă perioadă în comitetul de organizare a Partidului Sud-African Comunist. În mod ironic, acesta a fost unul dintre motivele pentru care Apartheidul a durat atât cât a durat. Puterile occidentale susțineau regimul Apartheid pentru că, oricât de rău ar fi fost, nu era mai rău decât comunismul. După ce a căzut USSR-ul, nu mai aveau nevoie de așa ceva. Așa că și-au întărit legăturile dinanțând Pretoria, ceea ce a însemnat că vistieria Naționaliștilor, deja golită în războaie, era acum aproape falimentară și au fost nevoiți să accepte să negocieze.

Bineînțeles, în 1994 Fukuyama vorbea deja de „sfârșitul istoriei”, Consensul de la Washington era la modă, iar tacticile economice neo-liberale erau pe val. Mandela a urmat sfaturile consilierilor săi, care au ales o cale blândă: câteva aprobări de redistribuire, câteva legi restrictive în câmpul muncii, dar taxe un pic mai mici, fără naționalizări și concentrare pe investiții cu capital străin. Rezultatele au fost amestecate. Economia a crescut constant până la trei la sută pe an. Dar astăzi, rata de șomaj din Africa de Sud e tot la 25 de procente. La fel ca la începutul președinției lui Mandela.

Chiar și la zece ani după ce a plecat de la președinție, Nelson Mandela a avut nevoie de o viză specială de permisiune pentru a vizita America, din cauză că în dosarele lor apărea tot ca terorist.

Dar cred că știe toate lumea că cei de la Biroul American de Emigrări sunt niște vite.

Nelson Mandela nu putea plânge cu lacrimi din cauză că avea tractul lacrimal avariat de calcar după ani de zile de muncă în carierele din Robben Island

:(

Urmăriți-l pe Gavin pe Twitter: @hurtgavinhaynes

Traducere: Oana Maria Zaharia