Viitorul Japoniei e „foarte sumbru”, spune Ryu Murakami

Ryu Murakami e unul dintre cei mai cunoscuți și controversați autori ai Japoniei. Primul lui roman, Albastru nemărginit, aproape transparent, a fost o carte sumbră despre niște tineri japonezi deziluzionați care își prăjesc creierele într-o spirală nesfârșită de droguri și muzică rock în umbra și sub influența bazei militare americane. Scris la vârsta de 24 de ani, i-a câștigat autorului premiul Akutagawa, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din Japonia, care i-a cimentat lui Murakami reputația de stăpân al literaturii sumbre și violente în țara lui de baștină. În prezent, la 61 de ani, Murakami continuă să producă lucrări care încearcă să ajungă la rădăcina unei națiuni tot mai fracturate prin lentila celor mai violenți, demenți și inadaptați membri ai ei.

În cartea Din țara tatălui, cu dragoste, publicată în 2005 în Japonia și care e tradusă acum în engleză pentru prima dată, Murakami poziționează obișnuita lui sete de sânge pe o scenă internațională. Romanul ilustrează o Japonie distrusă de colapsul economic total, abandonată de comunitatea internațională, pe punctul de a fi invadată de Coreea de Nord. În timp ce guvernul Japoniei se întreabă îngrijorat cum ar trebui să gestioneze situația, un grup de tineri degenerați, ucigași și sataniști își asumă misiunea de a lupta împotriva regimului nord-coreean.

M-am întâlnit cu Ryu ca să discutăm despre influența Americii în Japonia, tinerețe, violență și ultima lui carte.

VICE: Încă de la primul tău roman, Albastru nemărginit, aproape transparent, prezența Americii în Japonia a fost o temă constantă în opera ta. De ce? O privești ca pe o influență negativă?

Ryu Murakami: Am crescut într-un oraș în care era o bază militară americană, ceea ce probabil a avut o mare influență asupra romanului. Nu e în totalitate negativă. Evident că Japonia a pierdut războiul, așa că oamenii de aici au impresia că am fost obligați să devenim democrație și să preluîm elemente din cultura americană din cauza acestei înfrângeri. Generația mea a fost influențată de America atât în moduri plăcute, cât și neplăcute. Am înțeles complexitatea și diversitatea culturii americane mai bine decât generația anterioară.

Romanele tale dau impresia că fluxul brusc de cultură americană a deschis un fel de vid în colectivul mental tradițional japonez, vid în care se prăbușesc majoritatea personajelor din cărțile tale.

Cred că e o interpretare bună a ce s-a întâmplat. Problema e că, în sistemul politic și cel social din Japonia, colectivul e mereu mai important decât minoritatea sau decât individul. Sunt cazuri foarte rare în care individualitatea e văzută ca fiind importantă.

De ce nu sunt posibile amândouă? Indivizi care să trăiască într-o comunitate?

Pentru că oamenii care încearcă să facă asta sunt marginalizați și devin paria.

Nico Perez

Acești paria sunt personajele principale din cărțile tale. Dar majoritatea devin paria din cauza circumstanțelor care nu le permit să se integreze și nu din cauza alegerilor pe care le fac și care duc spre individualitate.

Mulți oameni vor să aibă un stil de viață individual; e valabil și pentru mine. Poți face asta alegând să nu intri în companiile tradiționale sau să nu faci ceea ce societatea așteaptă de la tine să faci. În majoritatea cazurilor, asta îți îngreunează viața. Folosind în cărțile mele oameni care sunt excluși cu forța din societate din cauza istoriei sau a circumstanțelor, mi-e mai ușor să arăt cât de greu e să trăiești așa.

Îmi amintesc de o scrisoare pe care am primit-o de la o tânără fată. Se certase cu părinții ei din cauza ambiției ei de a deveni cofetăreasă, așa că s-a hotărât să fugă de acasă. Se simțea groaznic de deprimată și în timp ce aștepta autobuzul în stație, a citit unul dintre romanele mele și a încurajat-o enorm ideea că mai existau inadaptați ca ea în societate. Astfel de reacții din partea oamenilor mă fac foarte fericit.

În Copii de aruncat, problemele pe care personajele le duc cu ei din cauză că au fost abandonați când erau mici, se transformă într-o ciudă care devine o dorință de a distruge lumea din jurul lor. Empatizezi cu genul acesta de nihilism?

Și eu am probleme cu lumea pe care o văd în jurul meu, dar în cazul tinerilor traumatizați, ar fi frumos dacă măcar cei creativi dintre ei și-ar putea concetra furia sau energia distructivă în scris sau în muzică. Dacă nu, tind să încline spre violență sau chiar terorism. Dacă energia distructivă e și morală, atunci poate deveni o revoluție.

Revoltele din Londra din 2011 sunt un astfel de exemplu: tineri frustrați care au pornit o rebeliune bruscă, distructivă și dezorganizată. Crezi că s-ar putea întâmpla așa ceva în Japonia?

E puțin probabil. Japonia devine tot mai docilă, nu știu de ce. Oamenii au impresia că nu pot schimba nimic, orice ar face. Dar lucruri de genul ăsta se întâmplă mereu în Europa, totuși!

În noul tău roman Din țara tatălui, cu dragoste, gașca lui Ishigara de adolescenți rebeli ucigași respinși de societate toți au trecuturi groaznice și tânjesc să comită violențe împreună. Deși sfârșesc prin a lupta împotriva Coreei de Nord, prima lor reacție e să se alieze cu ei și să lupte împotriva Japoniei. De ce?

În mod normal, James Bond ar fi trimis să lupte cu Coreea de Nord, dar n-am vrut să scriu genul ăla de carte. Am structurat-o astfel încât tocmai oamenii de care societatea vrea să scape să joace rolul de salvatori ai ei. Inspirația pentru acei băieți mi-a venit de la Aum Shinrikyo, secta japoneză responsabilă  pentru atacurile cu gaz sarin din metroul din Tokyo. Secta avea drept membri mulți copii nevinovați. Din cauza trecutului lor, copiii aceia s-au putut integra foarte greu în societate când au crescut mai mari. M-am gândit la cum s-au simțit în timp ce se maturizau. Oare n-au dezvoltat o ură împotriva societății din cauză că aceasta nu-i accepta?

Nico Perez

Cum te-ai documentat despre Coreea de Nord?

Coreea de Nord e un loc pe care nimeni nu-l înțelege cu adevărat, e aproape imposibil. Am fost în Seul ți am vorbit cu niște refugiați nord-coreeni, dar tot na-m înțeles cum funcționează țara lor. În cele din urmă, am înțeles că totul se reduce la Iubitul Conducător. Ca să aflu mai multe despre acești oameni, am încercat să le pun refugiaților întrebări banale despre viețile lor de zi cu zi. Ce mănâncă, dacă aveau iubite când erau la școală. Individualitatea vs. Grup e o temă importantă în carte și ceva ce am încercat să înțeleg, deși e foarte dificil. Mi-a luat cam un an și jumătate să obțin destul material ca să pot scrie despre ei.

În roman, există un rând în care unul dintre soldații nord-coreeni vede luminile orașului Fukuoka de pe mare și le descrie ca fiind „ambigue, intangibile, iluzorii”. E o referință la faptul că nu sunt capabili să înțeleagă un loc sau o societate în afară de a lor?

Prin astfel de descrieri am încercat să le prezint cititorilor japonezi nord-coreenii și să-i fac să înțeleg cum gândesc oamenii ăștia și cum văd ei lumea, pentru că majoritatea oamenilor nu știu nimic despre paradigma nord-coreeană. Un alt exemplu e atunci când soldații se minunează de moliciunea hârtiei igienice japoneze sau chiar de existența ei, pentru că majoritatea nord-coreenilor n-au văzut așa ceva. Desigur, nu e valabil pentru elită, ci doar pentru nord-coreeanul de rând. Cel mai greu mi-a fost să comunic chestia asta în carte.

Cum crezi că ar acționa Japonia la o invazie a Coreei de Nord?

Nu e o situație realistă, dar dacă s-ar întâmpla, cred că Japonia ar fi total incapabilă să reacționeze. Dacă, de exemplu, ar ataca Guamul, America ar reacționa. Dacă ar invada Coreea de Sud, Seulul ar fi incendiat, dar tot nu s-ar lăsa fără luptă. Dar dacă ar bombarda o insuliță japoneză nelocuită, nici America și nici Coreea de Sud n-ar face nimic, iar Japonia cred că n-ar putea gestiona o astfel de situație.

Mai e un rând în roman care spune simplu: „Japonia nu are niciun viitor…” Chiar crezi asta?

E greu de răspuns la întrebarea asta. Japonia e tot mai diversă, iar înăuntrul ei sunt cei care pot vedea un viitor și cei care nu pot. E mai greu să trăiești și să-ți găsești de lucru acum față de cum era în trecut.

Cum vezi viitorul tineretului japonez?

Sumbru.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai citește și despre alți scriitori:

M-am plimbat cu Chuck Palahniuk prin orașul său natal

Viitorul Japoniei e foarte sumbru, spune Ryu Murakami

Nu l-am văzut niciodată pe Bukowski beat