De ce dispare transhumanța din România și din Europa

„Dacă ne-am face o masă, am căuta un dulap în care să ne punem toate cele; nu ne-ar ajunge dulapul şi ne-am zice: tot este lemn din belşug aşa că n-ar fi rău să facem nişte scaune, iar apoi ne-am mai zice: hai să avem şi un pat frumos. Şi uite aşa ne-am aşeza numai într-un loc".

Pe cel care spune aceste cuvinte, cu iz de pildă biblică, îl cheamă Mahmut. Bărbatul doarme sub cerul liber, iar în nopţile friguroase adăpostit în iurtă, ca să-şi păzească turma de oi şi capre cu care bate pe jos aproape cinci sute de kilometri într-un an. Poate că el este ciobanul de 50-60 de ani, cu barbă rară şi căciula căzută pe spate, care într-un gest de lehamite şi resemnare, arată leşul oii lui mâncată de lupi. Ar putea să fie şi unul dintre cei trei, patru bărbaţi care s-au adunat în jurul unei tăvi rotunde cu ceai turcesc, pe care stau răsfirate pahare şi pistoale. Mi-aş putea închipui şi că femeia care călătoreşte cu fiul ei în vârstă de o lună, pe care îl poartă legat la brâu, sunt familia lui. În oricare dintre fotografii este însuşi Mahmut, tot ce are nevoie la drum a încărcat în spinarea unui măgar şi la răsărit a plecat.

Mahmut este unul dintre personajele unui proiect foto-video semnat de Dragoş Lumpan. În 2007, Dragoș a început să documenteze viaţa unei familii de ciobani transhumanţi din mărginimea Sibiului. Un an mai târziu aceştia au renunţat să mai plece în transhumanţă. Dragoş a găsit o altă familie de ciobani, iar în 2010 şi-a extins proiectul şi în alte ţări, incluzând Turcia, Grecia, Albania, Italia şi Ţara Galilor.

În decurs de opt ani a fotografiat şi a filmat transhumanţa ca un mod de viaţă, o lume arhaică întretăiată de o societate super tehnologizată. A călătorit peste 50 de mii de kilometri de-a lungul cărora a dormit cu animalele în ploaie şi în frig, a ţinut spatele turmei şi a împins oile în strungă. Ciobanii l-au găzduit la stânile lor, unde a mâncat, a dormit şi i-a ajutat pe cei din gospodărie. Aşa le-a aflat poveştile şi a trăit experienţa transhumanţei alături de opt familii de păstori, pe care o redă prin fotografie în albumul „Ultima Transhumanţă" şi în filmul cu acelaşi nume.

Ciobanii proto-români şi români au avut o contribuţie imensă, şi prea puţin cunoscută, la răspândirea transhumanţei în Europa. De-a lungul secolelor, transhumanţa i-a purtat prin teritoriile fostei Iugoslavii, Albaniei şi Greciei, în stepele din nordul Mării Negre, Crimeea şi sudul Rusiei, până în Carpaţii polonezi.

În România, acum un secol erau câteva mii de familii păstoreşti care mergeau cu turmele lor în transhumanţă. Azi au mai rămas doar zece familii de ciobani transhumanţi. Sate care erau pustii acum 25 de ani, cum este Vama Veche, unde în anii `90 ciobanii treceau pe plajă cu oile, au devenit staţiuni turistice, cu drumuri asfaltate şi restaurante. Animalele se transportă mai uşor în camionete, iar nutreţul se păstrează peste iarnă în hambare.

Dar nimic din toate astea nu se compară cu încâlceala birocraţiei europene, hârtii, reglementări şi rigori care au căzut bolovan peste o lume arhaică. Un mod de viaţă ancestral, care în Europa se practică din Balcani până în Peninsula Iberică este pe cale de dispariţie. Transhumanţa nu mai rentează.

Am vorbit cu Dragoș Lumpan despre proiectul său, despre cât de diferită e transhumanța în lume, de ce obiceiul ăsta dispare, încetul cu încetul, și, nu în ultimul rând, despre cât de complicat este să construiești un astfel de demers artistic, pentru o temă care nu apare în newsfeedul de pe Facebookul tău.

VICE: Dragoş, cu ce e diferit ciobanul de la sudul Dunării, față de cel balcanic, italian sau din Ţara Galilor?
Dragoş Lumpan: Ciobanii din România merg în transhumanţă şi a lor e cea mai arhaică, dură şi sălbatică. Toamna şi primăvara îşi duc oile pe jos, dorm tot timpul afară, parcurg într-o zi drumurile cele mai lungi şi în cele mai dure condiţii. În Grecia, am însoţit o familie de doi fraţi aromâni care făceau o transhumanţă în care toamna îşi duceau oile pe jos, iar lucrurile şi le transportau cu maşina, dormeau vara în colibă şi pe drum într-un cort improvizat. Iarna aveau casă, aproape de malul mării. Drumul de primăvară, când urcau spre munte, îl faceau cu camioanele în care îşi încărcau oile şi caprele. La fel şi în Italia, drumul de primăvară era parcurs cu tirurile, în timp ce toamna mergeau pe jos. Iarna se duceau cu turmele pe câmpuri şi dormeau într-o rulotă la marginea câmpului, pe care o trăgeau cu un patru ori patru.

În afara Europei cum e?
Ciobanii din Ţara Galilor, de exemplu, sunt un fel de extratereştri pentru mine, acolo există conceptul de „gathering", o adunare a oilor de pe doi, trei munţi. Se organizează trei „gathering-uri" într-un an, în rest oile umblă libere. Ciobanii văd oile de la geamul sufrageriei sau din curte, dar nu se duc la ele nici măcar o zi. Oile se nasc singure, ciobanii doar le strâng, le sortează, le marchează şi pe cele bătrâne le trimit la câmpie. Acolo oile se cresc doar pentru carne. Lupi şi urşi nu mai sunt, i-au împuşcat pe toţi acum o sută de ani.

De ce crezi că a ajuns România să aibă doar zece familii de ciobani care mai pleacă în transhumanţă?
Depinde cum priveşti lucrurile. Poţi să zici „bine că mai sunt zece". Drumurile noastre au tăiat drumurile lor. Pe de-o parte, da, mă refer la drumurile prin câmpii şi păşuni care au fost tăiate fizic, dar și la modul în care terenurile care înainte de `89 făceau parte din CAP-uri acum s-au împărţit între o sută de proprietari. Regulile UE sunt făcute de birocraţi europeni care nu ştiu diferenţa între „lamb" şi „oaie", iar peste mediocritatea lor se adaugă și cea a legilor românești. Ne putem bucura de aceste „fosile vii" cât încă le mai avem, chiar daca civilizaţia şi modul în care percepem noi civilizaţia le vor omorî foarte curând.

Ciobanul român transhumant, aşa cum l-am văzut în albumul tău, pare departe de imaginea baciului bătrân. Are vreo 30 de ani, poartă pălărie de cowboy şi barba proaspăt rasă, e carismatic şi cu un aer binevoitor. Tu ce ai descoperit diferit de aşteptările tale în lunile pe care le-ai petrecut cu ciobanii?
Şi eu am plecat la drum cu anumite imagini în minte. Spre exemplu, şubele acelea în care îi vedem îmbrăcaţi în fotografii, ei le folosesc mai mult ca să doarmă pe ele. Sunt foarte grele şi este extrem de cald să stai îmbrăcat în aşa ceva. Cel mai mult am fost impresionat de puterea lor. Sunt oameni care pot muta munţii din loc şi într-un mod semi-metaforic o şi fac. Trebuie să fie în forţă şi viguroşi, altfel nici nu pot pleca în transhumanţă.

Cât de complicat e să faci un proiect despre transhumanță? Mai există interes pentru subiectul ăsta?
Eu am devenit producător de film de nevoie, nu de voie, fiindcă n-am fost în stare să găsesc pe cineva interesat de aşa ceva. Acum zece ani când am început acest proiect, le-am tot propus diverşilor oameni şi entitătilor legate de zona asta să colaborăm. Am zis că plec într-un an de patru ori şi tot li s-a părut complicat. Surprizele cele mai neplăcute le-am avut de la oameni şi instituţii care prin job description-ul lor ar trebui să susţină un astfel de proiect. Iar la polul opus, în prima parte a campaniei de crowdfunding, cea mai frumoasă surpriză a venit din partea IT-iştilor. Ei au fost principalii donatori.

În prezent, filmul Ultima Transhumanţă, care documentează viaţa a opt familii de ciobani din România, Turcia, Albania, Grecia, Italia şi Ţara Galilor se află în postproducţie. Dragoş a început o campanie de crowdfunding pe indiegogo, unde mai poți contribui până la 19 septembrie .

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre tradiții:
Oina este o tradiție românească ce prinde la femei la fel de bine ca ia
Fotografii cu o altă tradiție europeană rasistă
O tradiție elvețiană cere ca oamenii să voteze la beție