FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Un poliţist sub acoperire ne explică de ce e importantă legalizarea şi reglementarea drogurilor

Mulţi infractori sunt doar dependenţi disperaţi care au nevoie de ajutor.

Fostul poliţist antidrog sub acoperire Neil Woods în casa sa din Herefordshire, fotografiat când purta un tricou imprimat „Nice people take drugs.” (Foto de Ian Lloyd)

În vara lui 1994, Neil Woods, virgin într-ale amfetaminei, era pus în faţa unei alegeri dificile, într-un pub din orăşelul anost Whitwick, Leicestershire,: să înghită 40 de grame de amfetamină pură sau să fie bătut măr de un interlop notoriu din Leicester care băga săptămânal cocaină şi crack în valoare de o mie de lire.

Publicitate

Fără ca interlopul ăsta s-o ştie (un mafiot care-şi făcuse o mică afacere din furatul de capace de la rezervor, duplicatul cheilor şi apoi umflatul maşinilor), Neil era poliţist sub acoperire. El tot încercase de ceva timp să cumpere o maşină furată de la interlop şi într-un final, după multe discuţii prin puburi, între cei doi s-a legat un fel de prietenie. Totuşi, pe parcurs Neil a făcuto greşeală, şi anume se recomandase „un connoiseur al amfetaminelor.”

„La vreo patru săptămâni după ce l-am cunoscut, tipul a făcut rost de o punguţă pentru mine,” mi-a spus Neil în casa lui din Herefordshire. „Mi-a zis, «Uite-un cadou pentru tine. Pun pariu că n-ai mai băgat amfetaminăcă asta!» Cu siguranţă, nu mai băgasem. Aşa cum nu mai băgasem niciun fel de amfetamină, în viaţa mea. Dar chiar cu puţin timp înainte să-mi dea punguţa, l-am văzut pe unul cum a fost snopit în bătaie la ordinele interlopului pentru o datorie de doar zece lire. Aşa că mi-am zis: «Tre’ să bag nişte amfetamină, neapărat.»”

Neil a pus un firicel de amfetamină pe vârful limbii, dar asta nu era de ajuns pentru interlop. „Am ezitat puţin, iar el mi-a zis «Tre’ să bagi mai mult!» Se aştepta să am toleranţă ridicată la amfetamine, aşa că mi-a mai dat o bucată mare. O simţeam arzându-mi gura. Mi-a cerut să plătesc şi apoi m-am dus acasă, dar n-am dormit vreo trei nopţi după asta. A fost oribil. Am testat substanţa mai târziu şi am descoperit că era 40 la sută pură. Marfa care se găseşte pe stradă e cam cinci la sută pură.”

Publicitate

Genul ăsta de lucruri nu erau neobişnuite pentru Neil, care a fost poliţist sub acoperire 14 ani, între 1993 şi 2007. În intervalul ăsta, Neil estimează că munca lui a dus sentinţe care însumează peste o mie de ani de închisoare pentru cei găsiţi vinovaţi. Tot el e convins că toţi anii ăştia de închisoare n-or să afecteze cu nimic fluxul de droguri precum heroina de pe străzile RegatuluiUnit.

„Tot ce-am făcut cât eram sub acoperire a fost o pierdere de vreme,” zice Neil. „N-am făcut decât să le fac şi mai grea viaţa celor deja oprimaţi.”

Deşi tensiunile conjugale dintre el şi soţia sa au fost picătura care a umplut paharul şi l-au determinat pe Neil să-şi dea demisia din Poliţie în noiembrie 2012, el se dezabuzase de ceva vreme vizavi de aplicarea legilor şi de tacticile utilizate în meseria lui la care a asistat, dar pe care le-a şi folosit.

Neil a crescut în Derbyshire. Când avea 19 ani, a abandonat cursurile de business de la Salford University şi s-a înrolat la Derbyshire Constabulary, pentru că îşi dorea să facă ceva „mai aventuros” cu viaţa lui. „Mă pregăteam să plec într-o excursie prin Europa, dar am văzut într-un anunţ din ziar că forţele de poliţie caută recruţi, aşa că am dat cu banul,” zice Neil. „A ieşit «cap», aşa că am intrat în poliţie.”

Neil a lucrat patru ani de zile ca sectorist, după care s-a alăturat Brigăzii Antidrog

La începutul anilor '90, operaţiunile antidrog sub acoperire nu prea erau reglementate, iar la sugestiile câtorva colegi, Neil s-a hotărât să le încerce. „Mi-am dat seama că sunt destul de bun la asta,” îmi spunea Neil. „Cred că-i o chestie legată de adrenalină. Oamenii reacţionează diferit la adrenalină, dar mie, oricât de agitat aş fi fost înainte să fac ceva, odată ce începeam să fac lucrul ăla, îmi trecea.”

Publicitate

Brigăzile locale antidrog fac schimb de informaţii între ele, aşa că la scurt timp, Neil a început să primească oferte de muncă de peste tot din ţară, unele operaţiuni durau luni întregi. Operaţiunile erau, de obicei, destul de riscante, pentru că nu prea erau reglementate. De exemplu, Neil trebuia să se dea drept consumator de droguri, de obicei unul dependent de crack sau de heroină, şi apoi să se infiltreze în lumea drogurilor din zona unde se desfăşura operaţiunea.

Neil îşi aminteşte o scenă dintr-una din primele lui operaţiuni sub acoperire, petrecută într-o locuinţă socială din Normanton, o suburbie din Derby: „Am fost trimis să bat la uşă şi să vorbesc cu nişte oameni care vindeau crack,” spune el. „Am început să vorbesc cu oamenii şi am ajuns cumva într-un local de pariuri ilegale, ceea ce mi s-a parut ciudat, pentru că nu mai fusesem niciodată într-un asemenea loc. Toţi dealerii de crack îşi făceau veacul pe acolo şi cu timpul am ajuns să mă dau bine cu ei.”

„La momentul ăla eram supravegheat de cei din echipa mea, iar eu cam deviasem de la planul iniţial. Când m-am întors să vorbesc cu ei, păreau destul de stresaţi: curgeau apele de pe ei şi erau foarte îngrijoraţi. Am aflat ulterior că tipul care tocmai îmi vânduse droguri avea două condamnări la activ, una pentru lovire şi alta pentru înjunghiere.”

Neil cumpără crack sub acoperire în Normanton, în 1995, de la un un dealer local(Arhiva personală a lui Neil Woods)

Publicitate

În 1996, poliţia a introdus un program de pregătire pentru poliţiştii sub acoperire, dar la acea vreme Neil avea deja treiani de experienţă cu tipul ăsta de operaţiuni, aşa că a devenit instructor în cadrul programului. „La cursurile de pregătire ţi se spune că atunci când eşti sub acoperire nu joci un rol,” zice Neil. „Devii pur şi simplu o versiune diferită a ta.”

Dar în ciuda pregătirii sale, Neil era mereu în pericol din cauza comportamentului imprevizibil al dealerilor cu care avea de a face.

În 1997, Neil a luat legătura cu un dealer în Fenton, Staffordshire, de la care a cumpărat iniţial „o jumate de T” (0.8 g) de heroină şi la care a revenitulteriorca să cumpere mai mult. „Am bătut din nou la uşă şi i-am zis «Coaie, mai ai o jumate de T?» Mi-a zis, «Nu mai am nimic de genulăsta.» Apoi a scos o sabie de samurai, mi-a pus-o la gât şi mi-a zis „Tu sigur eşti un bulangiu de la Antidrog.”

Prietena dealerului a scos chiar în momentul ăla capul pe uşă şi a zis „Futu-i, am crezut că o să zică că e!” Apoi dealerul şi-a retras sabia, şi el şi prietenaluiau izbucnit în râs. După asta l-a întrebat pe Neil ce voia, iar Neil i-a cerut încă patru punguţe.

„Nu se grăbea nicăieri, mi-a dat încă patru punguţe, iar eu mi-am văzut de drum şi am început să-mi pun cele patru biluţe din folie de aluminiu într-un pachet de ţigări. La un moment dat am ridicat privirea şi am văzut o lamă îndreptată spre faţa mea. Un bulangiu încerca să mă uşureze de heroina pe care tocmai o cumpărasem. Mi-am zis, «Asta clar nu-i cea mai bună zi din viaţa mea!»” râde Neil. „Mi-a zis, «Coaie, dă-mi-o şi o să fie totul bine.» I-am răspuns, „Nah, clar nu azi» şi am luat-o la fugă. Chiar dacă arătam şi vorbeam ca un dependent de heroină, puteam oricând să fug mai repede ca unul adevărat.”

Publicitate

Neil s-a mutat din oraş în oraş de-a lungul carierei sale, şi a combinatoperaţiunile sub acoperire cu activităţinormalede poliţist. Uneori se întâmpla să-şi petreacă ziua ca undependent de cocaină sau de crack, iar seara să şi-o petreacă într-o cameră luxoasă de hotel sau într-un apartament, genulde contrast care nu i-a convenit niciodată lui Neil şi pe care îl găsea ciudat şi incomod.

„Te simţi confortabil în pielea personajului, fără să-ţi pese de cum te văd alţii, intriîn rolul unei persoane umile până la umilinţă,” zicea Neil. „Iar seararevii la o poziţie privilegiată şi nu te simţi confortabil de loc, observi toate privirile aţintite asupra ta. De exemplu, în centrul oraşului, nimeni nu-ţi dă atenţie dacă te dai drept dependent de droguri. De asta majoritatea oamenilor habar nu au că dependenţii de droguri duc o luptă de supravieţuire prinzonele centrale ale oraşului.”

Experienţele astea l-au impulsionat pe Neil să înveţe tot ce-i stătea în putinţă despre droguri. A participat la prima conferinţă la nivel european a organizaţiei Narcotics Anonymous (NA) în 1999. Acolo, Neil s-a înscris la o dezbatere a cărei temă era constrângerea consumatorilor de droguri să participe la şedinţele NA ca alternativă la pedeapsa cuînchisoarea. În timpul sesiunii de întrebări, Neil a pus întrebarea, care acum i se pare naivă, dacă are vreun rost să constrângi pe cineva să participe la şedinţele NA,dacă acel cineva nu îşi doreşte să fie ajutat.

Publicitate

„Întreaga sală, şi era o sală imensă, a amuţit,” îşi aminteşte Neil. „Aproape că auzeam greierii. Unul dintre invitaţi mi-a răspuns: «Ai impresia că vreunul dintre noi a avut o revelaţie şi a venit de bună voie la NA? Cu toţii am fost târâţi sau luaţi pe sus.»”

Ăsta a fost un punct de cotitură pentru Neil, unul în urma căruia a realizat că dependenţii de droguri, în anturajele cărora el se infiltrase de atâtea ori, nu erau de fapt criminali, ci persoane vulnerabile care aveau nevoie de ajutor. „După asta, de fiecare dată când mă duceam să mă amestec printre dependenţii de heroină şi de crack, deveneam conştient de faptul că până atunci îi privisem ca pe nişte suboameni şi crezusem cu tărie că ei intraseră singuri în problemeca urmare a propriilor greşeli,” explica Neil. „Dar, de fapt, ei erau doar nişte persoane care aveau nevoie de ajutor, dar erau prea bolnave ca să se ajute singure.”

În prezent, Neil credecă tacticile utilizate de poliţie le puneau şi mai mult în pericol pe aceste persoane vulnerabile.

„Cea mai bună armă a crimei organizate e frica,” explică Neil. „Cu cât poliţia exercită mai multă presiune asupra organizaţiilor criminale, cu atât acestea exercită la rândul lor puterea de care dispun, adică aceea de a răspândi frica şi de a-i face pe oameni vulnerabili.”

În Mansfield, Nottinghamshire, Neil a cunoscut un cerşetor care o făcea pe omul de legătură cu dealerii şi îşi alimenta propria dependenţă din comisionul pe care îl primea. După vreun an, Neil a aflat că cerşetorul fusese arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare pentru trafic de droguri de mare risc. „Chestia asta m-a îngrozit, tot ce făcea tipul ăla era să stea mereu în acelaşi loc din centrul Mansfeld-ului şi să cerşească.”

Publicitate

„Mi-a povestit că cel mai notabil lucru care i se întâmplase luna aia era că i se deschisese o venă dintre degetele de la picioare. După asta n-a mai fost în stare să-şi injecteze acolo vreo trei ani. Cam aşa sună rezumatul vieţii lui. Tipul ăsta avea nevoie să fie ajutat, nu exploatat de dealerii din anturajul lui, sau de mine, că tot veni vorba.”

Neil explică cum heroinomanii care sunt condamnaţi la închisoare au de obicei datorii, sau „credite” la dealerii lor. Rudele şi prietenii celor care n-au cum să-şi plătească datoriile sunt exploatate de dealeri, care îi constrâng fie să practice prostituţia, fie să vândă droguri pentru a-şi recupera banii. Cel mai adesea, imediat cum ies din închisoare, dependenţii comit din nou infracţiuni,pentru că încă mai au datorii de achitat.”

Conform spuselor lui Neil, foarte mulţi dintre cei aproximativ trei sute de miide dependenţi de heroină din Marea Britanie sunt concentraţi în jurul marilor oraşe de pe coastă. „Mă întreb dacă oamenii ăştia vor să evadeze din propriile vieţi şi ajung aici pentru că mai încolo nu mai au unde să se ducă”, spunea Neil.

Neil a fost trimis în Brighton, în 2005, care la acea vreme avea cea mai mare rată de supradoze pe cap de locuitor din ţară. Când a ajuns în zonă, Neil şi-a dat seama că interlopii locali învăţaseră de-a lungul timpului care sunt tacticile folosite de poliţie şi cum să le evite. „Interlopii îi desemnaseră pe nişte boschetari să le fie oameni de legătură,” zice Neil. „Toată lumea era îngrozită. Era o frică imensă în rândurile celor fără adăpost.”

Publicitate

Neil a cunoscut doi boschetari care i-au povestit că alţii ca ei care, fără să ştie, îi puseseră în legătură pe poliţiştii sub acoperire cu interlopii traficanţi, fuseseră asasinaţi. „Oricine poate scăpa de un narcoman,” zice Neil. „Trebuie doar să le dai o supradoză.”

La acel moment se înregistraseră deja 58 de supradoze de la începutul anului. „Era un număr cu mult mai mare decât media pe oraşele de aceeaşi mărime din ţară, dar echipa mea nu l-a luat în serios,” povesteşte Neil. „Mulţi dependenţi erau convinşi că o parte dintre supradoze erau de fapt crime. Nu vreau să mă pronunţ fără o investigaţie că lumea, dar simplul fapt că destui dependenţi erau foarte convinşi de chestia asta ar fi trebuit să dea de gândit poliţiei.”

Neil s-a convins şi mai mult ca cei pe care îi aresta şi, de multe ori, care erau condamnaţi aveau nevoie urgentă de ajutor, după ce a întâlnit un caz aparte: un fost om de afaceri britanic, care vorbea fluent cinci limbi şi care devenise dependent după ce se apucase de heroină ca să încerce să se lase de amfetamină, la începutul anilor '90.

„Era foarte conştient de propriul sfârşit,” spune Neil. „Pur şi simplu ştia că o să moară, că n-o să treacă de iarnă. Primise o ofertă de adăpost undeva în Worthing. L-ar fi costat 5,40 lire să ia trenul de unde stătea el şi până în Worthing, unde era interviul pentru primirea în adăpost, dar el nu-şi permitea să cheltuie banii ăia, pentru că avea nevoie de 20 de lire pentru o punguţă de heroină. Deşi ştia foarte bine că o să facă supradoză sau o să îngheţe de viu, tot nu putea să se adune şi să se ducă la adăpost.”

După primele şase săptămâni dintr-o operaţiune care trebuia să dureze şase luni, Neil se săturase să-i tot hăituiască pe dealerii de pe stradă în loc să încerce să ajungă la capii din lumea drogurilor. La scurt timp, Neil a părăsit Brighton-ul şi a refuzat să mai participe la genul ăsta de operaţiune poliţienească.

Neil nu mai lucrează ca agent sub acoperire din 2007, dar abia în 2012 şi-a dat definitiv demisia din poliţie. Acum se bucură că a plecat şi îşi foloseşte experienţa din domeniu ca să îmbunătăţească sistemul de control al circulaţiei drogurilor. Neil este unul dintre cei care propun reglementarea completă a pieţei drogurilor pentru „a smulge puterea din mâinile infractorilor.”

„Nu e sănătos să faci ceva ce simţi că nu-i etic, te afectează,” zice Neil.

„Nu sunt pe deplin responsabil pentru ce-am făcut. Ca poliţist, eşti doar un soldat, îţi urmezi ordinele şi ai încredere în sistem. Te afli într-o organizaţie disciplinată şi ai încredere în judecata altora. Ai încredere în legi, dar când vine vorba de droguri, legile sunt greşite.”

@Michael_K_Allen

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre droguri:
Cum e să faci pârnaie pentru posesie de droguri
Confesiunile tipului care livrează droguri pentru traficanţi
Copiii traficanţilor de droguri se laudă pe Instagram