Henry Hargreaves fotografiază ultimele mese ale condamnaților la moarte

Henry Hargreaves nu e vreun bucătar dintr-o emisiune TV. Nu încearcă să îmbunătățească meniul din cantinele școlilor și nici să inventeze mâncăruri nemaivăzute, ci și-a făcut un nume fotografiind extravaganțe culinare precum curcubee comestibile sau iPad-uri prăjite. Dar cel mai faimos e proiectul lui No Seconds, pentru care a recreat ultimele mese ale mai multor condamnați la moarte și le-a prezentat într-o serie de fotografii tulburătoare.

Când te uiți la fotografii, simți că ți se deschide o fereastră aproape senzorială spre mintea bărbaților condamnați. Și într-o lume în care suntem copleșiți de imagini cu mâncare zi de zi, e chiar uimitor să dai peste o fotografie cu înghețată de mentă care să-ți dea de gândit. M-am întâlnit cu Henry să vorbim despre fotografiile lui.

VICE: Salut, Henry. Cum ai început să fotografiezi ultimele mese ale ucigașilor în serie?

Henry Hargreaves: Sunt foarte interesat de opțiunile culinare ale oamenilor. Mâncăm de mai multe ori pe zi, dar nu scoatem mâncarea din context și nu ne gândim ce spune ea despre un om. Am citit despre o campanie de abolire a ultimei mese în Texas și am căutat pe internet despre chestia asta să văd care e faza. Citind arhivele, am simțit că pentru o clipă, mă puteam identifica cu oamenii ăștia prin mâncarea pe care o comandaseră.

Crezi că mesele ne deschid o fereastră spre mintea condamnaților?

Da, cu siguranță. Ce m-a izbit foarte tare la mesele astea a fost faptul că majoritatea conțineau genul de mâncare foarte calorică, nesănătoasă, pe care o mâncăm în momentele în care vrem să ne consolăm. În ultima clipă a vieții lor, oamenii ăștia voiau puțină consolare.

Prin proiectul ăsta vrei să transmiți ceva despre pedeapsa cu moartea?

Da. Eu sunt din Noua Zeelandă și, când am venit în America, pedeapsa cu moartea mi s-a părut inumană. Majoritatea lumii o privește ca pe un obicei demodat, barbar și ciudat care încă există într-o țară care promovează atât de mult democrația și moralitatea. Făcând cercetări pentru acest proiect,  am aflat că în ultimii 20 de ani, 12 oameni au fost executați pe nedrept în America. Nu sunt dovezi foarte clare pentru fiecare caz, dar oamenii au fost omorâți și n-au avut dreptul să facă apel.

Unele cerințe sunt foarte dubioase – de exemplu, DVD-ul cu Lord of the Rings. Te-ai concentrat pe dorințele mai ciudate?

Da, n-am vrut ca mesele pe care le cream să fie asemănătoare. În plus, o cerință extravagantă spune multe despre caracterul unei persoane. A fost una dintre cele mai ciudate și a primit-o, așa că mi s-a părut mișto și am inclus-o în proiect. A fost aceeași chestie ca și cu plăcinta cu alune. Tipul a spus că o păstrează pentru mai târziu, ceea ce probabil l-a înfiorat pe gardian. Am înțeles că tipul era bolnav mintal, deci probabil că n-ar fi trebuit să fie executat. Te face să te întrebi: oare chiar credea că o va putea mânca mai târziu sau știa ce o să se întâmple?

Ai pregătit personal toate mesele?

Am un prieten bucătar pe care l-am rugat să gătească jumătate dintre ele. El le-a gătit pe cele mai complexe, iar eu le-am făcut pe cele mai simple. Înghețata sau măslina, de exemplu.

Măslina e una dintre cele mai puternice imagini. Ai vreo teorie despre ea?

Mulți oameni și-au dat cu părerea despre ce ar fi putut însemna măslina. Multe teorii se învârt în jurul simbolismului măslinului și a purității. Poate a vrut să transmită ceva sau poate s-a gândit pur și simplu: „O să-mi aleg ceva ciudat și o să las oamenii să interpreteze cum vor.”

Deci crezi că, prin opțiunile lor, condamnații vor să transmită un ultim mesaj lumii?

Da. Mie personal mi-ar plăcea să transmit ceva dacă aș fi în situația asta. Nu cred că se gândește nimeni să-și umple burta și gata.

Cerința lui Timothy McVeigh mi s-a părut că transmite clar un mesaj. A ucis o grămadă de oameni, după care a cerut jumătate de kilogram de înghețată. Crezi că a vrut să-și exprime egoismul? Să le arate tuturor muie?

Asta îmi place la proiectul ăsta – fiecare are interpretarea lui. Dacă asta i-a fost intenția, a reușit cu brio. Poate exprima fie că era egoist și conștient de asta, fie că era o persoană cu cele mai rudimentare gusturi culinare și jumătate de kilogram de înghețată era pentru el un paradis.

Ai observat că ucigașii care au omorât cele mai puține persoane au cerut cele mai modeste mese? Poate apetitul pentru mâncare e legat de apetitul pentru crimă.

E o teorie interesantă. Eu cred că nu există legătură între cele două, pentru că ucigașii care au omorât unul sau doi oameni probabil ar fi continuat crimele dacă n-ar fi fost prinși.

Tu ce ai cere la ultima masă?

O caramea care să nu se termine niciodată! Sincer să fiu, dacă aș fi în situația aia, nu cred că mi-ar arde să mănânc nimic. Abia pot mânca micul dejun înainte de un examen. Dacă aș fi condamnat la moarte, mâncarea ar fi ultimul lucru la care m-aș putea gândi.

Ai fost vreodată criticat că încerci să le dai criminalilor o față umană prin proiectul tău?

Le-am dat multă atenție criminalilor, într-adevăr. Motivația mea pentru proiect vine din propria curiozitate, voiam doar să văd cum ar arăta mesele acelea. Nu am avut intenția de a șoca sa de a-mi construi numele pe nefericirea altora. Ca artist și fotograf, eu prezint ceva și las oamenii să tragă concluziile. Nu cred că trebuie să lămuresc misterul pentru toată lumea. Orice lucrare de artă de calitate îi ține o oglindă privitorului; fiecare vede în ea ceva din el însuși.

Așa e. Ai mâncat vreuna din mese?

Am avut o mare dilemă la faza asta. Nu-mi place deloc să irosesc mâncarea, dar totuși mi s-a părut prea macabru să le mănânc. Am luat o linguriță din înghețata de mentă, dar nu m-am putut bucura de ea – nu avea aproape niciun gust. Mi-am zis în gând „Doamne ferește!” și am aruncat-o direct la gunoi. Era ca și cum aș fi mers la un spital și aș fi mâncat mâncarea cuiva care tocmai murise.

Puteți vedea mai multe lucrări de-ale lui Henry pe site-ul lui.

Urmăriți-l pe Matthew pe Twitter: @matthewfrancey

Traducere: Oana Maria Zaharia