Un rapper libanez a fost confundat cu un terorist

Hussein Sharaffedine, zis şi Double A the Preacherman.

Toți libanezii par puțin paranoici anul acesta și nu e greu de înțeles de ce. În doar 34 de zile au avut loc cinci atacuri sinucigașe organizate de grupări din țară, afiliate al-Qaeda, cum ar fi Jabhat al-Nusra și Abdullah Azzam Brigades. Cele mai multe dintre atentate aveau drept țintă fortărețele Hezbollah din valea Bekaa și suburbia Dahiyeh din sudul Beirutului, drept răzbunare pentru suportul continuu acordat regimului sirian de către gruparea militară şiită.

Drept răspuns, pe străzile din Dahiyeh au apărut puncte de control, mașini necunoscute care stârnesc suspiciuni, iar autobuzele publice au afișează pancarte prin care pasagerii sunt rugați să își scoată jachetele înainte să urce.

Acestea sunt, probabil, și cauzele pentru care Hussein Sharaffedine, AKA Double A the Preacherman, în vârstă de 32 de ani, gazda emisiunii săptămânale de noapte de la Radio Beirut și lider al trupei funk locale, The Banana Cognacs, s-a trezit încătușat de către Forțele de Securitate Internaționale, reținut pentru 24 de ore și dus la unitatea națională anti-terorism.

Pe 22 ianuarie,  în ziua când a fost arestat și la o zi după un atentat mortal din Haret Hreik, o suburbie a Beirutului, imagini cu Sharaffedine încătușat în această regiune s-au răspândit pe Twitter, în care rapperul semăna mai degrabă cu un interlop latino-american decât cu un salafist. M-am întâlnit cu el și am discutat despre arestarea sa ca suspect de terorism și am aflat că tocmai  „ținuta modernă, mexicană” a fost cea care l-a băgat în probleme în primă fază.

VICE: Deci, ce s-a întâmplat? Ce făceai în Haret Hreik?

Hussein Sharaffedine: Venisem în Beirut din Sidon, unde locuiesc, la un mecanic în Haret Hreik pentru a repara mașina mamei mele. Trebuia să fie o surpriză. Conduceam pe stradă și tocmai trecusem pe lângă un punct de control, dar nimeni nu mi-a cerut să opresc. Dintr-o dată am văzut în oglinda retrovizoare un tip cu o armă în mână cum alerga spre mine. Îmi amintesc că m-am gândit: „Ce dracului se petrece?”. Am observat că purta un costum semi-militar, am oprit și am ridicat mâinile.

Imediat ce am parcat, m-a lovit cu arma și a încercat să mă tragă afară pe geam. A mai venit un ofițer și a început, și el, să mă lovească. Mi-au pus cătușe și m-au împins în portbagajul unei mașini în fața a ceva ce devenise o mulțime destul de mare. Nimeni nu mi-a cerut actul de identitate. Mai târziu am aflat că tipul care m-a arestat (i se spunea Rambo) era destul de cunoscut în zonă pentru niște incidente anterioare, inclusiv pentru că omorâse câțiva oameni într-un raid. Se pare că aș fi fost a patra victimă pe care ar fi făcut-o.

Unde te-au dus?

M-au dus la secția locală de poliție. În timpul ăsta, povestea era deja peste tot la știri. Un polițist mi-a arătat un mesaj pe Whatsapp, de pe telefonul lui, în care i se spunea că sunt un muzician cunoscut și că detenția mea nu era un PR bun pentru poliție în general. Râdea. Oamenii din secție au devenit împăciuitori, nimeni nu s-a mai luat de mine. M-au întrebat dacă vreau să depun plângere împotriva polițiștilor care m-au arestat. M-au lăsat să vorbesc cu prieteni la telefon, am râs cu toții de cât de absurdă era situația.

Dar au fost și complicații?

Credeam că investigația se terminase, aveam actele de eliberare. Pe la 13:30, comandantul mi-a spus că trebuie să îl aștept pe ispectorul şef adjunct pentru a termina procedurile. Era, se pare, în pauza de masă. La ora 17:30 tot nu venise, așa că ofițerul l-a sunat. Mi-au pus cătușele din nou și mi-au spus să îmi închid telefonul.

Ce ți-a spus inspectorul şef adjunct?

Trimisese cazul meu la specialiștii anti-tero. Ofițerul a încercat să îi spună că a fost completat un raport și că eram un muzician cunoscut, dar nu îi păsa. I-au spus fratelui meu că urma să fiu reținut peste noapte și că în dimineața următoare urma să fiu dus la divizia anti-terorism pentru interogatoriu.

Cum te-ai simțit când ai aflat că nu aveau de gând să te elibereze?

Eram nervos. Am vrut să dau în ceva, dar știam că trebuia să rămân calm. Sunt dintr-o familie şiită. Nu e important pentru identitatea mea, nu sunt condus de religie. Dar familia și legăturile de sânge sunt importante în Liban, sunt cultura noastră. Ofițerul care m-a arestat era un şiit și m-a numit „salafist dezertor” din cauza înfățișării mele. Era un termen nou pentru mine. Înțeleg că tensiunile sunt mari și, prin istoria noastră ca libanezi, suntem obișnuiți cu asta: dar există anumite proceduri. La punctele de control arăt mereu cel mai mare respect, dar nu primesc niciun fel de respect. Vreau să spun, forțele de securitate ne spun să continuăm cu treburile zilnice, dar m-au futut exact  în timp ce făceam asta.

Voiau să mă bage într-o celulă, dar pentru că fratele meu s-a certat cu ei și pentru că ofițerii știau că au făcut o greșeală și că făceau mult pupincurism acolo m-au lăsat să dorm în camerele ofițerilor. Încă purtam cătușele.

Cum a mers a doua zi, cu brigada anti-tero?

Tipii de la unitatea anti-tero au fost, de fapt, destul de grozavi. Erau politicoși, o față a forțelor de securitate pe care nu o mai văzusem înainte. Când am vorbit cu ofițerul-șef, mi-a spus: „Huissen, tipii care te-au arestat sunt idioți.” Am întrebat de ce, iar el s-a uitat la mine (purtam aceleași haine ca în ziua precedentă) și mi-a spus: „Pentru că ăsta nu e stilul afgan, e mult mai Cholo (interlop latino-american)”, Nu îmi venea să cred. În raportul făcut de unitatea anti-teroristă, au scris că hainele pe care le purtam nu puteau fi comparate cu hainele afgane, ci era mai degrabă o „ținută mexicană modernă”. Pe la 17 m-au eliberat.

Cum te simți acum când te gândești la acea experiență?

După asta, ziarele locale, regionale și internaționale au început să mă contacteze: avocați, grupuri care militează pentru drepturile omului etc. Politicienii mi-au oferit condoleanțele lor, polițiștii de la punctele de control din Saida și-au cerut scuze pentru ce s-a întâmplat. Cred că luminile și camerele erau inevitabile. Acum sunt mai cunoscut pentru asta, decât pentru muzică și asta nu îmi prea place. Dar dacă asta crează mai mult interes, atunci asta este partea partea bună.

Mereu am simțit că  hip hop-ul poate fi folosit ca armă împotriva rasismului și mitocăniei și poate pune accent pe cazurile de nedreptate.  Locuim într-o țară a sectelor, unde situația în care se află securitatea nu e sigură, granițele nu sunt definite, iar oamenii nu au încredere în instituțiile de securitate și în curțile de justiție. Mult hip hop libanez abordează teme politice, ceea ce uneori cred că e în detrimentul său. Muzica ar trebui să fie și o  eliberare. Când sunt la microfon, vorbesc despre probleme civile, dar vreau și să mă bucur, să mă calmez; la fel și atunci când ascult. Vreau să continui să cânt.

Traducere: Delia Grosu