Tot nu înțeleg Instagramul

De Clive Martin, Foto: Jake Lewis

Acum vreo săptămână, am scris pentru VICE un articol intitulat „Nu înțeleg Instagram”. În caz că ați fost prea ocupați să faceți poze la masa de prânz/unghii/cea mai apropiată clădire înaltă ca să-l citiți, aflați că era un atac adresat faimoasei aplicații de smartphone și o ocazie de a atrage asupra mea epitete precum: „tataie”, „puștan goth de 15 ani”, „hater pesimist”. Articolul spunea că Instagram arată ca pula, iar oamenii fotografiază numai căcaturi cu el. Dar nu e ca și cum am zis ceva nou, nu?

Doar că nu mi-am dat seama că pe lângă mulțimea de oameni în care am aruncat cu vitriol, mai există o întreagă comunitate de oameni care iubesc Instagram din toată inima. Și nu mă refer la oamenii care-l folosesc ca să facă fotografii cu prietenii lor, ci la oamenii care-l privesc ca pe cel mai palpitant instrument pentru exprimare artistică modernă de la căcatul de elefant încoace. Instagram pare a fi o mișcare ce se laudă nu numai cu simpatizanți, ci și cu acoliți. În mod deloc surprinzător, mulți dintre ei au comentat pe blog.

M-au intrigat oamenii ăștia. Evident că Instagram nu e urât în mod unanim, dar nu mi-aș fi imaginat că cineva poate avea sentimente atât de puternice pentru el într-un sens pozitiv. Pentru mine, să iubești Instagram e ca și cum ai iubi Pret a Manger – e mereu acolo, o constantă de care nimănui nu-i pasă prea mult. Confuzia mea a crescut și mai mult când Instagram a declarat că acum are dreptul să vândă fotografiile tuturor. În mare, se pare că oamenilor nu le e atât de ciudă că le va fi încălcată intimitatea, cât le e ciudă că nu vor primi bani pe fotografiile lor de căcat, cu filtru vintage pe care le-au făcut picioarelor lor.

Imediat după ce știrea a ajuns în media, am auzit că într-o galerie din apropierea mea avea loc o expoziție Instagram. Am hotărât să merg la întâlnirea instagramiștilor ca să văd care e faza și dacă există vreo șansă să fiu îndoctrinat de acest cult ciudat al clasei de mijloc.

Evenimentul a avut loc într-un spațiu de pe Brick Lane unde se țin de obicei expoziții de artă și cursuri artistice ținute de hipsteri japonezi cu părul roșcat. În fine, înăuntru nu era chiar adunarea loserilor, cum mă așteptam, ci mai degrabă un fel de târg de artă de suburbie sau o ședință a părinților.

De cum am intrat, am fost primit cu brațele deschise, deși nu figuram pe lista de invitați. Am început să mă simt un pic ca un labagiu, care a călcat cu bocancii prejudecăților lui în hobby-ul altora. Mă așteptam să dau peste toate pițipoancele și toți șaormarii din lume, dar oamenii de aici păreau drăgălași. Mă simțeam ca un CEO de la Nike la o întâlnire a unui grup de fani ai tricotajelor.

Mulțimea era alcătuită în principal din oameni veseli, fani Twitter – din cei buni la inimă care se oferă mereu voluntari la ferme, se bucură când văd un flashmob și poartă pălării amuzante de sărbătoare în perioada Crăciunului (e una cu un ren acolo în spate, dacă vă uitați mai atent).

În câteva minute, m-am trezit cu o tichetă cu numele meu la gât și aruncat între oameni îmbrăcați în haine pufoase să facem o poză împreună. Încă nu văzusem fotografiile, dar mă primiseră în mijlocul lor fără să le pese cine eram.

Acum că primul instagram al serii fusese făcut, era timpul să mă uit la arta de pe pereți.

Într-adevăr, fotografiile de pe pereți nu erau cu apusuri de soare penibile așa cum mă temeam, dar nici nu erau material Hasselblad Masters. Nu vreau să fiu un bou, pentru că sunt sigur că oamenii au intenții bune, dar mi-e greu să găsesc o scenă londoneză mai tipică și mai banală decât cele din fotografiile lor cu cabine telefonice roșii, autobuze și Big Ben.

Dacă se presupune că arta trebuie să fie transcedentală și să te transporte în alt plan, singura dimensiune în care au reușit să mă transporte a fost toaleta unei cafenele de lângă metrou care vrea să pară chic.

Tocmai când mă amuzam mai bine, am dat peste o serie de fotografii care mi-a înghețat zâmbetul pe buze. Se pare că un fotograf șmecher a dat peste un sistem secret de tunele în orașul nostru. Ce sunt aceste holuri spațiale care se întind dedesubtul nostru? Fotografiile aveau un look de clinică extraterestră, din Gattaca. Tunelele aveau scări care te transportau în sus și în jos și reclame ciudate la producții cinematografice proaste și extrem de scumpe. Măi să fie. Cum am putut trăi în Londra toată viața fără să observ complicatele intestine de oțel ale orașului meu? Dacă știți cum pot ajunge acolo, vă rog să-mi dați de știre.

Iar autobuze, iar cabine telefonice. Pardon. Punkiști în autobuze. Oameni cu umbrelă care trec pe lângă cabine telefonice.

O dovadă că ciuma Instagram s-a întins pe toată planeta și că aplicațiile foto de pe telefon sunt super previzibile a fost faptul că frumoasa mea asistentă avea în telefonul ei o copie identică a uneia dintre fotografiile expuse în galerie. Nu știu unde a fost făcută – cred că în ceva parc unde nu te lasă ăștia să te îmbeți pe iarbă, presupun.

Comentarii