Trupele mele preferate de punk japonez

Există două activități care mă salvează atunci când mă plictisesc la muncă: mă îmbăt cu spray-uri cu aerosoli, apoi ascult punk japonez până îmi sângerează urechile. Cum am scris deja despre prima, m-am gândit să vă spun câte ceva și despre cea de-a doua.

Scena japoneză de punk există dinainte de vremea când Vivienne Westwood a început să facă ținute punk, dar, dintr-un motiv sau altul, n-au prea existat articole pe tema pre-Harajuku. Cum a ratat mult din muzica alternativă de după al doilea război mondial, tineretul japonez a avut în sfârșit un motiv de revoltă – declinul industrial și inflația din timpul crizei globale de petrol – așa s-a născut punkul japonez.

Iată niște trupe japoneze de care probabil n-ați auzit în viața voastră din cauză că sunteți niște segregaționiști occidentali încuiați.

Pe lângă faptul că au al doilea cel mai bun nume de trupă din istoria lumii (după Paracoccidioidomicosisproctitissarcomucosis - e pe primul loc, cu muzică de căcat și trollarea fanilor serioși de grindcore), The Stalin au fost una dintre primele trupe hardcore japoneze și una dintre puținele care au reușit să obțină un statut de trupă-cult de-a lungul anilor.

Solistul Michiro Edo a făcut tot ce ar trebui să facă un solist: a vomitat cu jet, s-a automutilat, a format o altă trupă de punk acustic care folosea prea multă muzicuță etc etc. Tipul a reușit să adune la un loc tot ce era mișto la Iggy Pop, GG Allin și Kikuchiyo cu comportamentul lui psihotic în Seven Samurai al lui Kurosawa. Toate astea au dat foarte bine când au apărut într-o versiune locală la Top of the Pops, ceea ce cumva îi face și mai grozavi.

La fel ca multe alte trupe vechi din Tokyo, tipii din Friction sunt clone directe ale echivalentelor lor din New York și Londra, dar fără atitudinea relaxată și apatică a lui Richard Hell. Nu înțeleg o iotă din interviul ăsta al lor, dar piesa e mult prea tare ca să mai conteze.

Da, știu, „The SS” caută controversa cu lumânarea și asta e puțin penibil, dar mai mulți biografi de punk îi consideră prima trupă de hardcore din istorie, așa că fiți îngăduitori.

Cei patru membri ai trupei cântă un punk mai nervos și mai agitat decât contemporanii lor americani, ca Middle Class și Black Flag, deși probabil nu i-au ascultat niciodată, doar dacă nu s-or fi trezit vreodată la o petrecere în suburbiile din California pe la mijlocul anilor ’70. Deci, americanilor care vă dați mari cu Rollins și MacKaye, mai gândiți-vă. Și n-ați inventat voi nici pizza, să știți. Chestia asta mă înfurie de fiecare dată când o aud.

În timpul anilor ’80, trupe ca GISM au spart scenele de hardcore și D-Beat japoneze, așa că le puteți fi recunoscători că v-au făcut să căutați pe Google D-Beat. Toată lumea crede că i-au copiat pe The Spits pentru că poartă cagule pe scenă, dar ei făceau asta cu 20 de ani înainte să audă cineva de trupa The Spits.

Au și un album numit „Punks is Hippies”, care e foarte tare tocmai pentru că afirmația aia n-o să aibă sens niciodată, oricât te-ai gândi la ea. Anarhia creierului, frate.

Ca aproape toate trupele americane de gunk-punk din anii ’90, Teengenerate s-a concentrate pe sound-ul rapid maniacal epitomizat pe casetele Killed by Death, băgând ocazional niște accente de vibe proto-punk din 1970. Îmi pare rău, știu că pare că exagerez, dar mi s-au părut cea mai bună trupă din 1994. Vă aud zbierând Weezer, Nirvana și Jeff Buckley, dar nu-mi pasă.

Deși majoritatea pieselor The Blue Hearts sună ca niște coveruri groaznice undertones, iar solistul lor arată ca un nemernic din Streets of Rage, piesa „Linda Linda” a fost reacția japoneză la „Jump” a lui Van Halen. Ceea ce ar trebui să vă entuziasmeze și pe voi, nu doar pe mine.

Tipii ăștia au făcut coveruri după Killer Man – o trupă obscură de punk francez înregistrată în 1977 de Alain Kan și trupa lui, Gasoline – care s-ar putea să aibă mai multă importanță culturală decât pare. Sunt 98 la sută sigur că asta e singura dată în istoria umanității când japonezii au împrumutat ceva de la francezi fără vreo urmă de Claude François sau Serge Gainsbourg, ceea ce e grozav.

Ăsta e cel mai bun cântec punk japonez din toate timpurile. De fapt, probabil că e cel mai bun cântec japonez din toate timpurile.

Cei de la The Swankys au arătat mereu ca o versiune mai cool a trupei Sex Pistols. Chitaristul purta o pălărie de soare și un tricou auriu de mătase ca să-și demonstreze originile japoneze, ceea ce în mod clar era mult mai punk tot ce au încercat să facă londonezii cu jachetele lor cu ținte asortate și pantalonii lor de piele.

The Cockney Rejects purtau culorile West Ham și au început să lupte pentru drepturile clasei muncitoare peste tot unde mergeau, the Angelic Upstarts au luptat neobosit pentru drepturile orașelor miniere, puștii din clasa muncitoare din nord-estul Angliei, iar the Discocks s-au făcut praf în Harajuku și și-au terminat toate propozițiile cu „Oi! Oi! Oi!”

Sigur, poate că nu s-au implicat în politică la fel de mult ca britanicii, dar oricum sunt aproape sigur că Japonia nici măcar nu are o clasă muncitoare. Și dacă au, cui îi pasă? The Discocks nu recunosc granițele între clase, nu-i interesează decât să se facă praf și să sară-n sus.

Traducere: Oana Maria Zaharia