Ilustrație Sam Taylor

Acum ceva vreme la un party am cunoscut un fel de seduction guru, deşi el refuză termenul ăsta şi se consideră un Casanova sau un „student al femeii”. Zan Perrion e destul de slăvit în cercurile de pick-up artists (PUA). Neil Strauss i-a dedicat un capitol în The Game, o carte despre lumea acestor artiști, foarte la modă acum vreo trei ani.

În prezent, gurul nu se mai asociează cu PUA. Și-a făcut propria mişcare, Ars Amorata, care se vrea exact opusul pick-up-ului - te învaţă să ai relaţii adevărate, cu iubire şi comunicare profundă. Site-ul lor este plin de bălării de futut pizde proaste, pe stilul Blogu’ lu’ Otravă, Iv cel Naiv sau alte dulcegării ieftine. Curios să văd dacă gurul chiar crede ce a scris sau e doar vrăjeală ieftină, am petrecut câteva zile cu el pentru a mă iniţia în tainele seducţiei şi „stabilirii unei conexiuni adevărate cu o femeie”.

Zan acum și Zan acu' 20 de ani.

Ne-am întâlnit la o bere şi mi-a spus că el nu se mai ocupă de ceva vreme de coaching, aşa că training-ul avea să-mi fie făcut de aghiotantul său. Jordan era un englezoi ginger din Oxford, care probabil fusese persecutat în copilărie, că aşa se întâmplă la ei cu roşcaţii. N-aveam să primesc întregul training, pentru că ăla costă 750 de dolari şi durează 90 de zile, dar am primit două sesiuni, una de teorie cu Zan și una de practică cu Jordan.

PASUL UNU

Teoria: Ars Amorata nu e despre futut, deşi în mare parte implică fututul. Fiecare dintre ei se laudă cu câte un hit count pe undeva între Jack Nicholson şi Warren Beaty. Mi s-a băgat bălăria cu înţelegerea femeii, dar mi s-a povestit și despre un membru care urmase cursul doar pentru a mirosi când ovulează.

Practica: Fii curios precum filozofii antici. Scanez-o până găseşti un singur lucru care-ţi place sau te intrigă la ea şi spunei-l hotărât şi direct, fără bullshit. A fost greu să găsesc în Centrul Vechi o fată care să mă facă vag curios. Îmi venea să le întreb doar „Guţă sau Salam”?

PASUL DOI

Teoria: Trebuie să fii natural, onest, hotărât, pasionat şi entuziasmat, toate la un loc. Chiar dacă aveam lipsuri, în timp conversaţia cu o femeie avea să vină natural. Nedumerit, am întrebat cum aş putea să integrez în naturaleţea asta dragostea mea pentru glumele pedofile. Mi-a zis să specific din start că sunt mândru de ele şi că mă definesc. O decizie proastă după cum aveam să aflu.

Practica: Umorul trebuie strecurat în conversație. În cazul meu nu a mers. Tipa nu prindea gluma despre geaca ei de piele cu ţinte şi Kate Moss. Mi-am adus aminte spusele lui Zan şi am băgat o poantă pedofilă, mândru de ceea ce sunt. Evident tipa s-a pişat pe mine total.

PASUL TREI

Teoria: Bărbaţii gândesc vizual şi femeile auditiv. Un bărbat ar fute oricând o femeie care arată bine, indiferent ce are în cap. Femeia vrea să-i arăţi că gândești, să o faci din cuvinte, pentru că aşa e proiectată genetic să-ţi răspundă. Toate femeile vor o poveste de dragoste, dar contează cum e prezentată. Eu cred că singurul lucru pe care-l vrea o femeie din Papua Noua Guinee e să nu fie violată. Generalizarea lui e un cacăt şi a recunoscut asta până la urmă.

Practica: Abordarea trebuie să fie discretă, nu intrusivă. Eram stalker într-o junglă de păsărici, așa că trebuia să intru în acţiune la momentul potrivit cu un comentariu despre ochii ei frumoşi. Dar cum nu contează ce spui, ci cum o faci, succesul seducţiei constă în dulcegării ieftine ca pentru un câine. Dacă îi zici pe un ton frumos „Eşti o curva nenorocită!”, dar ţii minte să zâmbeşti, eşti aranjat.

PASUL PATRU

Teoria: Trebuie să fii o combinaţie între un pirat şi un cavaler. Dacă îți imaginezi cum primul îl violează pe al doilea cu sticla de rom într-o mână şi sabia în alta, nu eşti departe de adevăr. Tatuajul cu care-şi marcehază haita Ars Amorta este o sabie de pirat care intersectează una de cavaler. Adică pentru a cuceri o femeie, trebuie să fii undeva între un tip de treabă şi un nesimţit. Nimic spectaculos, mi-am zis. Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc oscilează între nasoi şi cărăuşi de poşete.

Practica: Invitaţia trebuie făcută hotărât şi şarmant. Fară „Vrei să vii cu mine”, ci cu „Hai cu mine” sau „Mi-a plăcut cum a mers conversaţia asta până acum, hai la mine”. Asta a fost singura chestie inteligentă pe care mi-a zis-o Jordan. Nu era nouă, dar măcar nu avea atâta glazură de căcat.

VERDICTUL

La agăţat m-am lovit de un zid. În Centrul Vechi erau numai piţipoance și Jordan se băga intrusiv în vorbă cu ele. După ce-mi mâncase căcat despre dragoste, cunoaşterea femeii şi legături spirtuale la o disecţie tacticoasă de gyros, s-a dat la o cocalară cu UGG-uri, cu paiete şi cu hanorac. Tipa, care probabil auzise accent de englezoi doar la videochat-ul unde lucra, i-a dat numărul de telefon. Părerile noaste au devenit divergente. El spunea că pun oamenii în cutii şi că oricine poate surprinde, iar eu insistam că tot ceea ce vrea e să fută, nu să obţină nuş-ce fel de conexiune astralo-spirituală. Până la urmă am agăţat doua tipe în Vintage, pe care le-am chemat la un party la el acasă. Nu am aflat ce-a făcut, că între timp am plecat la Londra.

O perioadă am încercat singur pe principiul practice makes it perfect. Nu știu exact de ce, dar am agăţat mult. Și nu știu dacă am ieşit mai bine sau mai prost din experienţa asta. Oi fi superficial, dar nu pot să stau mai mult de o seară cu o piţipoancă băşinoasă care nu a auzit în viața ei de Star Wars și fuge ca dracu’ de glumele mele despre pedofilie. Pot avea o legătură mult mai profundă cu un sac de cartofi decât cu jumătate dintre fetele pe care le-am combinat în perioada asta.

Majoritatea sfaturilor au fost fie bălării, fie chestii atât de banale, că nu înţeleg cât de nefutut trebuie să fii ca să le dai unora 750 de dolari să te înveţe asta. Se bazează pe exploatarea slăbiciunii femeii pentru dulcegărisme şi evident că merge pe multe, dar majoritatea oamenilor sunt proşti. Chiar nu e atât de greu să fuţi. Mai ales dacă ai trecut de 20-şi de ani. Dar dacă vrei să stabileşti cu adevărat o conexiune profundă, probabil ar trebui să cauţi în altă parte.

Citește și:

Cum să ți-o tragi cu tipi mai în vârstă

Ghidul VICE de combinat gagici bogate

Cum să-l faci pe unul să fie dement după tine

Cum să fuţi o stripteuză

Rezultatul este capul uman văzut la 360 de grade, dar cu diferite părți observate la momente diferite. În lucrările sale Leonard manipulează de multe ori fotografia de studio pentru a crea GIF-uri și clipuri video care au legătură cu percepțiile asupra feței umane. Leonard alege fața ca subiect pentru că e ceva cu care empatizăm cu toții.

360° / 18 Lilia

A fost un proces laborios, modelul trebuia să stea pe un scaun, cu picioarele îndoite, în timp ce Leonard o rotea câte 1 grad. Când a terminat de fotografiat a luat imaginile la mână și a corectat mișcările sacadate înainte e a le pune în clip.

„Motivul pentru care m-am deranjat să trec prin toate astea, în loc să fimez pur și simplu, e pentru că am vrut ca în clip să nu existe absolut niciun motion blur, rotațiile sunt perfecte (după un număr considerabil de cadre) și am putut folosi lumini mici de studio pentru mici modificări ale luminii. Am vrut să aibă un aspect de film și să arate cât mai statuie și mai nemișcat posibil."

360° / 9 Lilia

360° / 18 Lilia

360° / 9 Lilia

Text: Kevin Holmes

Traducere: Andra Olteanu

Vezi și:

Portretele navetiștilor din Beijing transformate în GIF-uri bântuitoare

Ackroyd & Harvey fac portrete din iarbă

Artistul bio care creează portrete din bacterii

Ilustraţie: Ada Muşat

Când taică-su a trimis-o la rehab, Amy i-a întors-o famously în ritm de be-bop “They tried to make me go to rehab, I say no, no, no ”. Când ai mei mi-au propus acelaşi lucru, n-am stat prea mult pe gânduri să accept, iar după vreo trei luni de stat la Şura Mică parcă n-aş mai fi plecat de acolo. De când au dat legalele iama în populaţie, dependenţa pe bune nu mai e doar problema davaiştilor şi mă gândesc că experienţa mea la rehab le poate da idei şi altora. Nu te desparţi prea uşor de viciul preferat, dar de la un punct încolo ai pierdut orice control şi problema se pune în termenii “el sau eu”.

Înainte să mă apuc de legale, în toamna lui 2009, eram deja addicted de câţiva ani buni de ketamină, care începuse ca o distracţie exploratorie în weekend-uri şi ajunsese, pe fondul unor probleme personale, să mă dărâme cu totul fizic şi psihic. Nu reuşeam în nici un fel să mă las sau să revin la trasul ocazional, aşa că mefedrona legală a fost o ieşire comodă din rutina keyului.

Am încercat prima dată la un party, după ce rămăsesem fără k, şi a fost dragoste la prima injecţie. Am descoperit un high care îmi plăcea mai mult ca mdma sau altele şi de atunci… adio ketamină. Un an mai târziu eram fără job (abandonat de pe vremea cu keyul), mutat înapoi la părinţi, care nu mă mai primeau în casă când eram varză, cu plasma, telefonul, monitorul etc. vândute, cu trei internări la Obregia la activ şi cu o psihoză paranoidă cât Casa Poporului. Nu luam cantităţi enorme şi nici foarte des, dar paranoia în care mă băgau legalele mă ducea invariabil ori pe la vreo secţie de poliţie, ori la Obregia, ori la spitalul de arşi unde am stat vreo lună după ce am luat foc la un picior, în circumstanţe misterioase. Apoi îmi reveneam şi o luam de la capăt. Obregia, ştie oricine a ajuns pe acolo, nu prea are cum să funcţioneze pentru că e doar dezintoxicare, adesea forţată, în condiţii infecte, aşa că ieşi de acolo la fel cum ai intrat, cu gândul la următoarea doză. Un centru de reabilitare e altceva, aşa că am zis să o încerc şi p-asta şi m-am bucurat că mai scap o vreme de acasă.

AȘEZĂMÂNTUL NAZARET

Înainte de plecare, pe la sfârşitul lui august, am făcut o ultimă noapte de binging pe Pure, apoi am luat-o pe maică-mea şi ne-am urcat în tren. Am făcut sevrajul pe drum şi, cu toate că am dormit cu chiu cu vai o noapte în Sibiu, când am ajuns a doua zi în Şura Mică, la vreo 10 km nord de Sibiu, eram încă terminat şi destul de psihozat. Din fericire, nu prea se vedea şi m-au internat, deși regula e că trebuie să faci dezintoxicare înainte de reabilitare.

Internarea se face pe cel puţin o lună şi costă 1600 de lei pe lună. Este mai mult decât la Grădiştea, lângă Bucureşti, unde e 600 de lei în condiţii ceva mai slabe şi cu îndoctrinare religioasă non-stop, dar mai puţin ca afară, unde e de ordinul miilor de euro. Din ce ştiu, urmează să se mai deschidă pe undeva prin ţară un centru mai modern, dar n-o să fie deloc ieftin.

Primele două zile am cam dormit, dar apoi mi-am revenit şi am început să casc ochii în jur. Centrul de la Şura Mică e într-o fostă casă parohială, ditamai conacul cu ţiglă veche, cu o curte mare cu foişor în faţă, terasă şi livadă în spate, cu staul şi şopron, cu porci, o vacă, câini şi pisici. Aşezământul e în centrul satului din care saşii au cam plecat, lângă biserica luterană din secolul XIII. Din start, contează că locul e frumos şi parcă te simţi altfel cu munţii la orizont şi cu pomii în grădină.

Cei mai mulţi pacienţi sunt bărbaţi trecuţi de 30 de ani şi alcoolici, dar în ultima vreme sunt din ce în ce mai mulţi tinerei care au a drug problem. Majoritatea celor pe care i-am prins eu erau cu legale, dar şi cu heroină şi altele.

Camerele sunt de câte două, trei sau patru paturi, există o sală de mese şi un club de zi, unde se fac întâlnirile de grup şi unde se stă la tv sau la jocuri. Deşi arată oarecum învechit şi nu sclipeşte ca o clinică din filme, centrul are cam tot ce-i trebuie. Masă de ping pong, cărţi de joc, remmy, darts, dvd player, o colecţie de filme şi o mică bibliotecă, ceva gantere şi mai multe biciclete.

Pe pereţii clubului, pe lângă planşele cu scheme despre dependenţă, sunt şi ceva icoane. E drept că aşezământul se cheamă Nazaret şi aparţine Crucii Albastre, iar o dată pe săptămână vine un preot ortodox la sedinţa de terapie şi mai citește din Biblie. Dar povestea religioasă e oarecum opţională, în ideea că pe unii îi ajută să-şi întărească motivaţia să se lase, ceea ce nu îi împiedică pe alţii să-l ia pe popa cu provocări anti-creştine la fel de plicticoase.

TERAPIA DE GRUP

Partea cea mai importantă din toată treaba e terapia de grup, oarecum pe model Alcoolicii Anonimi, care se întâmplă în fiecare zi de la 11 la 1, mai puţin în weekend. Pentru mine a fost prima experienţă de genul ăsta şi acum îl înţeleg pe tipul din Fight Club care se ducea la şedinţe de terapie de grup doar ca să mai scape de alienare. Nu e vorba neapărat de schimbul emoţional care are loc în grup când fiecare vorbeşte despre problemele lui, chestie care îi poate deranja pe masculii mai rezervaţi cu intimitatea lor, cât de socializare după perioada de autizare din cauza drogurilor, un fel de tovărăşie care se leagă în timpul discuţiilor care privesc în primul rând dependenţa şi abstinenţa. În privinţa asta nu există niciun dubiu, ce se predică la Şura Mică este abstinenţa şi nu consumul controlat, în ideea că odată ce ai ajuns dependent de o substanţă nu prea te mai poţi întoarce.
Nu cred că am mai fost în genul ăsta de grup de pe vremea taberelor din generală, aşa că mi-a plăcut de la început atmosfera şi în vreo două săptămâni am mai scăpat şi de depresie.

PROGRAMUL ZILNIC

Trezirea e la şapte dimineaţa cu un clopoţel, la şapte treizeci e micul dejun, o întâlnire scurtă de control la opt. După două trei zile de trezit la ora aia ţi se resetează ritmul şi prinzi dimineţile alea fresh cu soare şi cafea, la care râvneai pe vremea când erai junky şi te duceai să te culci când toţi plecau la job.

Apoi, fiecare îşi face “sectorul”, adică bucata de gospodărie care îi revine ca parte din “ergoterapie” - recuperare prin muncă. Eu m-am băgat la început la spălat vase, ca să nu par vreun fiţos leneş din Bucureşti, apoi când nimeni altcineva nu a fost interesat, m-am oferit să învăţ să mulg vaca, împreună cu un puşti din Germania, student la psihologie, venit la practică, la centru. Îmi era cam frică de animale şi am zis ca e o ocazie să rezolv treaba asta, plus că eram curios cum e cu mulsul - “Invers decât se beleşte pula”, mi-a zis unul dintre terapeuţi. Acum vă pot spune şi vouă că partea grea nu e atât tehnica, cât forţa în mâini, care se dezvoltă în vreo săptămână. Majoritatea se fereau de treaba asta, pentru că pute a bălegar în staul, dar mie mi-a plăcut atmosfera aia când miroase a lapte şi mâţele torc şi tu tragi vaca de ţâţe şi or fi ceva feromoni în aer, că parcă nu e atâta bună dispoziţie nici de la legale.

După atât stres prin Bucureşti pentru the next fix, e bine sa o mai dai şi pe d-astea mai rustice. Alţii aveau ca sarcini să facă curat în club sau pe holuri sau în curte şi tot aşa. De la 11 era terapia de grup, la care veneau pe rând cei doi psihologi sau directorul, care e un medic neamţ din Ro. La 1:30 era masa de prânz, foarte ok şi cât să te saturi, o parte importantă din recuperare zic eu, după ce porcării am mâncat prin spital. Numai în timpul cât am stat eu s-au tăiat trei porci, iar spre sfârşit era un băiat absolvent de Litere căruia îi plăcea să gătească şi făcea torturi. Pe la patru, mai era o întâlnire, de obicei discuţii în grupuri mai mici sau câte o treabă de făcut în comun, iar joia la sala de sport a şcolii de lângă biserică – basket, volei, fotbal, badminton.

De două ori am fost la cules de prune şi mere din livadă şi prin octombrie la cules de porumb. Cina la 7:30 şi apoi la liber, dar în general pe la 11 îţi pică ochii în gură şi rareori am stat pana pe la vreo 1 la filme ori la remy. În weekend, trezirea e mai târziu şi în rest e liber, iar dacă ai trecut de cele două săptămâni în care nu ai voie să ieşi din centru şi dai semne că te poţi stăpâni, se poate pleca la plimbare până la Ocnele Sibiului ori la Sibiu, sau chiar acasă în permisie. De câteva ori am fost cu băieţii la pescuit într-un eleşteu la vreun kilometru de asezământ.

Nu prea ştiu cum au trecut trei luni, dar ştiu că mi-a mai revenit pofta de râs şi că mă pot distra jucând ceva, chestie de neconceput în perioada pe droguri. Mulţi din cei din Şură nu erau neapărat genul cu care să am multe în comun, exceptând dependenţa, dar vrând-nevrând te străduieşti să te integrezi în grup şi să nu faci foarte multe figuri. M-am împrietenit mai bine cu un baiat din Chişinău, care fusese dependent ani de zile de heroină şi era dintre cei mai determinaţi să se lase. Între timp, s-a şi mutat în România, şi s-a angajat. Am mai fost prieten cu un tip din Iaşi care era la Medicină în Bucureşti și care de trei ani repetă primul an, dependent de toate chestiile la un loc, de la tusine la ciuperci, și cu un şmecheraş din Vâlcea heroinoman, plus vreo doi puşti din Bucureşti.

RECIDIVA

La un moment dat, m-am hotărât să le zic că sunt gay şi asta am şi făcut şi n-a fost prea simplă situaţia într-un centru numai de bărbaţi, dar pănă la urmă a fost ok. Evident că ăsta e unul dintre motivele pentru care mie mi-a plăcut să stau acolo trei luni. Mai naşpa a fost când la un moment dat a venit un tip din Bucureşti şi a luat nişte legale, pentru că nu m-am abţinut şi am luat şi eu cu el. A doua zi după recidivă am fost trimişi amândoi înapoi acasă şi nu m-am putut întoarce să termin terapia decât după o lună.

Numai o parte dintre cei care fac terapie de grup reuşesc să menţină abstinenţa ani de zile. Cu toate că metoda nu este perfectă, dă rezultate mai bune faţă de altele pentru simplul motiv că izolarea e însoţită de reintegrare socială şi că te poţi convinge că vrei să renunţi şi să înveţi cum să recapeţi controlul.

Cât despre mine, încă nu sunt convins că abstinenţa totală e singura soluţie valabilă, dar mi-e clar că nu mai vreau să fiu dependent şi îmi caut un fel de echilibru.

John Vigg e de părere că toți ar trebui să avem o dronă personală. O poți folosi ca să protejezi siguranța națională sau să-ți livreze pizza acasă. O poți folosi petru orice.

Deși oamenii își pun pe cap și pe căști camere de filmat cu rezoluție mare de ani de zile, Vigg crede că încă nu realizează ce ar putea face. El caută o nouă estetică. În căutarea acestei noi estetici, Vigg a creat și programat drone înarmate cu camere care zboară în diverse zone unde nu se poate ajunge pe jos.

Interesul i-a fost trezit de o secțiune a pădurii de pini New Jersey Barrens. „Google Maps arăta că în mijlocul acestui vast teritoriu neatins exista o clădire, când de fapt singurii locuitori ai zonei sunt copacii. Google Earth greșise, iar eu voiam să ajung acolo ca să dovedesc asta,” spune Vigg.

În cuvintele lui Vigg, dronele îl ajută „să descrie peisaje contemporane și schimbăriîn esteticile actuale în timp ce investighează spațiul.” În ultimele lucrări, Vigg împinge limitele fotografiei aruncând un ochi spre peisajele tradiționale. Pentru a captura exact imaginile pe care le dorește (atunci când mijloacele aeriene convenționale – precum zmeele și baloanele – nu reușesc), a construit drone folosind același echipament high-tech pe care îl folosesc oamenii de știință când construiesc vehicule aeriene fără pilot.

Încerc să obțin look-ul perfect pentru dronă. Vreau să folosesc ceva la care are acces toată lumea. E vorba de a accepta ce ne oferă această tehnologie și să analizăm estetica și natura ei plăcută, spune el. Într-o epocă în care Google Maps și Google Earth au devenit indispensabile pentru experiențele noastre vizuale, Vigg duce conceptul un pas mai departe, aventurându-se într-un teritoriu unde nicio mașină de Street View nu a intrat vreodată.

Cum ți-a venit ideea să lucrezi cu drone?

John Vigg: Am găsit pe Google Maps și Google Earth mai multe baze aeriene care aveau drone, așa că am început să le desenez. Aveam nevoie de o idee pentru fotografii aeriene avansate, așa că am început să investighez aceste baze aeriene strict secrete. Le aveam în minte de săptămâni întregi. Am început să cercetez cum aș putea produce și eu unele.

Cum ai construit și programat dronele?

Am construit singur scheletul pentru că susțin echipamentul electronic care îmi place. Iau piese din mai multe părți. Baza e din 3D Robotics. Programarea e open source. Pur și simplu dai click pe puncte de pe harta Google unde vrei să zboare chestia. Eu folosesc camere GoPro. Când am început, foloseam GoPro 2. Aveam probleme cu rezoluția imaginilor, dar apoi a ieșit GoPro 3. Oferă o calitate mult mai bună a imaginii și pot controla dronele cu iPhone-ul, ceea ce înseamnă că sunt mai ușor de manevrat în aer. M-a ajutat mult.

Una dintre dronele construite acasă de Vigg survolează scena de sus.

Îmi poți spune cum ți s-a schimbat munca în paralel cu ultimele descoperiri tehnologice?

A fost o realizare. Se formează o nouă estetică. Toată lumea s-a obișnuit cu Google Maps și Google Earth. Sunt artiști care produc imagini artistice frumoase din chestiile astea, dar acum oricine poate avea drona lui personală. Acum cu toții putem crea aceste imagini aeriene. Tehnologia deja nu mai are limite. Le poți programa să facă orice; singura restricție e timpul de zbor. Caut ceea ce un fotograf ar numi arie de contradicție, spațiul dintre două spații. Cum sunt șinele de tren. Mereu glumim că una dintre părți e greșită. Ariile astea sunt foarte interesante. Uneori se ascund.

Ce arii de contradicție ai expus până acum?

Prima e clădirea din Pine Barrens care nu exista. E un loc interesant. Locul ăsta există undeva pe radarul cuiva, dar nu și pentru ceilalți oameni.

A doua e Minetta Brook, un râu pierdut care încă curge pe străzile din Manhattan. Inundă librăria de Drept NYU. Există case în Manhattan ale căror subsoluri sunt inundate. Râul există încă de la începutul construirii orașului. Am mers și am fotografiat cursul râului. Expunerea constantă a unei singure arii punea accentul pe ceva ce nu părea să existe.

Ce înțelegem prin „loc”? Cum folosesc lucrările tale tehnologia pentru a schimba chestia asta?

În mod tradițional sau istoric, mereu am folosit hărți pentru a defini diverse arii, precum granițele dintre țări. Tehnologia, din cauză că e atât de evoluată acum, are prea multe straturi. E imposibil să te uiți la un singur element ca să definești un loc. Există multe elemente care-l pot defini. Poate fi riscant. Cum descrii cu precizie un loc când software-ul pe care îl avem (Google Maps etc) e atât de arogant? Vedem adevărul dar e de fapt un algoritm.

Care sunt implicațiile sociale ale muncii tale?

Dacă te uiți la lucrările mele, există mereu mai multe imagini. Încerc să combin Google Earth cu imaginile mele ca privitorul să poată trage propriile concluzii. Ca și în cazul Minetta – vezi râul curgând. Îl urmăresc atent, geografic. Lucrările mele se aliniază cu vechile hărți istorice.

Ai menționat că se formează o nouă estetică. Cum ai defini-o?

E faptul că acum putem avea drone personale – e vorba de imaginea pe care ne-o oferă drona și modul în care o privim. Are o estetică diferită, așa cum și Google Maps are estetica lui. Fotografiile sunt aproape numai informație în momentul de față. Să luăm drept exemplu tragedia din Boston. Oamenii se uitau la fotografii doar ca să obțină informații. Așa se uită calculatoarele la fotografii. Care sunt similaritățile și diferențele? Oamenii tind să consume fotografiile tot în felul acesta din cauza numărului imens de imagini care se produc. Vezi cumva dincolo de ele, le scanezi.

Care e următorul tău proiect?

M-am plimbat prin împreujurimile New York-ului și am studiat hărțile cu străzile vechi, felul în care străzile au devenit străzi. Ce formațiuni geologice sau ce râu au făcut strada asta aă ajungă așa și s-o ia pe aici? Fac asta cu GPS-ul. Când mă uit la ele pe o hartă, văd ce similarități sunt în aceste zone.

Text: Morgan O'Leary

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:

Ce se ascunde în spatele vălului anti-drone

Chiar şi dronele malefice de supraveghere pot fi artistice

Curele cu sucuri naturale sunt pentru blegi. Naveena Shine, o britanică în vârstă de 65 de ani, e în toiul unui maraton de postit de 100 de zile în timpul căruia consumă doar apă, ceai, aer și ceva ce ea numește „lumină”, o substanță spirituală nebuloasă care ea crede că o va ajuta să supraviețuiască. Naveena, care a început acest experiment pe 3 mai, urmează îndeaproape principiile autotrofiei, credința care susține că oamenii pot supraviețui consumând doar lumină. Alți practicanți anteriori au murit de înfometare, dar Naveena pare să fie mai practică decât ei (bea ceai, totuși) și e obișnuită cu experimente de rezistență a corpului – în 1997 a intrat în Cartea Recordurilor  pentru că a mers peste un foc de vreo 900 de grade. Îi puteți urmări proiectul „Trăind cu Lumină” pe Facebook și pe YouTube. Se înregistrează constant cu opt camere pe care și le-a instalat în casa din Seattle, Washington. Am sunat-o vineri să văd cum merge treaba.

VICE: Cum ți-a venit ideea să faci asta?

Naveena Shine: Toată viața mi-am pus întrebări de genul “Care e adevărul?” „Ce e real?” „Cine sunt?” Când am auzit de posibilitatea asta, că am putea trăi doar cu lumină, mi-am dat seama ce descoperire importantă ar fi dacă ar funcționa. Am făcut tot ce voiam în viață. Apoi am întrebat universul dacă are să-mi dea ceva de făcut pentru el. Răspunsul a venit câteva luni mai târziu, în același timp cu uraganul Sandy. Mi-am dat seama că ar fi ceva foarte important pentru lumea în care trăim, așa că am hotărât să încerc.

Unde ai auzit prima dată despre autotrofie?

Am auzit despre asta toată viața. Chiar cunosc o persoană care a trăit cu lumină trei ani de zile. Mi se părea posibil, așa că mi-am zis: „De ce nu?”

Ai rezistat șapte săptămâni fără mâncare. Cum te simți?

Am avut niște greutăți cu bila. În unele zile nu mă simt bine, dar în majoritatea zilelor sunt ok. În ultimele zile m-am simțit foarte energică și înviorată. Cred că e normal să ai probleme când se întâmplă schimbări în corp, dar niciuna n-a fost serioasă.

Mulți oameni vor să știe cum de ești încă în viață în momentul de față.

Nu cred că știu să răspund la asta. Au trecut 36 de zile fără mâncare. Nu trec prin experiențele la care se așteaptă lumea. Uneori nu mă simt bine, dar în ultimele zile m-am simțit plină de energie. Ce să zic? Are mare legătură cu conștiința: nu mă gândesc niciodată că nu pot face asta. Știu că s-ar putea să nu reușesc și accept asta, dar chiar cred că e posibil. Orice am făcut în viața asta, au fost oameni care mi-au spus: „Nu, nu poți s-o faci. O să mori, o să-ți faci rău.” Dar niciodată n-am pățit nimic rău, așa că de ce să mă iau după concepția lor asupra realității și nu după a mea?

În afară de senzația evidentă de foame, cum e să trăiești fără mâncare?

Iubesc mâncarea. Îmi place aspectul ei social, îmi place eleganța ei și gustul. Și asta nu s-a schimbat. Nu vreau să mănânc în momentul de față pentru că așa simt în etapa asta a vieții mele. Nu am intenția de a nu mânca pentru tot restul vieții, e un factor psihologic mult prea important. Dar chestiile astea nu au impact asupra experimentului meu.

Acest experiment necesită o voință puternică. Ai un program zilnic?

Nu, fac ce-mi vine.

Nu te îngrijorează posibilele consecințe fizice ale acestui proces?

În primul rând, nu cred că vor fi prea multe consecințe. Dacă văd că îi fac rău corpului, că nu-mi mai funcționează bine organele, mă voi opri. Și o să-mi dau seama dacă îmi fac rău. Cred că oamenii care au murit de înfometare știau foarte bine că nu sunt într-o stare bună.

Să sperăm. Ai consultat vreun doctor în legătură cu experimentul?

Perspectiva unui doctor asupra vieții nu se potrivește deloc cu traiul prin lumină. Pur și simplu nu vor să încerce să înțeleagă așa ceva, nu intră în paradigma lor. Nu cred că un doctor i-ar sugera cuiva vreodată să încerce să calce peste cel mai fierbinte foc din lume cu picioarele goale.

Ai dreptate. Dar te gândești des la cei care au încercat experimentul ăsta și au murit?

Nu știu care a fost problema cu ei. Nu știu de ce n-au observat că erau pe moarte și nu știu de ce n-au făcut nimic să se salveze. Îmi pare rău că au murit, știam despre ei.

Familia și prietenii tăi ce au zis despre asta?

Nu sunt foarte încântați. Nimeni dintre ei n-a încercat așa ceva și nu li se pare posibil și-și închipuie că o să mor. Și poate greșesc sau poate au dreptate. Vom vedea. Asta înseamnă un experiment.

Care e următorul pas dacă reușești?

Dacă fac asta timp de 100 de zile, depășesc momentul în care alții au murit și cred că voi dovedi că această filosofie de viață merită investigată. Nu vreau decât să deschid ușa spre o dimensiune nouă. Nu știu cine voi fi în ziua 100. Când mănânci mâncare, ai o altă perspectivă asupra vieții. Voi avea gânduri, idei și gusturi diferite dacă trăiesc cu lumină. Și nu știu ce va însemna asta pentru viața mea. Cât despre public, e treaba lor cum interpretează asta. Vreau doar să transmit lumii că așa ceva e posibil. Și apoi lumea va face cum consideră. Cred că filosofia asta de viață poate salva lumea, dar dacă lumea nu e interesată să fie salvată, e treaba ei.

@Amierjeski

Traducere: Oana Maria Zaharia

Duminică, după o dimineață cu mult gaz lacrimogen în Istanbul, Ankara și alte orașe mari – Erdogan a ținut un discurs unui grup de susținători ai regimului la periferia Istanbulului. A fost sfidător și paranoic, numind protestatarii „grupuri marginale” și învinovățind presa – în special CNN-ul și BBC-ul – că ar fi doritoare de scandal.

Protestatarii spun că retorica feroce a lui Erdogan e de vină pentru brutalitatea poliției care, în ultimele săptămâni, a ucis cinci persoane (printre care și un polițist), a rănit aproximativ 5 000 de persoane și, în  acest weekend, a dus la arestarea a mai mult de 400 de persoane. Sâmbătă noapte, o protestatară însărcinată a pierdut sarcina. Mulți dintre cei arestați erau doctori care se oferiseră să trateze protestatarii răniți (doctorii, îmbrăcați în halate albe, au fost ușor de reperat). Despre 150 dintre persoanele deținute nu se știe nimic; autoritățile nu vor să le spună nimic avocaților lor.

Erdogan rămâne popular, cu trei victorii consecutive la alegeri. Dar e în mod clar destul de îngrijorat în legătură cu viitorul său cât să simtă nevoia să organizeze un marș în masă în stil sovietic pentru a-și întări popularitatea. La acest marș, Erdogan a vorbit unei mulțimi de aproximativ 300 000 de oameni timp de două ore. Era flancat de un portret imens cu el însuși și a stat în fața unor steaguri turce gigantice ținute de mulțime, în timp ce camerele TV capturau o flotă sărbătorească de bărci pe Bosforul pustiu (feriboturile care fac legătura între părțile europene și asiatice ale orașului fuseseră anulate, probabil cu scopul de a reduce numărul de persoane care voiau să se alăture protestelor din centru.)

În timp ce Erdogan le spunea suporterilor lui – dintre care mulți fuseseră aduși cu autobuze pentru această ocazie specială – că „Taksim nu reprezintă Turcia”, în cealaltă parte a orașului, multe cartiere centrale erau învăluite în gaz lacrimogen. Jandarmii încercau să împingă protestatarii departe de baricadele construite lângă parcul Gezi și Piața Taksim. Luni dimineața devreme, era clar că nici protestatarii fără lider și nici Erdogan nu erau interesați să amelioreze situația. Deși presa turcă e părtinitoare și cenzurată, s-au adunat destule rapoarte detaliate despre brutalitatea poliției care au unit o mare parte a societății împotriva prim-ministrului și a partidului lui social-conservator. Erdogan se află în etapa de negare în ce privește puterea rețelelor sociale. În fiecare noapte, în majoritatea cartierelor din Istanbul, la geamuri vezi bătrânici care bat în oale și tigăi, iar pe străzi șoferii claxonează pentru a-și arăta susținerea față de protestatarii de pe străzi.

Deci ceea ce părea să fie un weekend relativ calm s-a transformat într-unul cu insomnii. Sâmbătă noapte, holul unui hotel de lux din Taksim – care servise ca infirmerie improvizată și refugiu pentru protestatarii din parc – a fost atacat cu gaz în mod repetat. În haosul provocat, polițiștii au invadat hotelul pentru a confisca măști de gaz, căști de protecție și soluție anti-gaz. Mulțimile din jurul pieței Taksim au fost dispersate și ele cu gaz lacrimogen și tunuri cu apă și piper, care ardeau pielea protestatarilor.

Pe străzi lăturalnice, am văzut bărbați cărora li se sfâșiaseră cămășile și erau șpreiați cu spray coroziv. În Nisantisi, cel mai elegant cartier din centrul Istanbulului, au avut loc cele mai intense atacuri cu gaz. Martorii oculari care locuiesc în zonă au spus că rezidenții primeau în casă necunoscuții care se sufocau de la gaz, dintre care unii vomitau, iar polițiștii loveau pe oricine prindeau cu bastoanele. Locuitorii din zonă mi-au spus că trotuarele au rămas pline cu canistre de gaz și gloanțe de cauciuc.

Ca semn că Erdogan a subestimat profunzimea resentimentelor în favoarea retoricii și a tacticilor divizive, în ajutorul jandarmeriei au fost chemate vehicule militare în noaptea de sâmbătă. În plus, o mie de polițiști din provinciile Turciei au fost trimiși în Istanbul duminică pentru a menține ordinea. Poate că e timpul ca Erdogan să admită că lucrurile au scăpat puțin de sub control.

Când Taksim a fost reocupată de forțele poliției marțea trecută – ceea ce a dus la aceleași reacții intense – majoritatea turcilor cu care am vorbit erau surprinși de modul în care erau tratați protestatarii, de cantitatea de gaz folosită și de atitudinea agresivă a lui Erdogan. Dar în weekend, cei implicați în protest s-au adaptat. E incredibil că pentru mulți tineri turci a devenit normal să iasă din casă purtând ochelari, mască de gaze și cască de protecție.

Din cauza ploilor și a oboselii, Istanbul a fost liniștit în primele ore ale dimineții de luni, deși există proteste sporadice care continuă la scară mai mică. Ankara a rămas tensionată. Câteva sindicate importante au anunțat greve de protest împotriva violenței poliției. Atmosfera a rămas agitată atât pe străzi, cât și în casele oamenilor. Turcii cu care am vorbit care au participat la proteste nu au idee unde se va ajunge. Dar după discursul sfidător al lui Erdogan și maratonul de proteste și arestări din weekend, e clar că nimeni n-are de gând să cedeze prea curând.

Urmăriți-l pe Jonathan pe Twitter: @jonwiltshire

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:

În mijlocul haosului din Piața Taksim

Avocaţii din Istanbul s-au bătut cu jandarmii turci

Transmitem LIVE din Istanbul

Am fost lovit și arestat de jandarmeria turcă

De la Tahrir la Occupy la Istanbul: O anatomie a protestelor actuale și viitoare

Turcia duce un război invizibil împotriva cetăţenilor ei

Weekendul în Turcia a fost plin de lupte stradale, bucurie absurdă şi excavatoare furate

A șasea zi cu foc, gaz lacrimogen și sânge în Istanbul

Piața Taksim din Istanbul a devenit o zonă de război

Vezi și cel mai recent documentar VICE Răscoala din Istanbul

Vineri, 21 iunie, ora 23:00 @ Control // Sala Berlin. Intrare liberă. Facebook event.

Line-up:
THE SUBS - Dj Set
younkarls
Bogman

Parcarea supraetajată Ciclop de pe Magheru a împlinit de curând 90 de ani, iar grupul de iubitori de artă de la Work in Progress şi The re:art au adunat vreo 40 de artişti urbani precum Irlo, Kitră, Pisica Pătrată şi Allan Dalla ca să transforme pereţii gri ai locului într-o galerie colorată de artă. Au ales locul ăsta pentru că a văzut şi a trăit multe în perioadele interbelice şi postbelice şi merită să fie mai mult decât un spaţiu unde să se strângă praful, merită o identitate nouă în spaţiul urban din Bucureşti.

S-au apucat de lucru de pe întâi iunie şi de atunci  cine mai trecea p-acolo i-a ajutat pe artişti cu decorarea locului. Pe 12 i-au dat drumul cu ditamai evenimentul la care au venit 2 000 de oameni care au transpirat până la brâu, au băut litri întregi de bere şi s-au distrat distrat la perfomancer-urile şi concertele de acolo ale unor trupe precum Karpov not Kasparov şi Fanfara Extraterestră. De atunci parcarea este vizitată zilnic de două sute de oameni care vor să vadă cum un loc în care acum o lună erau doar pereţi scorojiţi, s-a transformat într-un Street Delivery supraetajat. Dacă n-ai fost încă, dă o tură până pe 23 iunie când se închide expoziţia și parcarea intră în recondiționare sau uită-te pe pozele de mai sus.

La intrarea pe plajă erau o grămadă de copii și adulți extaziați în fața unui excavator care trântea la fiecare zece minute o mașină de spălat, șofat sau tuns iarba într-o mare groapă de gunoi în devenire. Pe lângă faptul că o mare parte din deșeuri se aflau într-o stare aproximativ funcțională, m-a cuprins un sentiment de compătimire sinceră pentru oricine trebuie să meargă la o expoziție ca să vadă live cum se creează o groapă de gunoi urbană. Din păcate, în ciuda rugăminților repetate, copiilor nu li s-a permis să se joace în groapa de gunoi și să lege prietenii murdare. Copilăria danezilor îmi pare acum mult mai tristă.

Revelația expoziției de anul acesta a fost un cub compactat cu gunoaie vintage dintr-un fost parc de distracții optzecist. Artistul l-a denumit The Glue Society.  Conținea capete de păpuși, urme de becuri  vechi și colorate, roți de noroc etc. O să-l găsiți cu un search pe toate site-urile artzyfartzy de DIY și recycling.

Câțiva pași mai încolo stătea aruncat pe jumătate în mare un container gol de transport naval, cu o ușă larg deschisă. Înăuntru aveam sentimentul că emigram ilegal în State, dar mi-a fost prea frică de întuneric și rău de mare în ultimele 40 de nopți ca să mă gândesc cum o să fac primul milion de dolari.

În fața containerului era amenajat un loc de savurat relaxat un pahar de șampanie, așezat pe o cazma cu scaun de lemn. În caz de vrei să sapi o groapă, să o faci cu fundul.

După două cuie, asta te-ar putea pregăti de întâlnirea cu alga gigantică din capace de plastic.

Sau de întâlnirea cu crabul croșetat. Fetele cu handmade de la Street Delivery ar fi avut ceva de învățat, deși seamănă cu niște coceni aruncați pe plajă de niște români sosiți în vizită. Ca să nu rămâi totuși cu o impresie prea trash, mai enumăr câteva exponate care să-ți recicleze viziunea asupra sculpturii:

Curcubeul string art din cabluri colorate. Lipsea telegondola lui Mazăre.

Pilulele uriașe cu neon, ca niște mici legali gonflabili fără bicarbonat.

Cuburile de fier vechi înșirate pe dig inspirau un plancton postapocaliptic care creștea pe stabilopozi ca bebelușii din cuvele din Matrix.

Roaba pădurarului viking m-a dus cu gândul la perioada comunistă în care citeam despre o tractoristă care a depășit planul de producție cu 800% mulgând singură șapte milioane de vaci.

La final, una clasică:  perversul din imagine uda zilnic statuile nud din lut pentru că nu mai ploua de cinci zile și degradarea lor era pe cale să eșueze. Sculptura se numește Lovers și la sfârșitul expoziției ar trebui să arate la fel de  descompusă ca majoritatea poveștilor de dragoste nordice.

Protestatarii adunați în fața clădirii ERT din Atena.

Marți s-a anunțat că ERT – rețeaua publică de televiziune a Greciei – va fi închisă de guvernul Noua Democrație al lui Antonis Samaras după 87 de ani de funcțiune. Închiderea ei a fost cea mai recentă măsură de austeritate cu care guvernul a fost de acord în 2010. Moartea bruscă a televiziunii naționale – care era în mare parte fondată de stat, cetățenii greci plătind o taxă inclusă în factura de electricitate – a luat cu ea 2 600 de joburi; jurnaliști, tehnicieni, artiști și toți oamenii de care e nevoie ca o releviziune să funcționeze.

Dar închiderea ERT era doar începutul poveștii. La scurt timp după ce a fost făcut anunțul, muncitorii concediați au revenit la fostul lor birou, au ocupat frecvențele de transmisie ale televiziunii și au început să-și transmită propriile programe. Suporterii au început să se strângă și, pe la ora 10 seara – când ajunsesem și eu la clădire – mii de oameni protestau împotriva ultimei măsuri luate de guvern. Mulțimea era compusă din tot felul de oameni, de la comuniști înverșunați la studenți și de la conservatori până la familii întregi, care veniseră cu toții să se facă auziți.

Prietena mea Marina, reporteriță la ERT, s-a întâlnit cu mine la intrarea în clădire. Am rugat-o să-mi spună ce părere are despre situație și mi-a spus: „Când te doare capul, iei un calmant. Nu-ți tai capul, nu?” A continuat: “Nu aveam de gând să ocupăm stația, dar fiind atât de mulți, s-a ajuns la asta.”

Marina.

Totul era încă funcțional în clădire, dar funcționa într-o manieră mai haotică decât de obicei. Tehnicienii ERT se străduiau să păstreze semnalul în camera de control, în timp ce guvernul continua să închidă rând pe rând componentele esențiale pentru transmisie.

„Au început cu transmițătoarele digitale,” a spus Sotiris de la departamentul de internet, în timp ce încerca cu disperare să instaleze o nouă linie DSL. „Apoi au trecut la cele analoage și la toate antenele din țară. Ne jucăm de-a v-ați ascunselea de câteva ore deja. Redirecționăm semnalul prin rute alternative ca să-l menținem, iar ei ne tot închid. O s-o ținem așa până când unii dintre noi o să piardă jocul.”

În momentul acela, coridoarele erau aglomerate cu oameni, aflați în stare de șoc după auzul veștii cu câteva ore în urmă. „ERT a avut un surplus de doar 40 de milioane de euro anul trecut,” mi-a spus Marina. „Cum adică e un serviciu public prea costisitor?” Andreas Partsalidis, prezentator de sport, a adăugat: „Marea majoritate a salariilor noastre nu sunt mai mari de 1 000 de euro pe lună. Eu câștig același salariu după 30 de ani de muncă.”

Una dintre camerele de control ocupate.

Mi-am făcut drum spre departamentul de internet, unde fusese tăiată principala conexiune la internet, iar tehnicienii fuseseră obligați să instaleze noi linii ADSL private ca să poată transmite emisiuni live pe internet. Membrii Rețelei Wireless Metropolitane din Atena (RWMA), o comunitate furnizoare de internet wireless s-a oferit să-i ajute.

„În anumite momente, rămăsesem aproape fără semnal,” mi-a spus George, un jurnalist, în ziua următoare. Oamenii erau disperați și își spuneau că asta a fost. Apoi cineva s-a ridicat și a strigat: 'Atâta timp cât măcar o singură persoană ne susține de afară, eu rămân pe poziții.' „Și erau mulți oameni afară, așa că n-am renunțat.”

Dimineața, muncitorii câștigaseră câteva bătălii tehnice importante, dar semnalul era tot instabil și au trebuit să schimbe regulat frecvențele analoage și digitale ca să poată transmite. Și mai rău de atât, poliția înarmată luase calea munților din jurul Atenei pentru a închide antenele RWMA.

Clădirea ERT ocupată.

În fine, în aceeași dimineață, Uniunea Transmițătorilor Europeni (UTE), o organizație care cuprinde companii de transmisie din 56 de țări din lume, și-a declarat susținerea pentru ERT și le-a instalat un canal prin satelit ca să poată continua să transmită. Asta înseamnă că programele închise de cei care au ocupat clădirea ERT erau transmise acum prin satelit în toată lumea, din Australia până în America, cât și pe internet pe sute de site-uri.

Întrebarea care s-a pus după susținerea oferită de UTE a fost: „Oare asta e scânteia pe care o aștepta toată lumea?” După luni de zile în care răbdarea țării a fost pudă la încercare, se așteptau de la noi să acceptăm o măsură de austeritate atât de dură fără să protestăm?

Când Mubarak a interzis tuturor jurnaliștilor Al Jazeera din Egipt să intre în țară și a blocat accesul la internet în timpul revoltelor din țară, i-a motivat și mai mult pe cei care luau parte la revoluție. Știrile despre Erdogan care a arestat bloggeri și utilizatori de Twitter au avut același efect.

Joi după-amiază, două partide politice care susțin Noua Democrație au criticat decizia guvernului de a închide ERT. Apoi, în aceeași noapte, directorul general al BBC, Tony Hall, a făcut apel către guvernul grec să redeschidă televiziunea de stat. Între timp, președintele UTE, Jean Paul Phillipot, i-a scris președintelui Comisiei Europene, cerându-i să oblige guvernul grec să-și schimbe decizia.

Vineri dimineața, Phillipot a ținut o conferință de presă din interiorul clădirii ERT ocupate din Atena. „Mă aflu aici pentru că așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în Europa – nu de la fondarea UTE, a spus el. Chiar și la căderea zidului Berlinului, televiziunea a rămas funcțională în Germania de Est. Știm că ERT nu funcționa perfect,” a spus el, făcând referire la acuzațiile frecvente de nepotism și corupție, „dar nu oamenii care lucrează aici sunt de vină pentru asta.”

Protestatari în fața clădirii ERT.

Analiștii au sugerat că închiderea a avut loc din cauză că guvernul grec încearcă să acopere eșecurile programului de privatizare. Acum câteva zile, încercarea de privatizare a companiei publice de gaz DEPA a eșuat după ce compania rusească Gazprom s-a retras din contract. Economiștii avertizează că, prin septembrie, va fi nevoie de un nou împrumut pentru a susține economia greacă și că guvernul va continua să ia măsuri drastice într-o țară în care 27 la sută dintre cetățeni sunt deja șomeri.

Noaptea trecută, prim ministrul grec Antonis Samaras s-a oferit să redeschidă parțial ERT. A declarat că „Un comitet temporar va fi întrunit pentru a angaja un mic număr de angajați ERT ca programele să poată fi transmise în continuare.” Dar un mic număr din cei 2 600 de angajați concediați nu-i va opri pe restul să continue să protesteze. Mulți dintre ei încă ocupă sediul ERT din Atena și continuă să transmită programele pe internet.

Urmăriți-l pe Matthaios pe Twitter: @tsimitakis

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și alte articole legate de criza din Grecia:

Drogul austerității

Anarhiștii greci din noua generație sunt torturați de poliție

Vezi și documentarul VICE Sisa: cocaina săracilor

Am ajuns la prima demonstrație în fața Teatrului Municipal pe la ora 4:30 p.m. joi, pe 6 iunie. Soarele apunea, iar demonstranții se adunau. „Intră în pământ, primare Haddad! Suntem cei care s-au adunat împotriva creșterii prețului biletului de autobuz,” cânta mulțimea. Apoi au început să bată în tobe improvizate. Cele mai multe cântece îl ținteau pe primarul Fernando Haddad. Unul dintre ele spunea: „Haddad nenorocitule, scade taxa.” O fată striga prin portavoce: „Goiania, Natal și Rio de Janeiro (trei orașe braziliene) au invadat străzile astăzi. Și ne plimbăm spre centru pentru că n-avem bani de autobuz.” După ce protestatarii au devenit o masă critică, au început să se plimbe prin centrul orașului, cântând și strângând și mai mulți oameni după ei. Am fost la multe proteste, dar rar am văzut unul atât de dens și de neînfricat. Nici măcar la alte proteste MLT n-am văzut atâția punkiști anarhiști ca de data asta. Când au ajuns în fața biroului primarului, protestatarii au început să cânte: „Haddad măgarule, taxa asta e demență curată!” În timpul plimbării prin oraș, mai multe ziduri și vitrine fuseseră decorate cu emblema anarhistă „A”. Când am ajuns pe bulevardul Prestes Maia, am crezut că ne îndreptam spre stația de metrou Anhangabaú. Dar oamenii au început să alerge spre Bulevardul 23 Mai, o autostradă imensă cu vreo zece benzi. Aici lucrurile au luat-o razna.

Traficul care ieșea din tunel s-a blocat, evident. Două benzi ale autostrăzii au fost invadate de către demonstranți. Cu steagurile și bannerele fluturând în vânt, MLT a reușit să blocheze orașul, așa cum promisese, pe la ora 6:40 p.m. Atunci au apărut polițiștii, care până atunci asistaseră la protest în liniște. Peste stradă am văzut primii jandarmi. Era 6:53 p.m. când au început să explodeze primele bombe. Oamenii au hotărât să se întoarcă la stația de autobuz Bandeira, deși mai mulți tipi urlau: „Rămâneți aici, să rămânem aici, ce dracu'!” În timp ce armata și jandarmeria arunca bombe cu gaz lacrimogen, oamenii construiau baricade de foc pe autostradă. Rafael, fotograful nostru, făcea fotografii, iar eu luam notițe. Și deodată au început să tragă cu gloanțe de cauciuc. Era înfricoșător. Polițiștii trăgeau de la vreo 20 de metri distanță. Am dat peste un reporter care fusese lovit de un glonț de cauciuc. Era nervos. Imediat după asta, a aterizat o bombă lângă noi. Oamenii care nu aveau treabă cu conflictul au început să alerge panicați.

Autostrada arăta ca într-un film cu război. Pustie, sumbră, cuprinsă de foc și ceață. Elicopterele survolau zona. Am văzut oameni cu plase veniți de la piață care vorbeau la telefon dezorientați și nu știau în ce direcție s-o apuce. Jandarmii marșau cu scuturile ridicate. Poliția militară venea în spatele lor. Demonstranții au înaintat spre Muzeul de Artă Sao Paulo de pe bulevardul Paulista. Noi am rămas puțin în spate. Ne usturau ochii de la gaz. Îmi ardeau toate: ochii, nasul, gura. Un fotograf a renunțat să urmărească protestul și s-a dus într-un bar să se spele pe față. Rafael aproape a leșinat. Mie mi-era foarte greață când deodată a apărut o femeie cu o sticlă de apă și m-a ajutat să mă spăl pe ochi. Toată lumea aveam ochii în lacrimi și mergea pe stradă cu tricoul la nas.

Traficul s-a ameliorat, dar autostrada 23 Mai era încă plină de baricade. Polițiștii încercau să stingă focurile cu picioarele, dar era imposibil. Când ne-am apropiat de Fundația Getulio Vargas de pe bulevardul Julho, am văzut coșuri de gunoi răsturnate sau incendiate. Am grăbit pasul și am ajuns pe strada Paulista. Acolo am văzut o fată îngrozită care plângea lângă un chioșc de ziare. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că fusese prinsă la mijloc între niște focuri de armă. I-am spus ce se petrecea și i-am indicat în ce direcție putea merge ca să iasă din zona protestului.

Nici pe Paulista situația nu era mai roz. De obicei pitorească, strada era acum varză. Sticle și cioburi peste tot, coșuri de gunoi arzând, două secții mobile de poliție distruse. Una dintre ele ardea. Un polițist a reușit să stingă focul cu un extinctor. Trecătorii filmau și făceau fotografii, dar păreau mai mult niște turiști care se distrează decât protestatari. Strada era complet blocată de demonstranți și de baricade.

Lângă mall-ul Pátio de pe Paulista, bombele răsunau mai tare. Mi s-a spus că niște protestatari intraseră în mall și acesta se închisese. Unii oameni marșau prin Piața Amadeu Amaral, unde jandarmeria devenise mai agresivă. Traficul a devenit și mai haotic din cauza străzilor înguste. Un tip care părea a fi mai mare în rang striga la șoferi: „Opriți! Ieșiți afară!” și dădea ordine de genul: „Echipa 1 și 2, activare!” Apoi ne-am îndreptat spre protestatari, care încă luau gunoaie de pe trotuar și le duceau în stradă să construiască baricade. Era 8:35 p.m.

Oamenii au început să se disperseze, așa că am hotărât să-i urmărim pe cei care mergeau spre stația de metrou Vergueiro. Am întrebat un tip dacă aveau de gând să sară peste barele de acces. Mi-au spus că da. Și așa au și făcut. Toți au intrat la metrou cântând și paznicii s-au tensionat imediat. Primii protestatari au sărit peste barele de acces și au fost întâmpinați de paznici cu bastoane. Unii au reușit să treacă de ei, alții au rămas să se certe. O fată mi-a spus că fusese jignită urât de paznici. Apoi a început bătaia. Bastoane, urlete, sticle sparte, oameni care fugeau în toate părțile. Un tip avea fața plină de sânge. În mijlocul conflictului, am reușit să filmez videoclipul ăsta.

Când lupta a luat sfârșit și nu mai era nimeni pe peron, stația s-a închis. Era 9:04 p.m. (de obicei, metroul din Sao Paulo se închide după miezul nopții). Câteva minute mai târziu, o femeie de serviciu care lucra la metrou a ieșit disperată și a urcat într-o mașină de poliție. Fusese lovită în ochi de un ciob. Am întrebat un paznic dacă arestaseră pe cineva. A spus că nu, dar că ar fi trebuit. Eu și Rafael ne-am gândit că e timpul să o luăm spre casă, dar după ce am vorbit cu un fotograf și niște polițiști, am aflat că se mai întâmpla ceva pe strada Consolação. Am luat un taxi împreună cu o fată care mergea spre Paulista. Am rămas pe bulevardul Brigadeiro Luís Antônio și am mers spre jos până la Piața Ciclista. Eram epuizați, ne dureau picioarele, ne era foame și sete, voiam la toaletă, dar nici nu ne puteam gândi la asta. Când am ajuns acolo, am văzut că o parte dintre polițiști plecau, iar reporterii le luau interviu trecătorilor. Am hotărât să plecăm, părea că protestul se terminase. Poliția spunea că la protest participaseră 2 000 de oameni, dintre care 15 fuseseră arestați. Deși de data asta presa mainstream a menționat Mișcarea pentru Liberă Trecere și nu i-a tratat ca și cum ar fi fost niște vandali, lupta de după a fost raportată drept un act de vandalism cauzat de golani.

Al doilea protest a avut loc vineri, pe 7 iunie, și a fost mai blând, pentru că poliția a recurs mai rapid la metodele lor mai puțin umane. Imediat ce protestatarii au ocupat una dintre autostrăzile cele mai importante și mai haotice din oraș, Pinheiros, poliția a început să arunce gaz lacrimogen fără milă. Sao Paolo a fost blocat din nou. Slăbiți de brutalitatea poliției, protestatarii s-au dispersat. În ziua asta, poliția a estimat doar 5 000 de protestatari, față de cei 10 000 din prima zi și 15 000 din a treia.

Apoi a avut loc un al treilea protest pe bulevardul Paulista săptămâna trecută. Sătui de gaz lacrimogen, oamenii veniseră echipați cu măști de gaze pe care le împărțeau și celor care nu aveau. În timp ce demonstranții se adunau, un membru MLT negocia ruta protestului cu colonelul Marcelo Pignatari, care era de serviciu în ziua respectivă. Mi-a spus că jandarmeria nu voia să fie violentă și că totul va decurge bine, în funcție de comportamentul protestatarilor.

De-a lungul străzii Consolação, oamenii cântau, strigau și îndemnau oamenii de pe margine să se alăture protestului. Polițiștii se țineau de brațe pentru a forma o barieră umană. Câteva minute mai târziu, a început ploaia, iar oamenii au început să cânte: „Luptăm împotriva nedreptăților și pe ploaie și pe vânt!” Alte străzi au fost invadate de sute de demonstranți. Numărul total a ajuns la 20 000, potrivit MLT. Când mulțimea a ajuns în centrul orașului, două autobuze au fost incendiate. M-a mirat să văd cât de mult i-a luat poliției să reacționeze. Și deodată au început să cadă bombe din cer.  Au fost arestați vreo 20 de oameni în timpul celui de-al treilea protest. Mulți dintre ei erau jurnaliști și studenți. Poliția susține că urmărește potențialii vandali pe internet și că polițiștii în civil se infiltrează în mulțime pentru a vedea cine provoacă scandaluri.

Săptămâna trecută, joi, Ministerul Public din Sao Paulo ne-a informat că va cere primarului și guvernatorului să revină la prețul anterior al biletului de autobuz timp de 45 de zile, pentru ca MLT să oprească protestele în Sao Paulo. Această ultimă demonstrație a fost un protest, dar MLT spune că dacă prețul biletelor va scădea, se va transforma într-o sărbătoare. Se spune că poliția va veni în număr mare și că va fi extrem de violentă. Pe rețelele sociale am citit că polițiștii controlează pe toată lumea în metrou și pe străzile din preajma Teatrului Municipal, care iar era punctul de întâlnire.

Iată un videoclip de la demonstrația de joia trecută:

Traducere: Oana Maria Zaharia

Opriţi-vă.

Ştii sentimentul ăla de scârba pe care îl ai când zice cineva „chiloţei”? Nici nu mă aştept să răspunzi altceva decât că, atunci când auzi cuvântul, un val de perversiune te cuprinde şi te face să te simţi de parcă ai fi ultimul pedofil în serie. Ei bine echivalentul muzical al cuvântului „chiloţei” este „punk.”

„Punk” este un termen absolut stupid şi eu cred c-ar trebui să fiu închis în penitenciarele lumii muzicale, dacă l-aş folosi. Nu sunt sigur ce fel de oameni ar fi închişi acolo alături de mine, dar sunt sigur că l-ar băga şi pe cel care a scris cântecul Hey Soul Sister şi pe toţi cei care poartă un tricouri cu trupele la a căror concert se duc. Eu am ajuns să urăsc cuvântul „punk” mai ales pentru că îl folosesc de cel puţin 900 sute de ori pe zi, pentru că teoretic ascult acest gen. Spun „teoretic” pentru că urăsc faptul că acest cuvânt are mai multe sensuri decât aluziile sexuale ale unei femei schizofrenice.

Punk, în primul rând, se referă la un set de idealuri, aşa că orice pică între limitele acestora e automat etichetat „punk.” Apoi apar toate subgenurile de punk, fiecare cu un nume la fel de scârbos. Între ele se remarcă genul hardcore, care induce oamenii în eroare. Prima dat când i-am spus maică-mii că ascult hardcore mi-a zis „n-ai cum, aia e pornografie.” Şi emo e foarte cunoscut, dar numai denumirea mă face să-mi dau palme ca să nu mă tai. Mai e şi screamo, ska, pop punk, post-punk, grindcore şi un milion de alte diviziuni inventate de snobi ca să pară interesanţi pe profilele lor de agăţat. Totul intră teoretic la „punk.”

Asta mă duce la tot felul de întrebări filosofice: „E punk un gen muzical sau o stare de a fi? Poţi defini un gen care prin definiţie este de nedefinit? Cum naibii mai există trupa Anti-Flag după 25 de ani?” Pentru a afla mai multe m-am consultat cu amicul meu Brendam Kelly, un punk rocker adevărat, care cântă de 15 ani în trupa numită The Lawrence Arms (sunt foarte punk). El mi-a explicat: „Dacă Crass sunt punk şi Good Charlotte sunt punk şi Madball, Fifteen, Misfits, Shelter, Cro-Mags sunt toate punk (şi sunt pentru că nu există reguli în punk, coaie) atunci din punct de vedere ideologic punk nu există, ceea ce înseamnă că e doar un pretext comercial sau de propagandă ieftină. Practic dacă totul e punk, nimic nu e punk. Interesant e că doar în cazul punk-ului există genul ăsta de discuţii. Niciodată n-auzi fanii de motown cum sar la gâtul unii altora zbierând „THE TEMPTATIONS NU SUNT MOTOWN ADEVĂRAT, POKEMON POSER CE EŞTI!”zul punk-ului există genul ăsta de discuţii.  vedere ideologic punk nu există, ceea ce înseamnă că e

Un alt motiv pentru care „punk” este un cuvânt atât de odios e imaginea asociată cu el. Majoritatea fanilor punk de azi ascultă Dillinger Four şi Teenage Bottlerocket şi se îmbracă în blugi şi tricouri banale cu trupe. Totuşi când fanii altor genuri se gândesc la „punk,” îşi imaginează nişte costume penibile precum cele purtate de Sex Pistols prin anii 70.’ Ştire şoc oameni buni: niciun fan punk din zilele noastre nu ascultă Sex Pistols, iar majoritatea ălora care purtau zgardă cu ţepi, pantaloni mulaţi şi geci de piele au dispărut. Mai sunt doar excepţiile care confirmă regula, dar şi ăia sunt pe moarte. Sunt ca un fel de creaturi mitice, care vin din negura istoriei, pe vremea când ştiau oamenii cine-i ăla Ronald Reagan.

Pe bune.Opriţi-vă.

Când l-am întrebat despre moda punk Brendan Kelly mi-a spus că „ideea de a asocia o mişcare anti-autoritate, anti-cultură după un nume care te duce cu gândul la o modă tipică şi la nişte dogme stricte este de-a dreptul stupidă.” Şi dacă tu argumentezi că punk a fost o modă în primul rând, eu îţi răspund că mişcarea punk nu este atunci cu nimic mai prejos decât cea rock, hippie, sau a cocalarilor. Şi nimic nu-i mai rău decât un cocalar.” Bine spus, Brendan.

Simt c-am ajuns în profunzimea problemei punk/nonpunk, aşa că hai s-o privim la un nivel mai rudimentar. „Punk” a devenit sinonim cu ideea unor unghii care zgârie tabla, pentru că e folosit adesea în afara lumii muzicale. Clint Eastwood a început cu replica „You  feeling lucky, punk?” Se traduce prin huligan, derbedeu etc. Cred că de azi înainte o să le spun oamenilor că ascult rock de huligani că sună mai puţin penibil ca punk rock.

Ei bine, acum c-am folosit cuvântul „punk” de vreo sută de milioane de ori, o să fac un duş rece cu hainele pe mine tot restul zilei în timp ce plâng şi ascult And Out Come The Wolves de la Rancid. Ne auzim mai încolo, punkerilor. 

Dan Ozzi se ocupă de blogul nostru favorit de punk, Jaded Punk. Îl găsiţi pe Twitter aici - @danozzi

Text: Dan Ozzi

Traducere: Mihai Popescu

Citește și:

Punkerii underground fac pogo patriotic prin fabrici dezafectate din Timișoara

Craiovenii ascultau punk dinainte de Revoluţie

La 74 de ani Vivienne Westwood e cea mai hardcore punkistă

Trupele mele preferate de punk japonez

Lucruri pe care Hollywood-ul le consideră „punk”

Punkiștii din Olympia n-au îmbătrânit o zi

Fotografiile de aici au fost făcute de producătorul VICE Jason Mojica și acoperă toate momentele, de la jocul demonstrativ alături de echipa națională a Coreei de Nord, până la chill-uiala corespondentului VICE în bazinul Universității Kim Il Sung sau activitatea neprogramată de pe un teren de joacă public.

Traducere: Andra Olteanu

Vezi și Kim Jong-un + Dennis Rodman + VICE = ♥

Citește și:

În mijlocul haosului din Piața Taksim

Avocaţii din Istanbul s-au bătut cu jandarmii turci

Transmitem LIVE din Istanbul

Am fost lovit și arestat de jandarmeria turcă

De la Tahrir la Occupy la Istanbul: O anatomie a protestelor actuale și viitoare

Turcia duce un război invizibil împotriva cetăţenilor ei

Weekendul în Turcia a fost plin de lupte stradale, bucurie absurdă şi excavatoare furate

A șasea zi cu foc, gaz lacrimogen și sânge în Istanbul

Piața Taksim din Istanbul a devenit o zonă de război

Vezi și cel mai recent documentar VICE Răscoala din Istanbul

Traducere: Andra Olteanu

Totuși, neînțelegerea dintre poliție și protestatari pălește în comparație cu compasiunea pe care au afișat-o civilii și protestatarii unii față de alții, atât sâmbătă cât și pe 11 iunie.

Peste tot vânzătorii îi adăposteau în magazinele lor pe protestatari și trăgeau obloanele până când strada era eliberată de poliție și de gaze. Pentru oricine avea nevoie se dădeau gratuit apă, alimente, suc de lămâie și diverse tonice făcute în casă pentru ochii afectați de gazele lacrimogene. N-am mai experimentat niciodată genul ăsta de sprijin și de unire de forțe în mijlocul unui astfel de haos. Cred că asta a și motivat masele să revină în piața Taksim, chiar dacă oamenii au fost gazați și bombardați cu apă combinată cu produse chimice care irită pielea. Copiii au refuzat să stea deoparte și i-au luat la întrebări pe polițiști, cerându-le explicații în timp ce sub privirile lor se rupeau uși, se aruncau scaune, iar tinerele erau arestate una câte una, țipând ca să fie eliberate. Mai târziu în acea zi oamenii au început să vândă diverse măști și ochelari de protecție.

Noaptea nicio persoană nu mai umbla fără mască. Rezistența a ținut peste 20 de ore. În urmă cu două seri parcul și piața au fost curățate de protestatari, însă lupta pentru Gezi și Taksim nu s-a sfârșit aici.

Citește și:

Avocaţii din Istanbul s-au bătut cu jandarmii turci

Transmitem LIVE din Istanbul

Am fost lovit și arestat de jandarmeria turcă

De la Tahrir la Occupy la Istanbul: O anatomie a protestelor actuale și viitoare

Turcia duce un război invizibil împotriva cetăţenilor ei

Weekendul în Turcia a fost plin de lupte stradale, bucurie absurdă şi excavatoare furate

A șasea zi cu foc, gaz lacrimogen și sânge în Istanbul

Piața Taksim din Istanbul a devenit o zonă de război

Vezi și cel mai recent documentar VICE Răscoala din Istanbul

Traducere: Andra Olteanu

Andrei Iliescu este un fotograf care şi-a început cariera la 33 de ani, la Revoluția din 1989, ieşind în stradă cu un aparat foto. De atunci a lucrat ca fotograf profesionist pentru agenţii internaţionale de presă precum Agence France-Presse, Associated Press, European Press Agency. Acestea sunt fotografiile și povestea sa de la mineriada din 13-15 iunie.

„Privind imagini din piaţa Taksim îmi aduc aminte de Piaţa Universităţii din iunie 1990. La vremea aceea eram corespondent al Agence France Press (AFP), care îşi avea sediul la Inter şi nu puţine au fost noptile când n-am ajuns acasă ca să „ţine aproape” de manifestaţia maraton care a început în 22 aprilie şi s-a încheiat pe 15 iunie. Interesul pentru România era uriaş. Trimiteam fotografii la foc continuu şi nu ţin minte să fi fost o singură zi în care să nu fi transmis cel puţin o imagine. Am şi acum acele fotografii trimise (sau cel puţin o parte dintre ele) şi aproape toate filmele, aşa că aceste imagini mă ajută mult acum să reconstitui povestea acelor zile.

11 iunie 1990 a fost o zi foarte agitată, iar tensiunea care avea să atingă punctul culminant câteva zile mai târziu era în creştere. Forţele de ordine au apărut în câteva reprize. Ziua de 12 a decurs calm, aparent nimic neprevestind ce avea să se întâmple. Protestatarii primiseră un ultimatum să se retraga, dar nu era primul, aşa că spuneau că nu vor pleca.

În dimineaţa zilei de 13 iunie pe la 6 şi ceva poliţia a intervenit în forţă şi am asistat la primele arestari de la Arhitectură. Apoi pentru câteva ore piaţa a fost pustie, maşini cu apă stropeau bulevardul şi echipe de la salubrizare strângeau gunoaiele. Pe la 11:30 a început nebunia: forţe de ordine cu taburi şi blindate, protestarii care aruncau cu pietre şi incediau maşini, oameni care alergau pe străzi, scene şocante care îmi aminteau de Revoluţie. Vremea devenise schimbătoare, cerul senin alterna cu reprize scurte de ploaie.

Am ieşit imediat pe străzile de lângă Inter şi Piaţa Universităţii, dar nu puteam rămâne mult, căci trebuia să transmit. Ieşeam câte 20-30 de minute, „trăgeam” ce puteam, apoi urcam în camera-laborator unde developam filmele, măream pozele, băteam textul şi transmiteam prin telefon. Aparatul de mărit şi expunerea hârtiei controlate manual (adică chiar cu mâinile) erau singurele metode de prelucrare. Calitatea era rudimentară, iar timpul de transmisie era imens. Textul îl scriam cu o mică maşină de scris. Pentru o transmisie color trebuiau lipite şi nişte repere CMYK, necesare la alinierea culorilor. Scoteam microfonul telefonului şi în locul lui cuplam mufele unui aparat care citea linie cu linie poza 18x24 care se învârtea pe un tambur (un strămoş al unui scanner reflectiv combinat cu un fax primitiv). Asta era „tehnica” pe atunci.

Pe la 11 noaptea am făcut o ultimă ieşire pentru ziua aceea şi în dreptul Romartei Copiilor am auzit gloanţe şuierând pe lângă mine şi ricoşând în pereţii blocului.

Pe la ora cinci a dimineţii zilei de 14 totul părea că se terminase. Într-o linişte sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piaţa Victoriei într-un uruit înfiorător (care pe măsură ce se apropia, s-a transformat în tropăit grotesc) o umbră hidoasă se apropia constant într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piaţa Universităţii. Când s-a luminat mai bine, am urcat la etajul întâi pe balconul circular şi am fotografiat asaltul. Minerii loveau tot ce le ieşea în cale, bărbaţi, femei, copii. Din când în când priveau spre mine şi îmi făceau semne ameninţătoare cu bâtele. Am transmis primele imagini şi am aflat că pe la 9:30 urma să aterizeze o cursă de la Sofia unde fuseseră alegeri, aşa că toate agenţiile aşteptau întăriri.

Câteva ore mai târziu împreună cu colegul venit am coborât în piaţă cu două camere F3i şi toate obiectivele din dotare. Toate agenţiile erau acolo. Aparent, minerii parcă îşi consumaseră primele momente de furie, dar am văzut destule scene incredibile. Spre ora 12 am ajuns la sediul PNŢCD, apoi îmi amintesc că am făcut ceva poze la Bucur Obor şi la Spitalul de Urgenţă, unde Marian Munteanu ţinea o conferinţă de presă. După-amiază a trebuit sa rămân în hotel şi nici a doua zi n-am mai ieşit la pozat, că trebuia să developez şi să transmit filmele colegului francez. Noroc că el avea un Leaf (o maşină mai „şmecheră” care transmitea direct de pe film), aşa că munca mea de laborator a fost ceva mai uşoară.

Cam asta pot să spun că a fost „contribuţia” mea la documentarea posterităţii cu acele momente teribile din ceea ce avea să se numeasca Mineriada 13-15 iunie şi ale cărei evenimente au şocat lumea întreagă.”

Citește și Când minerii furioși cuceresc Madridul.

Fotografie de N.ico, via Flickr

Nu suport stereotipul conform căruia fumătorii de iarbă sunt neproductivi. Lenea e doar una dintre activitățile care merge bine cu fumatul de iarbă și se întâmplă în timpul liber. În timpul zilelor de lucru, iarba îmi stimulează creativitatea sau cel puțin îmi relaxează mintea îndeajuns de mult cât să vin cu o idee nouă, neconvențională. Acum încerc să aplic chestia asta în ceea ce fac, dar era o vreme în care îmi foloseam toată energia creativă de la iarbă pentru o singură chestie: făceam beaturi.

Dacă ar trebui să aleg un singur stil muzical care-mi place cel mai mult, ar fi hip-hop-ul anilor '90. Am petrecut o mare parte din anii '90 în Tailanda, unde aveam acces doar la MC Hammer și Vanilla Ice. Mai aveam și o casetă Cypress Hill, Black Sunday. (Întâmplător, acesta e albumul din care am învățat majoritatea terminologiei despre marijuana pe care încă o folosesc și azi, ceea ce mi se pare un pic loco.) Când am ajuns în America în 1997, Biggie tocmai o mierlise, Wu Tang trecuseră la albume solo, iar sampling-ul devenise o formă de artă (mulțumesc, DJ Shadow). Fratele meu își adunase în timpul facultății niște scule, printre care un SP 202 și un Groovesynth JX 305, iar educația mea muzicală a început la scurt timp după ce am început să fumăm iarbă împreună.

Eram uimit cât de mult ajută fumatul de iarbă procesul creării de beaturi de hip-hop, în special cele bazate pe sample-uri din '90, care-mi placcel mai mult. Înainte ascultam cântecele pur și simplu, acum le scanam să găsesc sample-uri, beat-uri și loop-uri pe care le foloseam înainte ca mâinile mele să apuce să le catalogheze. În scurt timp, am trecut la software și mi-am dezvoltat un flow de lucru, experimentând ore în șir în întuneric, înconjurat de nori de fum.

Când am ajuns la facultate, puteam face un beat ca lumea, dar aveam o tonă de loop-uri și doar câteva piese complete. Asta pățești când folosești iarba fără disciplină – ai momente de geniu, dar nu și concentrarea necesară să faci un lucru până la capăt. Îmi tot închipuiam ceva epic și tematic, ca Deltron 3030 sau Prince Among Thieves, dar pentru asta era nevoie de mult mai mult decât de un om, un calculator și un turntable. Așa că am rămas nedisciplinat și făceam loop-uri până când a devenit popular un nou concept de album.

Albumul mash-up e un format făcut pentru producători. Scopul perpetuu când tai sample-uri e nu doar să imiți piesa originală, ci, atunci când faci un album-omagiu, să lași sunetele alea intacte. Și e super caterincă să faci asta spart. Tocmai ștersesem praful de pe niște discuri de-ale lui Hendrix, când am găsit niște chestii acapella de la Wu Tang online. Înainte să-mi dau seama, experimentul s-a transformat într-un album.

Am lansat Tha Killa Beez Experience (observați folosirea lui „tha” în loc de tradiționalul „the”) în 2006. Un prieten a construit un site unde puteai asculta piesele și le puteai descărca în format zip, pentru că Bandcamp și Soundcloud nu fuseseră încă inventate. Atunci am aflat că îmi plăcea mult mai mult să fac muzică decât s-o promovez, pentru că singura chestie pe care am avut chef s-o fac a fost să printez vreo 300 de flyere și să le răspândesc prin oraș. Am revenit la rutina mea zilnică: veneam acasă, mă plantam în fața calculatorului, fumam cui după cui și făceam beat-uri.

Au trecut vreo doi ani, după care m-am accidentat foarte rău și m-am trezit imobilizat acasă la maic-mea. În momentul acela aveam nevoie de ceva mai mult decât un proiect mash-up care să-mi distragă atenția, așa că am început o interesantă călătorie alimentată de iarbă: m-am apucat să remixez Batman: The Animated Series. Opiaceele curgeau, eu vedeam de mai multe ori fiecare episod și ajunsesem să cred că locuiesc în Gotham City, ba eram chiar Batman uneori. Atunci mi-au ieșit cele mai bune piese.

După tot chinul ăla cu accidentul, indiferent cât de productiv a fost, am uitat și de proiectul cu Batman. Am început să lucrez la următorul remix. Am adunat toate trackurile pe care DJ Shadow le samplase pentru Endtroducing...și am început să le ciopârțesc pentru un album complet nou. Aveam vreo șapte schițe decente când mi-a căzut hardul și am pierdut tot, ceea ce mi-a stricat tot cheful. Am renunțat să mai fac beat-uri după faza asta.

În 2010 m-am mutat la New York și nu știu din ce motiv, mi-a crescut pofta de iarbă. De câte ori mă spărgeam acasă, simțeam o mâncărime și-mi venea să fac un beat, așa că mi-am luat Ableton Live și un controller nou și am început să produc din nou. Îmi cam pierdusem din prospețime. Fie că era din cauza schimbării de echipament, sau a lipsei de exercițiu sau a stării de spirit proaste, oricâtă iarbă fumam nu mă ajuta să fac un loop satisfăcător, așa că am renunțat din nou.

Un an mai târziu am auzit că ieșea un album oficial de mash-up Wu Tang/Hendrix și am zâmbit a pagubă. Poate că dacă mi-aș fi promovat albumul ca lumea, cineva le-ar fi spus că s-a mai făcut deja. Apoi cineva mi-a arătat niște clipuri YouTube cu piesele mele de pe The Killa Beez Experience care aveau fiecare zeci de mii de vizualizări. Cele mai multe vizualizări le avea chiar prima piesă pe care o făcusem, cea mai de căcat de pe album. Cineva făcuse pentru una din piese un clip cu scene de bătaie dintr-un film kung-fu. Nu-mi venea să cred că oamenilor chiar le plăceau piesele. Nu primisem niciodată un volum destul de mare de feedback de la public ca să-mi dau seama dacă ar putea avea succes sau nu.

Am făcut multe proiecte creative în timp ce eram spart doar pentru că mă distram făcând asta, fără să mă gândesc dacă le-ar plăcea și altora. Și rubrica asta e un astfel de proiect. Mă sparg și scriu povești din viața mea, ceea ce e la fel de amuzant ca și crearea de sample-uri spart, doar că în alt mod. Mă simt norocos că în ultimii ani, toate tâmpeniile pe care le fac când sunt spart reușesc să distreze pe cineva.

@ImYourKid

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Iarba şi bunele maniere – Îmi place să stau acasă

În ziua unu, toate pavilioanele își scot în fața clădirii șampania, cataloagele și sacoșele de pânză brănduite. La unele se fac cozi organizate, altele permit veșnica îmbulzire haotică. Aici îmi place, așa că mă voi îngrămădi să apuc un pahar de prosecco cu mâna stângă și cu ochiul drept expoziția în discuție. Din pavilion în pavilion ajung la cel al României.

De la intrare întrevăd un grup de vizitatori care râd în hohote. Aud cum cineva din interior o strigă pe Cindy Sherman. Intru și văd un tip la vreo 30 de ani care imită postura artistei din una dintre lucrările ei. Cindy Sherman nu e? A fost o alarmă falsă că în pavilionul României ar fi putut fi comisionate lucrările ei? Nu știu dacă să fiu dezamăgit sau să încep să râd de spiritul haios al artiștilor români care împrumută energia miștocară a poporului din care se trag.

Faptul că sunt ironici e de bun augur, dar ideea de a face un performance în 2013 fără să regândească esența artelor performative, preluând ce Abramovic făcea în anii 70, parcă îmi usucă gura de plictiseală.

An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale au numit expoziția și prezintă diferite lucrări iconice din istoria Bienalei prin intermediul propriilor lor trupuri. Eu aș fi numit-o A not original, but funny Retrospective of Performance și m-aș fi rugat de Marina Abramovic să mă ia în practică la Institutul ei din New York. Mult succes artiștilor români în cele trei luni de amuzament. Next.

Ziua doi, pavilionul Franței. Poate că este una dintre cele mai elegant curate expoziții pe care am avut plăcerea să o vizitez în cadrul Bienalei. Coada în ploaia măruntă și rece a meritat 100%. Ravel/Ravel Unravel – o instalație video de Anri Sala în care se construiește și deconstruiește spațiul în jurul sunetului perceput consecutiv, concomitent sau fragmentat.

Entuziasm maxim și la pavilionul Rusiei, unde am încercat să mă târguiesc cu gardianul care nu voia să mă lase să intru, doar pentru că sunt bărbat. Shame on you, dear fellow!

Nu am reușit să intru în grota amenajată pentru femei unde ploua ad literam cu monede aurii. Doar femeile aveau acces la această intemperie financiară comisionată ca de obicei cu buget de invidiat și opulența specifică fostului imperiu. Am reușit în schimb să privesc totul de la etaj, unde bărbații în sfârșit aveau acces.

În ziua a treia, m-am decis să-mi mut corpul obosit către sediile Bienalei organizate în fostul Arsenal al Veneției, unde are loc de obicei expoziția oficială și unde directorul curator (anul acesta Massimiliano Gioni) își pune major amprenta. Sentimentul a fost acela al unei expoziții extrem de bine gândite, aproape academică, unde toate alegerile curatoriale erau parcă prea coerente. M-a deranjat faptul ca m-am simțit ca la British Museum, unde totul este impecabil și parcă nu îți vine nici să râgâi.

Ceea ce m-a entuziasmat la maximum a fost alegerea lucrărilor și a artiștilor. Evident, când alegi să parcurgi o astfel de expoziție amplă, precum cea de la Veneția, intenția este de a descoperi artiști noi, trenduri noi și multă prospețime în arta contemporană. Ei bine, din tot arsenalul mie mi-a rămas în minte lucrarea video a tinerei artiste Camille Henrot – Grosse Fatigue. Jos palaria.

Ziua a patra, Kimsoojah. O artistă coreeană deja premiată la Bienală în anii precedenți apare anul acesta cu o instalație care modifică percepția asupra spațiului și asupra sinelui, folosindu-se de oglinzi, culori și o cameră anecoică. Poți intra singur, după ce semnezi o declarație că nu suferi de atacuri de panică. Ilar, dar necesar.

Aș putea să continui mult cu experiențele mele în diferitele încăperi ale Bienalei, dar ce vă propun este să nu băgați în seamă ce am scris mai sus, să vă cumpărați un bilet de avion low-cost și să trageți o fugă până în Veneția. Mergeți în primul rând la pavilionul României. Poate mă convingeți voi că nu am dreptate. Nu uitați să treceți și pe la Palazzo Grassi, unde are loc o expoziție fantastică a lui Rudolf Stingel. A presto!

Citește și:

La anul arta se ține în fabrica Faur

Despre violenţă, hooligans şi creierul reptilian

Zece lucruri tari de făcut la BB5

Vezi și noul documentar VICE Ghidul VICE pentru Bienala de artă de la Veneția