Sistemul românesc de învățământ a pus întotdeauna mare preț pe olimpiadele internaționale. Îți poți da seama de asta doar uitându-te un pic pe statistici. Conform site-ului Ministerului Educației, în 2015, 179 de elevi români au participat și au fost laureați în cadrul olimpiadelor internaționale. Și-n anii precedenți, situația a fost la fel de roz. Anul trecut, nu mai puțin de 305 elevi au luat parte la întrecerile internaționale, iar în 2013, 179. Disciplinele la care s-au făcut remarcați pe plan mondial variază de la științele exacte, până la materii ca geografie sau limba latină.

Pe lângă asta, se știe că în România există un adevărat fetiș pentru performanțele obținute de elevii români la olimpiade. După fiecare medalie pe care liceeni o cuceresc la aceste concursuri, se declanșează o mini-isterie generală, care nu durează mai mult de câteva zile. Apar zeci de articole laudative în presă, compatrioții noștri jubilează de fericire, ca și cum succesele ar fi și ale lor, iar unii dintre ei se folosesc de performanțele elevilor pentru a justifica tot felul de opinii naționaliste. Și apoi, totul se oprește brusc. Foarte puțini mai sunt interesați de soarta foștilor olimpici.

Dar ce se întâmplă cu ei? Cât de mult i-a ajutat faptul că au în palmares distincții la cele mai de seamă competiții internaționale? Cum și-au continuat dezvoltarea personală și cum decurge traiectoria lor profesională?

Olimpiadele internaționale școlare sunt concursuri care se desfășoară anual, pe diferite domenii, și la care participă cei mai buni elevi de liceu din fiecare țară. Sistemul de selectare a concurenților variază de la o țară la alta. În România, metodologia cea mai comună este organizarea unei testări de baraj între finaliștii din cadrul olimpiadelor naționale. Cei care trec această testare sunt selectați într-un lot național lărgit, care numără câțiva zeci de inși, care sunt pregătiți teoretic timp de câteva săptămâni. După această perioadă, are loc un nou set de teste, în urma cărora 4-6 elevi sunt aleși să reprezinte țara la olimpiada internațională.

Premiile la aceste competiții nu se acordă, cum ai putea crede, ca la concursurile similare sportive. Aici, nu există un singur loc întâi, doi sau trei, deci nu se decernează doar o medalie de aur, argint sau bronz. Structura de acordare a medaliilor diferă de la disciplină la disciplină. Spre exemplu, la olimpiadele internaționale de informatică, una la care elevii români sunt premiați an de an, medaliile se acordă după următorul sistem: primii 1/12 concurenți iau aurul, 2/12 argintul, 3/12 bronzul. Restul nu sunt premiați. Ceea ce înseamnă că jumătate din participanți pleacă acasă cu câte-o medalie.

La olimpiadele de geografie, ierarhia se face pe țări, nu individual, în urma unui test care conține trei probe. Anul acesta, de pildă, au fost acordate 13 medalii de aur, 27 de argint și 40 de bronz. Iar la cele de fizică, regulamentul prevede ca 8% dintre participanți să primească medalii de aur, un sfert pe cea de argint, iar jumătate dintre participanți pe cea de bronz.

Din nefericire, eu mă pot mândri doar cu performanța că am fost un participant notoriu la olimpiadele pe școală și, în anii de glorie, la cele pe sector, din București. Am vrut însă să înțeleg ce reprezintă un asemenea eveniment internațional, ce atmosferă și ce senzații le trezește concurenților. Așa că am decis să discut cu câțiva foști olimpici români.

În primul rând, am aflat că emoțiile diferă, de la participant la participant. Unii sunt copleșiți de tensiune și de importanța momentului, iar pentru alții olimpiada este ca un fel de excursie. Gabriel Kreindler, medaliat cu argint la Olimpiadele Internaționale de Matematică din 2003 și 2004 și cu aur la cea din 2005, îmi povestește cum decurge concursul: „Momentele de până la începutul probelor rămân niște amintiri un pic în ceață. Apoi, vin două probe lungi, de câte patru-cinci ore fiecare, în zile consecutive. Eu m-am simțit pregătit de fiecare dată, dar emoțiile erau uriașe. Și asta pentru că matematica, și, mai ales, aceste olimpiade, dădeau sens vieții mele din liceu. Am avut de fiecare dată rezultate bune, niciodată un rezultat perfect, dar nu pot spune că am regretat asta. Plus că, la o olimpiadă internațională, m-am îndrăgostit serios pentru prima oară".

Pentru Octav Căldăraru însă, fost participant la trei olimpiade internaționale de chimie, emoțiile au fost minime: „Pentru că e ultima treaptă de competiție, știi că nu prea ai cum s-o dai în bară. Sigur că-mi doream să fac cât mai bine, dar nu cred că stresul m-ar fi ajutat. Până la urmă, atmosfera de la olimpiadele internaționale, ca la orice alt eveniment social, e creată, în primul rând, de colectiv, de ceilalți concurenți. Cel mai mult a contat că am cunoscut oameni inteligenți și pasionați de același domeniu ca și mine".

Și pentru Andrei Purice, medaliat cu argint la Olimpiada Internațională de Informatică din Thailanda, în 2011, experiența a fost una aparte: „Locația a fost de excepție, la Pattaya, și organizarea la cel mai înalt nivel. Am avut și-o ghidă entuziastă, săritoare, la fel ca toți cei din echipa de organizare, de altfel. Un moment inedit, de neuitat, ca să zic așa, a fost că, în urma zborului lung, mi s-a declanșat o otită severă, chiar în dimineața primei probe. Nu mai puteam să-mi țin echilibrul și-am ieșit cu capul înclinat în toate pozele. A fost amuzant".

Cei mai mulți foști olimpici consideră că rezultatele lor se datorează, în egală măsură, foștilor profesori, care i-au ajurat să-și urmeze drumul, și părinților, care i-au susținut sentimental și, deloc neglijabil, financiar.

Valentin Vornicu, laureat cu medalia de bronz la Olimpiada Internațională de Matematică, spune că, pe lângă mamă, care l-a împins de la spate în copilărie, profesoara de matematică din gimnaziu a avut un impact decisiv. Și, în general, toți profesorii pe care i-a avut în școală: „Având în vedere situația economică, profesorii din România sunt excepționali și pot să te ajute", crede Valentin.

Și Gabriel Kreindler are cuvinte de laudă pentru profesorii săi, care făceau eforturi ca să meargă bine lucrurile, în ciuda faptului că structura instituțională nu era una chiar perfectă. „Profesorul de matematică din gimnaziu m-a dus pe zona asta. Nu cred că eram predestinat pentru matematică, mai degrabă eram pus pe rele. În ciclul primar, aveam note scăzute la purtare. Încet-încet, am prins gustul matematicii, am avut o bază bună de la profesorul din școala generală. Apoi, când am intrat în mașinăria de pregătire a lotului național, am întâlnit alți profesori buni, extrem de dedicați. Apoi, și părinții m-au susținut întotdeauna, în fel și chip. A însemnat enorm pentru mine, fiindcă am putut să mă concentrez pe învățat".

Un alt fost olimpic, Ovidiu Cotlet, care a cucerit argintul la Olimpiada de Fizică din 2009, crede că sistemul de învățământ din România, care pune accentul pe competițiile internaționale, a fost esențial în succesele sale. „La noi, comparativ cu alte țări, olimpiadele internaționale contează foarte mult. Dacă ești olimpic, ești scutit să mergi la școală, ești lăsat acasă ca să te pregătești. Iar asta mi-a prins foarte bine, mai ales că eu mergeam la școală degeaba. Știam cam tot la fizică, matematică, informatică. Profesorul meu de fizică a avut, de asemenea, un rol important. Din clasa a zecea, însă, am fost pe cont propriu, n-am mai depins de profesori".

Poate cel mai mare avantaj pentru olimpici a fost acela că, în urma rezultatelor obținute la nivel internațional, au fost admiși fără examen la universități de prestigiu din lume. Gabriel Kreindler a fost primit la Universitatea din Princeton, fiind considerat un „math-athlete", aluzie la faptul că a intrat la facultate exclusiv pe baza performanțelor sale la matematică. „Asta chiar dacă la restul eram varză, ceea ce era adevărat!".

Ovidiu Cotlet a studiat tot la Universitatea din Princeton, fiind admis înainte să se califice pentru olimpiada internațională. Totuși, cu un an în urmă, el făcuse parte din lotul lărgit al României. „Probabil că asta a contat, ca să fiu primit", spune el. În plus, consideră că, mai important decât faptul că l-a propulsat la una din cele mai cunoscute universități din lume, prezența la olimpiadă l-a ajutat să-și măsoare forțele cu cei mai buni din lume și să-și dea seama la ce nivel se află: „Am putut să văd cam pe unde sunt. Faptul că am fost acolo mi-a demonstrat că aș putea avea o carieră în fizică. Dacă nu ești printre cei mai buni, n-are rost să faci fizică".

Concursurile astea de nivel mondial au și un rol motivațional. Adică îi fac pe participanți să-și dorească și mai mult victoria, cum se zice în fotbalul de la noi, să cucerească și mai multe premii. Andrei Purice este de părere că prezența la întrecerea finală a fost doar una din nenumăratele etape din viața lui. „Mi-a plăcut de mic să lucrez și mi-am dorit să ajung un elev de renume. Cu fiecare premiu obținut, am insistat și am muncit mai mult. Olimpiada Internațională mi-a oferit șansa să gust din succes și a făcut ca totul să pornească precum un bulgăre la vale. După o asemenea experiență, interviurile pentru admiterea la facultate sau pentru joburi devin banale, comparativ cu ceea ce făceam zi de zi".

Mai e și efectul pe care îl are în ochii angajatorului o asemenea experiență în CV. „În România, angajatorii se uită mai bine la tine, dacă ai fost olimpic internațional. Cel puțin când e vorba de cercetarea în chimie, unde am eu experiență. Nu știu dacă se-ntâmplă asta pentru că te respectă că ai muncit mult sau doar din mirarea că încă mai ești pe-aici și nu ți-ai luat zborul în străinătate", spune Octav Căldăraru.

După terminarea liceului, foștii olimpici au continuat să studieze în domeniul la care au excelat în adolescență. Majoritatea au părăsit România și-au absolvit (sau vor absolvi curând) universități de prestigiu din Europa sau SUAl Iar, pe viitor, plănuiesc să urmeze o carieră tot în străinătate.

Valentin Vornicu, fost medaliat cu bronz la Olimpiada Internațională de Matematică, locuiește în California de aproape un deceniu. A creat, în 2001, site-ul mathlinks.ro, care a devenit cel mai utilizat site din lume pentru olimpicii la matematică. După câțiva ani, site-ul a fost preluat de o companie din SUA, iar Valentin s-a mutat acolo, ca să lucreze la proiect. Acum, predă la clase pregătitoare pentru olimpiada americană online și a înființat o tabără de matematică, în San Diego, în urmă cu patru ani.

Octav Căldăraru este încă în România, fiind asistent de cercetare la Institutul de Biochimie din București. Se pregătește să plece din țară, pentru că a fost acceptat la un doctorat în chimie teoretică, la Universitatea din Lund, în Suedia. „Da, voi pleca din țară, dintr-un motiv principal: în cercetare e necesar să faci stagii peste tot în lume, să cunoști oameni pentru colaborări și să vezi cum se pune problema și în alte locuri". Pe viitor, vrea să-și continue activitatea de cercetare și să instruiască studenți din domeniu. Nu exclude, însă, o revenire în țară. „Cine știe, odată ce voi câștiga mai multă experiență, e posibil să mă întorc".

Ovidiu Cotlet a continuat și el pe drumul început în liceu. Este doctorand la ETH Zurich, în fizică cuantică. „În Elveția, ca doctorand, ai o viață foarte OK. Sunt cele mai mari salarii dintre toate universitățile. După ce termin, cel mai probabil o să rămân aici. Fie o să mă angajez la o firmă de research, fie voi lucra la IBM, care are în Zurich un laborator de cercetare în care se fac lucruri asemănătoare cu ceea ce studiez eu".

Andrei Purice crede că experiența olimpiadelor internaționale îi va fi întotdeauna de folos, mai ales că a acumulat în pregătirea pentru concursuri informații pe care colegii lui le-au învățat abia în facultate. Este student în anul 3, la Universitatea din Cambridge. Ar fi trebuit să termine în vara aceasta, dar a înghețat un an ca să lucreze și să capete experiență profesională. „Am terminat un internship de opt luni la Google, în iunie, lucrând la un nou format al concursului lor, Google Code Jam. Acum, peste vară, lucrez la Palantir Technologies în New York". Pe viitor, vrea să-și termine studiile, să mai facă câteva internshipuri și să-ncerce să-și găsească un job în finanțe: „Vreau să experimentez, ca să am idee ce ar însemna fiecare rol la care mă încadrez ca pregătire. Pe termen lung, plănuiesc să rămân în Europa".

Gabriel Kreindler este tot la Cambridge, la MIT, unde este doctorand în economie. Spune că a trecut printr-o lungă perioadă de tranziție, în care s-a îndepărtat de matematică. „Mă atrăgeau științele sociale și problemele practice. Acum, studiez economia țărilor sărace. E un domeniu divers, iar partea metodologică e bazată mult pe statistici. Deci, din nou matematică. Nu știu ce-o să fac pe viitor, mai vedem. Momentan, mă concentrez să termin doctoratul".

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe texte despre învățământ:
Fiți pe fază, în China se caută profesori albi, netalentați
Întrebarea zilei: Ce te-a enervat cel mai tare la facultatea pe care ai urmat-o?
Am fost profesor la țară, într-un sat din Oltenia fără semnal la mobil