©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Ziua Presei la Super Bowl... pe acid!

      February 1, 2013

      De Hank A. Knightly

      Prima decizie a fost dacă să iau fâșia cu cinci doze de LSD înainte sau după ce ajung la Superdome. Am hotărât s-o iau după. S-a dovedit a fi decizia corectă. Coada de la intrarea în stadion era formată din sute de oameni și era atât lungă și întortocheată încât nu puteai să-ți dai seama când o să se termine sau ce urma după colț. La capătul cozii erau câini antrenați să găsească bombe și o grămadă de soldați înarmați până-n dinți. Dacă aș fi luat acidul înainte să ajung la coadă, articolul ăsta s-ar fi terminat când aș fi văzut câinii. Probabil aș fi luat-o la goană urlând, convins că mă vor mânca animalele astea malefice.

      Deși am lucrat ca jurnalist sportiv full-time într-o viață anterioară, asta a fost prima dată când am ajuns la Ziua Presei la Super Bowl. Am fost surprins că nu exista un loc unde să-mi las lucrurile și m-am dus într-un colț să iau drogurile. M-am uitat la ceas: 9:30. The San Francisco 49ers urmau să fie pe teren în jumătate de oră pentru întâlnirea cu presa. 

      Am început să simt efectul acidului chiar în timp ce stăteam lângă fundașul de la 49ers, Colin Kaepernick. Am auzit pe cineva întrebându-l pe Colin dacă era genul de tip căruia îi plăceau friptura și cartofii, după care am repetat friptură și cartofi de câteva ori la rând. Nu cred că am atras prea mult atenția, dar m-am panicat când am observat că Kaepernick era ridicat în urlae pe Superdome Jumbotron în timp ce eu eram la câțiva pași de el. 

      Deja tripul îmi dădea în cap în valuri din ce în ce mai consistente și mai puternice. Eram recunoscător că aveam cu mine atâtea jucării (aparatele foto, iPod-ul, smartphone-ul) pentru că reușeam să mă calmez dacă mă jucam cu ele. Nu sunt sigur dacă arătam ciudat, dar sunt destul de sigur că m-am holbat la aparatul foto fără să fac nimic altceva timp de o veșnicie. 

      În realitate, n-a fost chiar așa mult pentru că în următoarea înregistrare, făcută la ora 10:42, spuneam că 49ers mai aveau doar câteva minute pe teren, iar eu nu-i întrebasem nimic. Deodată, am simțit nevoia de a face ceva – toată lumea din jur se mișca cu un scop precis în minte, doar eu mă plimbam aiurea și mă holbam la iarba de pe teren care pulsa în mod misterios. Am încercat în zadar să-i pun o întrebare lui Frank Gore, dar m-a întrerupt un DJ de la radio care l-a întrebat dacă avea o iubită imaginară și un alt tip care l-a întrebat pe Gore: „Dacă ai avea un Pegas, ce nume i-ai pune?” În înregistrare, mă întrebam dacă nu cumva îmi imaginez eu toate întrebările astea tâmpite. 

      Apoi l-am văzut pe tipul ăsta:

      Oricine urmărește NFL știe că Ziua Presei la Super Bowl e mai mult un spectacol decât o ocazie de a afla informații noi despre echipele care joacă. Deci n-ar trebui să te mire să-l vezi pe Super Bowl Samurai (așa își zicea), dar tot era un pic surprinzător. M-a făcut să mă întreb dacă nu cumva eram prea cuminte. Cred că puteam zbiera „Sunt tripat ca dracu', mă duc pe pulă!” fără ca cineva din jur să clipească. Dar în momentul în care îmi treceau prin cap gândurile astea, am observat că Univision trimisese un reporter care purta o mască de wrestler mexican, iar din motive pe care nu vreau să vi le enumăr aici, îmi luasem și eu la mine masca de wrestler mexican când am plecat de acasă. Ce să vă mai zic, pe scurt, rezultatul îl puteți vedea aici:

      Cam în perioada asta am făcut o înregistrare audio în care raportam că inima îmi gonea și că acidul mă izbea din ce în ce mai tare. Mi-am dat seama că cei de la 49ers plecaseră și eu nu-i întrebasem chiar nimic. Am început să intru în panică. Ce-o să zică șeful meu? „A,” mi-am amintit, „nu sunt reporter aici, doar mă prefac.” M-am calmat un pic și m-am îndreptat spre masa de prânz oferită presei. Când am ajuns acolo, l-am văzut pe Marshall Faulk.

      Nu se vede prea bine, dar ăla e Marshall Faulk.

      Acum, fie că eram sau nu pe acid, era destul de greu să ratez ocazia de a sta de vorbă cu unul dintre cei mai mari jucători NFL din toate timpurile. M-am plimbat în jurul mesei lui și am observat cum se învârteau pe acolo toți jurnaliștii sportivi care încercau să-i fure un interviu. În următoarele minute, mintea mi-a fost în ceață, dar m-am trezit cumva lângă Faulk în timp ce vorbea despre experiențele trecute Super Bowl, despre cum a crescut în New Orleans și care era mâncarea lui preferată când își vizita orașul natal.

       „N-am nicio mâncare favorită,” mi-a spus Faulk. Stăteam lângă el de 15 minute și omul nu observase că eram praf.

      Când am plecat de lângă el, mi-am dat seama că trecuseră patru ore de când luasem micul dejun. După cum știe orice fan al acidului, când ești tripat, trebuie să-ți amintești să mănânci chiar dacă nu simți că ți-e foame. Ne dăduseră de mâncare lucruri ciudate la care eu m-am holbat în loc să le bag în mine. Când m-am trezit, deja nu mai era decât niște pepene și două brioșe de care nici nu m-am bucurat ca lumea, pentru că îmi făceam griji că tipului de lângă mine i se pare că mănânc ciudat. Mi-am tras pălăria pe ochi, am halit cum am putut și m-am dus iar pe teren.

      În timp ce mergeam spre evenimentul principal, m-am înregistrat spunând că simțeam o presiune intensă de a face ceva sau de a scrie ceva mișto, dar mă bucuram că nu eram obligat să fac asta. Pur și simplu mă tripasem și mă distram. Totuși, am luat hotărârea să-mi fac datoria jurnalistică și să vorbesc cu mai mulți oameni.

      A fost mai greu decât îmi închipuiam. La Ravens era mult mai aglomerat decât la 49ers, iar acidul îmi ieșea pe ochi și pe urechi. Din fericire, am dat peste un prieten fotograf care, deși nu era conștient de starea mea mentală, a reușit să mă calmeze cu vorbăria lui. Atunci mi-a venit ideea grozavă de a-l ruga să mă fotografieze în timp ce luam interviuri oamenilor.

      A fost de acord și a început să facă poze în timp ce mă străduiam să mă înfig în față la Ravens ca să vorbesc cu antrenorul lor John Harbaugh.

      O să recunosc deschis că m-am descurcat foarte prost. După cum s-ar putea să știți, să fii tripat pe acid în mijlocul unei hoarde de reporteri care răcnesc întrebări e un iad infect. Tocmai când voiam s-o tulesc de-acolo, mi-au căzut ochii pe un tip îmbrăcat ca un super erou și am fost convins că era nebun. Îl întreba pe Harbaugh chestii despre părinții lui, dacă îl iubiseră mai mult pe el sau pe fratele lui (antrenorul celor de la 49ers, Jim Harbaugh). Era prea mult ca să pot suporta, așa că am fugit. După aia am dat peste Artie Lange, a cărui față ciudată m-a făcut, în mod inexplicabil, să mă simt în largul meu, așa că am hotărât să-i iau interviu.

      Am vorbit cu Lange despre excursiile lui în New Orleans (mi-a spus că era a zecea oară în oraș) și l-am întrebat cum i se părea recuperarea după uraganul Katrina. A spus că nu vedea mare diferență între cum era orașul înainte și după furtună, dar nu știu cât de relevantă e părerea lui, având în vedere că mereu se ducea să se îmbete în cluburi de striptease. Cred că a fost interviul cel mai coerent pe care l-am putut obține în ziua aia.

       Interviul cu Lange m-a mai calmat și, după ce mi-am recuperat aparatul foto de la prietenul meu, m-am întors în zona presei. Când mi-am căutat în buzunar iPod-ul, am dat peste un radio pe care îl primisem la intrarea pe stadion, cu ajutorul căruia puteam prinde frecvențele tuturor cabinelor de interviu din zonă. Uitasem complet de el, așa că am fost foarte fericit când l-am găsit. Părea că îmi descoperisem o super putere. M-am gândit că ar fi foarte mișto să mă conectez la cabina lui Joe Flacco și să-l ascult la radio încercând să-i pun niște întrebări. Radioul avea o întârziere, un fel de ecou care mă înnebunea de cap, așa că am început să chicotesc ca un dement. Nu știu cât a durat asta, dar deodată m-am trezit că era chiar lângă Flacco. M-am speriat și am plecat. 

      Deja se termina a doua sesiune de interviuri cu presa și iar am simțit o nevoie imperioasă de a vorbi cu cineva. Cred că odată ce intri în starea de reporter, chiar dacă doar te prefaci, nu mai poți ieși din ea. M-am grăbit înapoi la cabina lui Reed și am început să răcnesc întrebări. Care era muzicianul lui preferat din New Orleans, de exemplu (știam că își petrecuse copilăria în Louisiana). 

      „Am crescut ascultând Cash Money, dar sunt mulți foarte buni, omule, mi-a zis. Cred că preferatul meu e Ma$e. Știu că nu e de aici, dar l-am adoptat cu toții.” 

      Misiune îndeplinită, mi-am zis. Faptul că Reed îmi răspunsese la o întrebare m-a liniștit total. Chiar atunci, comentatorul stadionului a anunțat presa că Ravens terminase cu interviurile și era timpul pentru fotografia de grup. Deja toate obiectele neînsuflețite îmi păreau deformate, așa că mi-am strâns lucrurile și am plecat.

      Dându-mi seama că mai aveam câteva ore de trip, mi s-a părut o idee bună să dau o tură în jurul stadionului și să fac niște poze. Din păcate, forțele de securitate mă făceau să mă simt ca în Coreea de Nord. De fiecare dată când auzeam pe cineva zbierând, credeam că zbiară la mine. Eram prea stresat ca să mai stau mult, așa că m-am dus să-mi iau bicicleta. Nu înainte de a fotografia un reporter german care părea total pierdut.

      Deși eram super anxios fiind înconjurat de atâția paznici, m-a consolat să-l văd pe germanul ăsta amărât în salopetă, pentru că se afla la un ocean distanță de casă, iar eu nu trebuia decât să merg cu bicicleta câteva minute până la mine acasă, unde puteam face un duș, după care mă puteam bucura de restul tripului. 

      Hank A. Knightly e pseudonimul unui reporter care nu vrea să-și piardă credibilitatea în presă din cauza utilizării absolut inofensive de droguri. 

      Mai multă distracție pe acid: 

      Săptămâna Modei la Londra ...pe acid!

      Religie psihedelică și sanctificați pe acid

      Stand up comedy ...pe acid! 

      Traducere: Oana Maria Zaharia

      -

      Teme: pe acid, acid, lsd, Super Bowl, presa, interviu, fotbal, sport

      Comentarii