Nu aș fi unde sunt astăzi dacă nu ar fi existat Mike Judge. Când spun asta, mă refer la faptul că sunt într-un taxi, întorcându-mă de la un hotel șmecher din centrul Manhattan-ului, unde acum o oră m-am uitat cum Mike și Terry Richardson se deghizau cu măști Beavis și Butt-Head din carton și chicoteau ca doi adolescenţi tembeli, în timp ce toată lumea din cameră murea de râs.Dar mă refer și la faptul că n-aș mai fi eu, acest tip foarte cinic care, la sfârșitul zilei, mai degrabă ridiculizează absurditatea acestei lumi adesea îngrozitoare decât să plângă în hohote sau să devină un criminal în serie. S-ar putea spune că munca lui Mike – în special Beavis and Butt-Head și lungmetrajele Office Space și Idiocracy – mi-au servit ca mecanisme de apărare, antidepresive vizuale care m-au ajutat în diverse momente din viaţa mea să-mi spun: „Tipul ăsta își câștigă existenţa bătându-și joc de tot căcatul ăsta. Lucrurile n-au cum să stea atât de rău.” Cred că e OK să presupun că majoritatea oamenilor de a căror companie mă bucur gândesc la fel, fi e că vor sau nu să analizeze asta atât de al dracului de mult.Ceva mai devreme anul ăsta am fost foarte entuziasmat să aud că Beavis and Butt-Head se vor întoarce la MTV. Apoi m-am întrebat dacă copiii din ziua de astăzi o să le guste umorul. Dacă starea jalnică în care se afl ă cultura pop din prezent și comentatul pe internet i-a transformat pe tineri în niște lași defensivi care nu vor să dea socoteală niciodată pentru gusturile și opiniile lor abia pe jumătate formate. Dacă astea o să-i facă să se uite la un episod și să spună: „Mie-mi plac lucrurile de care-și bat ăștia joc și mă cam fac să mă simt prost, așa că mă fut pe ei.” În orice caz, pe mine o să mă distreze maximtoată chestia asta.De aceea am fost în extaz când Mike, pe care îl vânam încă de anul trecut, a fost de acord să-mi dea un interviu. Când a mai spus că o să și ilustreze coperta revistei de luna asta, m-am căcat, efectiv, pe mine (doar un pic). Iar când i-am dat mail lui Terry să văd dacă poate lăsa orice are în mâini ca să vină cât mai repede la un shooting foto de urgenţă cu Mike, mi-a răspuns în câteva minute: „Hai să-mi bag! Eu, cu Mike și cu Beavis și Butt-Head? Sună caterincă! La ce oră să vin?” Ei, în momentul ăla am vomitat pe tastatură de la supradoza de entuziasm.Slavă Domnului că am reușit să-mi păstrez cumpătul când a venit timpul pentru interviu.