Urăsc cât de mult îmi place Game of Thrones

Notă: Chestia asta conține, probabil, spoilere. Nu din carte – ei, hai, nu-s chiar atât de nașpa – dar măcar spoilere din serial, inclusiv din ultimul episod. Cum se zice în Game of Thrones: „Fost-ai prevenit, Ser Gregor!"

Eu: Cânt odată cu melodia de pe genericul Game of Thrones, o serie de da dă DADA DĂ DĂ-uri din ce în ce mai puternice, în armonie cu vibrato-ul de la televizor, mă chinui să nimeresc notele alea înalte, de operă, în timp ce camera de filmat se învârte peste tot prin Winterfell, prinBravos, dau volumul mai tare, într-un crescendo impecabil, iar apoi, pe când coroana arde cu putere, pe fundalul soarelui din Westeros și muzica dispare în neant, iată-mă, cu zece note perfecte de lăută, sau ceva de genu', fix la final. Le nimeresc pe toate la perfecție, în timp ce le număr pe fiecare pe degete: ding ding ding-a-ling ding ding-a-ling.

Tot eu: Exclam zgomotos de trei, poate chiar de patru ori, la finalul ăsta de sezon; mă lasă fără cuvinte morțile bruște ale unor personaje despre care nici n-am știut vreodată că-mi plac, la faza dinainte de Tommen cu fereastra, pur și simplu mi-am îndoit picioarele sub mine și-am dat-o pe: „nu nu nununu NU", mi s-a făcut pielea de găină când și-au ridicat săbiile și l-au numit pe Jon Snow Rege în Nord, te rog, ucide-mă, curmă-mi suferința îngrozitoare, așa să-mi ajute Dumnezeu, că prea mult îmi pasă de un serial TV.

Eu: Nu mi-e nici măcar un pic rușine să recunosc că am un tab deschis în browser chiar acum, care se numește: „Cum a călătorit Varys între Dorne și Meereen atât de repede?", pentru că, bro, pe bune, cum? Cum a făcut-o? Era în Dorne, se plimba printre frunze de palmier și despărțitoare meticulos sculptate în lemn, punea tot felul de căcaturi la cale, iar eu am dat-o pe: să-mi fuuuuuuuuuuuuuuut una, e Varys! Omu' meu! Și, brusc, 20 de minute mai târziu, conducea o flotă enormă de nave și dragoni, navigau ca să Îi Fută pe Toți în Gură în citadele și eu am dat-o pe: să-mi fuuuuuuuuuuut una, dar și, stai așa, a zburat pân-acolo pe un dragon sau ceva și timpul ăla de călătorit n-are absolut nicio logică, faza asta chiar îmi strică tripul de suspendare voită a neîncrederii, care cumva îmi permite să-mi închipui că tipii de peste doi metri înălțime pot să se-ntoarcă la viață ca zombi și, ca să revin, chiar pot exista dragoni, dar și cum pula pulilor pulii mele a reușit tipul ăsta chel, fără pulă, să se suie la loc pe corabia aia atât de repede? După cum se-arată, Game of Thrones n-are nicio treabă cu cronologia și probabil s-au dus în Dorne doar ca să-l ia, fără niciun chef, cam cum vine taică-tu să te-aștepte în fața unui club, timp de două ore, într-un Opel Vectra și poți să citești mai multe despre asta la link-ul ăsta, care se numește: „Cum a călătorit Varys atât de repede între Dorne și Meereen?";

Eu: Câteodată mă uit de mai multe ori la rând la scena cu moartea lui Oberyn Martell din motive pe care nu prea pot să le identific, dar e destul de posibil să fie din cauză că-mi scarmănă aceleași sinapse pe care le activam și pe vremuri, când mă dădeam pe Rotten.com, sau când mă scobesc în gingii: știu că nu-mi face bine, știu că erodează o parte inocentă din mine, pe care n-am cum s-o scarmăn la loc, dar, în același timp, nu pot să mă opresc, am o nevoie patologică să fac asta;

Eu: Am citit mai multe postări pe bloguri care compilează teorii ale fanilor;

Eu: Mai cred cu super-tărie și că Game of Thrones e pentru tocilari și că dacă-ți place în vreun fel ești un tocilar infect.

Deci, sincer, e foarte straniu să-ți asumi sentimentele astea ambivalente. Pe de-o parte, Game of Thrones e pentru tocilari și că dacă-ți place în vreun fel ești un tocilar infect: asta deja am notat. Pe de altă parte: e serialul HBO pe care-l ai o dată într-o generație, e Sopranos al nostru, e The Wire al nostru, e serialul pe care lumea o să-l vadă dintr-un foc, toate sezoanele odată, peste zece ani și-o să ne întrebe pe noi, pe-atunci deja bătrâni și înțelepți: „Cum reușeați să așteptați o săptămână între episoade? Cum reușeați să așteptați zece luni între sezoane?" Și o să te întorci cu greu în scaunul tău cu rotile, stil segway, pe care-o să îl ai deja până atunci și-o s-o dai, gen: aveam multe bloguri. Cea mai înaltă culme a culturii populare de-acum e și de cea mai joasă speță. Game of Thrones înseamnă multe chestii pentru mulți oameni, dar e, în același timp, cel mai bun și cel mai prost serial TV de pe planetă.

În primul rând, o să mă refer la ce-l face cel mai bun: personajele se dezvoltă minunat, fără să scoată niciodată sabia din teacă. Personajele se dezvoltă minunat și când scot multe săbii din teacă și-njunghie lumea cu ele și apoi mor în felul ăla marfă, în care le iese sânge fierbinte și negru pe gură. Baza serialului e despre familia bună (Stark) înfrântă de răi (Lannister), înainte ca cele două seturi de supraviețuitori să se răspândească și să se contopească în ceva mai gri, mai ca o mâzgă, mai greu de definit moral: Jaime devine capabil de empatie când își face nici mai mult nici mai puțin de un singur prieten, Arya devine o armă a răzbunării, după ce și-a petrecut două sezoane întregi la spălat de trupuri, hărțuită încontinuu de o fată cu gura strâmbă, Sansa trece printr-o perioadă goth și devine rece ca gheața și dură ca oțelul, mor toți câinii. Însă, în esență, ceea ce cred că dă dependență de Game of Thrones e faptul că răspunde la o întrebare pe care ne-am pus-o cu toții, în momentele noastre secrete: cum m-aș fi descurcat eu, în vremurile de demult? Aș fi ajuns la tronuri sau aș fi murit ignorat de toți, într-un șanț cu ciumați? De exemplu: în vremurile de demult, eu aș fi fost un măscărici, celebru pentru că a murit măcelărit în urma unei glume răutăcioase despre porcul mult-iubit al orașului. Cei mai mulți dintre noi ar fi fost, probabil, din pătura de jos a societății, figurația care moare nepegătită, într-o bătălie pentru un Lord sau o Lady de rang mai înalt. Dar Game of Thrones îți dă voie să crezi măcar că dacă ai fi fost mai viclean, mai ticălos sau mai pupincurist, dacă ai fi făcut alianțele care trebuie și-ai fi stat pe stânci în mijlocul furtunii, cu o ținută perfectă, în timp ce spui replici din cărți sofisticate de fantasy, gen: „DOAMNA MEA A VĂII, TREBUIE SĂ FII PREGĂTITĂ PENTRU MARȘUL DOTHRAKI" – ai fi triumfat. Că ai fi putut, cu vânt din pupa, să descurci urzeala. Game of Thrones

De rău: se cheamă Urzeala Tronurilor și „urzeala" acestor „tronuri" e o competiție neîncetată pentru titlul de Rege și/sau Regină, într-un tărâm inventat care se numește Westeros. Ce penal! Chiar dacă îți place Game of Thrones de mori, detașează-te un pic: e super, super penal! E incredibil de penal! Uite un citat adevărat, din serialul TV, despre urzeala (tronurilor) esențială poveștii: „Când ești prins în urzeala tronurilor, fie câștigi………… fie mori." Uite-o pe Cersei cum scuipă fix replica asta la Sean Bean:

Alte chestii: oamenii din nord tot sunt aproape fericiți, dar apoi își aduc aminte că sunt din nord și că n-au voie, așa că își revin la posomorala nordică, se uită cu jale în zare, spre zona aia vagă unde trăiesc zombii de gheață și zic: „vine iarna"; în sezonul ăsta a existat o fază super la sentiment, din care a reieșit că personajul preferat al tuturor era tipul ăsta super masiv, care putea să zică un singur cuvânt, iar înainte de moartea lui a fost o secvență, în care acest popor de elfi făcuți din copaci au aruncat o încărcătură de grenade magice printr-un tunel; apare-n ea și Jerome, din Robson & Jerome; Charles Dance a murit în timp ce se căca, așa, ca Elvis; majoritatea accentelor din serial fluctuează între irlandez și nord-englezesc; o vrăjitoare l-a readus la viață pe Jon Snow, în principal pentru că era foarte bătrână și a făcut o baie; se moare mai mult la nunțile ăstora decât la alea din Hollyoaks; un procent important dintre tipii principali rămași în serial a rămas fără pulă și/sau coaie, care le-au fost tăiate; conceptul de câini pare, cumva, foarte important; în mod inexplicabil încă nu l-a omorât nimeni pe Robin Arryn; unuia dintre personaje i se spune „Plăcintă Fierbinte" și-atât; există un grup de asasine adolescente numite „Șerpoaicele de nisip", care sună mai degrabă a formație de amatoare din epoca serialului B*Witched decât a trei fete care-și ascut cuțitele amenințător de mult și care spun „îți trebuie pisicuță d-aia rea"; există un tip francez care vorbește exclusiv la persoana a treia și care poate să poarte fețele altor oameni pe post de mască din cauza magiei negre făcute de un zeu nedefinit; toată lumea înjunghie pe toată lumea cu mare voioșie, într-o mare demență, dar, în același timp, au mare, mare respect, pentru sistemul de succesiune la tron din monarhie și nu se ating deloc de bunul lui mers; dintr-un motiv oarecare, un număr mare de copaci din ținutul ăsta e în stare să plângă cu sânge; Petyr Baelish lipăie și toarce prin tot Westerosul ca o nenorocită de pisică și totuși nimeni – nici măcar o dată – nu l-a înjunghiat până acum; câteodată se întâmplă ceva bun în serial și toată lumea se entuziasmează și-apoi îți strică vreunu' filmul, pentru că „HEI, ÎN CARTE NU S-A ÎNTÂMPLAT ASTA." Înțelegi? Acum înțelegi. Înțelegi de ce Game of Thrones e cel mai bun serial TV de la ora actuală, dar și absolut cel mai nasoală chestie de pe Pământ.

Întotdeauna e ceva absurd la ideea că fantasy-ul poate fi luat în serios în vreun fel și bănuiesc că ghemul de disconfort pe care-l simt, la gândul că iubesc și urăsc Game of Thrones în același timp, vine din faptul că ne face pe toți niște tocilari. Fază: starea de „tocilar" – în sensul ei modern, nu în cel din liceu – e, în esență, motivată de faptul că îți place ceva la modul sincer. În liceu, ca să fii catalogat drept tocilar nu trebuia decât să ai 10 sau 15 puncte de IQ peste populația medie și, de asemenea, să ai un zar preferat. Trebuia să fi văzut Războiul stelelor de mai multe ori decât pipăiseși fete acolo jos. Asta era tot. Acum, afară, în lumea reală, tocilăria a evoluat, e o chestie mai nuanțată, o gamă largă, care merge de la „tipi cu părul slinos prins în coadă și mai multe cartonașe de la Magic: The Gathering decât frati-tu ăla mic", până la „oricine a văzut mai mult de trei episoade din Doctor Who". Acum tocilarii umblă printre noi, ca Mance Rayder în varianta glam.

Faza cu Game of Thrones e că pare în același timp important și, de asemenea, absolut deloc important: e cu lupte pentru putere, care se macină una pe alta în ritm de ere geologice, e cu analogii transparente pentru politica din zilele noastre, reprezentate cu foc și sânge, îți lasă impresia că e un serial deștept, deși constă în principal din cadre cu oameni care țin pahare de vin în gheare și se-njunghie unul pe altul în gât. Și aici, în sufletul poveștii, zace senzația aia care te roade, că e extrem de prostesc, e că e extrem de prostesc să-ți pese mult de el și că finalul finalurilor de la final, peste vreo două-trei sezoane în viitor, o să fie, de fapt, prost ca la carte, exact în stilul ăla în care toate finalurile de serial sunt, într-un fel sau altul, îngrozitor de proaste, și că toată aventura asta mare și dementă va fi fost în van. Până atunci, pe mine-o să mă prinzi urmărind sezoanele 1-6 în reluare, în căutare de personaje recurente de coloratură. O să mă prinzi că-mi cumpăr și-mi pun în casă o opritoare de ușă pe care cuvântul „Hodor" va fi gravat cu laser (glumiță!). O să mă prinzi că-mi pun serios problema să citesc și cărțile. O să mă prindeți că mă uit pe hărți și mă afund din ce în ce mai adânc în teoriile fanilor. O să mă prinzi pe Reddit, pentru numele lui Dumnezeu. Serialul ăsta m-a dat atât de tare peste cap, că mă face să intru pe Reddit. O să mă prinzi că sunt pro, apoi că sunt contra teoriei că R+L=J. O să mă prinzi că mă urăsc, mă detest. O să mă prinzi în costum complet de personaj la Comicon, pe post de cel mai diform Jon Snow din istoria umanității. O să mă prinzi că mă trezesc devreme, ca să văd serialul în HD din State, ca să nu poată să-mi dea nimeni spoilere pe net. O să mă prinzi că bat Irlanda în lung și-n lat, într-un turneu Game of Thrones, în timpul căruia mă întreb când mi-am stricat viața. O să mă prinzi că refac quiz-uri pe net cu „ce personaj ești?", până îmi iese că sunt Tyrion. O să mă prinzi cum mă retrag încet din oroarea vieții adevărate înspre oroarea vieții fantasy. O să mă prinzi că-mi cânt singur genericul de la Game of Thrones, într-o cameră întunecoasă, ding ding ding-a-ling ding ding-a-ling.

1. Unul dintre principalele motive pentru care Urzeala tronurilor e cel mai rău (dar și cel mai bun) lucru din viața mea e cât de ușor poate să mi se dea complet peste cap ziua sau săptămâna și să se ducă totul dracu' de la un spoiler rătăcit pe Twitter sau pe burtiera Sidebar of Shame de la Mail Online și eu unul nu ți-aș face așa ceva, Dragă Cititorule, fără să te avertizez din capul locului.↩

2. Da, știu, că e imposibil ca Dothraki să se apropie cât de cât de Vale, având în vedere că sunt situați în Marea Dothraki de pe Essos, cu totul alt continent decât Eyrie, și, în plus, de ce-ar ataca Dothraki în Vale? N-are absolut nicio logică tactica. Era doar o glumă pentru adevărații obsedați.↩

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre GOT:
Ce roluri ar avea politicienii români în Game of Thrones
„Game of Thrones" e fix atât de sângeros și plin de sex pe cât merită generația noastră
Topul celor mai enervante personaje din Game of Thrones, pe care le place toată lumea