Cele mai importante două motive pentru care România are nevoie de păduri, în special de cele noi

De mai bine de un deceniu afli despre cum sunt tăiate pădurile în România, la ce tactici care ocolesc legea apelează cei care fac asta, dar și ce zone sunt cel mai puternic afectate.

Un prim pas important în oprirea practicilor a venit în 2014, odată cu lansarea aplicației „Radarul pădurilor” prin care cetățeni obișnuiți puteau sesiza un transport de lemn posibil ilegal. În 2016, Ministerul Mediului a lansat aplicația „Inspectorul Pădurii” și prin aceasta lucrurile erau mai clare: puteau fi reclamate direct transporturile ilegale. Oprirea tăierilor e însă primul pas. Al doilea e reîmpădurirea. 

De acest al doilea pas se leagă și-o curiozitate a mea: la o adică, de ce avem nevoie să replantăm copaci? Și, totodată, ce valoarea are o pădure, dincolo de a umple niște goluri? Știu, poate-ți par niște întrebări habarniste – „cum adică de ce ne trebuie, dar nu e evident?”. Pentru mine nu era. Și întrebările astea mi-au revenit în minte când am văzut „O pădure – o mie de povești”, o campanie prin care sunt strânse fonduri dedicate reîmpăduririlor. Aceasta e derulată de ING Bank și Fundația Conservation Carpathia și am profitat de ea ca să culeg de la cineva care se pricepe niște răspunsuri.

Omul respectiv e Mihai Zotta, director tehnic Fundația Conservation Carpathia și expert în silvicultură. Am început direct de la dilema mea majoră – „de ce trebuie să plantăm?” – și-am încheiat-o într-un caz optim: unde ar trebui să fie pădurea României în, să zicem, 50 de ani ca să fie și bine, nu doar dramatic. 

Campania de care ziceam mai sus vizează refacerea pădurilor naturale pe terenuri tăiate la ras din Munții Făgăraș. Nu-i o zonă în care să ajungi prea des, mai ales dacă stai într-unul din orașele mari, tocmai de-aia poate fi util să afli că ce se întâmplă odată cu astfel de defrișări e schimbarea microclimatului. La altitudini de peste 1 400 de metri apare așa-numitul efect de gol alpin – vânturi puternice, ghețuri târzii sau ger mai mare. 

În contextul ăsta, natura nu se mai poate reface. După tăierile la ras, chiar dacă  încă există semințe destule în sol pentru viitori arbori, și aceștia mai răsar din când în când, sunt distruși din motivele astea climatice. Puieții de brad sau molid care ies în iunie sunt foarte sensibili. În perioadele reci, se adaugă crescătorii de oi sau vaci care-și pasc turmele prin zonele astea și animalele mănâncă iarbă la pachet cu copaci încă nedezvoltați.

Pe scurt, sunt zone în care natura și pădurea nu-și revin singure, foarte ușor. „Într-o zonă în care lucrăm acum, în care a fost o tăiere de 300 de hectare între 2009–2011, când am făcut inventarul regenerării naturale și a puieților care există acolo în mod natural am constatat că nici zece la sută ca parte nu era ocupată de pădure. Pentru restul de 90 la sută trebuie să intervenim să plantăm”, a subliniat Mihai.

Când vine vorba de plantat propriu-zis, este o combinație – și de aici începe treaba serioasă. „Nu doar plantăm orice și oriunde, ci încercăm să reparăm niște sisteme forestiere, unde pădurile au dispărut și nu și-au revenit în mod natural în ultimii zece ani.” Sigur, toți copacii ajută la un aer mai curat, dar ei trebuie gândiți într-un ecosistem.

„Tot auzi la TV că este secetă în România. Ei bine, apa e din ce în ce mai importantă și va fi o resursă care trebuie protejată în mod special. Astfel, o pădure nouă asigură pentru un astfel de bazin forestier, în combinație cu rămășițele de păduri care mai sunt în jur, o protecție deosebită și vor avea un efect asupra calității și constanței surselor de apă. Dacă vorbim de calitate, înseamnă apă care în zona de munte este 98 la sută apă potabilă – atât pentru localitățile din jur, cât și pentru irigații.”

În centrul replantării stau funcțiile unei păduri. Și din totalitatea acestora doar 30 la sută reprezintă exploatarea lemnului. „Celelalte sunt funcții de protecție – a solului, sechestrarea de carbon, producția de oxigen, dar și limitarea efectelor schimbărilor climatice, crearea unui microclimat favorabil vieții, reglarea și eliberarea treptată a apei, astfel încât sursele de apă devin constante și de calitate. Practic, activitatea asta de plantare nu o facem de dragul de-a o face, ci o facem acolo unde este strict necesar, unde în ultimii 10–15 ani nu s-au refăcut natural ecosisteme forestiere extrem de importante.”

În sensul ăsta, Mihai mi-a dat un exemplu concret. E vorba de asprete, o specie de pește care trăiește doar în România, în Valea Vâlsanului. Cursul apei în care se găsește a fost însă afectat în ultimii 10–15 ani de tăieri severe. Între timp, FCC a refăcut o suprafață de circa 150 de hectare în bazinul superior, iar în plan mai sunt 100 de hectare. „Peste toate celelalte efecte pozitive deja menționate, în acest caz, dacă apa Vâlsanului va avea un curs mai constant, dacă se repară sistemele forestiere, și aspretele ca specie unică în lume va avea o șansă în plus de supraviețuire.”

Mai e o idee care merită atenție: constanța surselor de apă. În general, pe versanții unde înainte a fost pădure apa era eliberată treptat în izvoare, râuri și pârâuri. „O parte din apă era reținută pe frunzele arborilor, apoi, odată ajunsă pe sol, era absorbită în rădăcinile acestora. Nu era eliberată dintr-o dată. În astfel de zone care au fost despădurite, când vine o ploaie mare, ce se întâmplă e că nu mai are ce să rețină apa. Și în decurs de o oră aproape toată apa curge cu putere de pe versant și creează pe fostele drumuri de exploatare șanțuri de eroziune. Odată cu ea, din păcate, antrenează și solul fertil, care exista în acele zone la suprafața terenului. Sol fertil creat în pădure în decurs de mii de ani. Și este mult, mult mai greu să instalezi o pădure nouă, ceea ce ni se întâmplă și nouă acum.”

Reîmpădurirea nu presupune doar umplerea unor goluri, tocmai de-aia sunt importante alte două cuvinte: „pădure naturală”. În cazul celor din zonele montane, sunt păduri care fie n-au fost tăiate complet, fie au fost parțial în urmă cu, să zicem, o sută de ani și natura și-a revenit, dar cu exact tipul de pădure care ar trebui să existe acolo.

„Aceste păduri naturale sunt cele care au o compoziție de specii. Dacă vorbim în zona de munte, vorbim de păduri de fag și amestecuri – care sunt și cele mai valoroase, că au fag, brad, molid, paltin. Iar în zona montană superioară, de peste 1 400 metri, vorbim de păduri de molid. Și zonele ar trebui refăcute cu ce e acolo, pentru că în mii, zeci de mii de ani, natura a hotărât prin evoluție care este cea mai potrivită compoziție de specii.”

Nu e însă doar un moft al naturii, ci acele specii sunt, pur și simplu, cele mai reziliente la schimbări în zonele respective. „Fiecare din acei arbori are rolul lui. Fagul, spre exemplu, are rădăcinile mai adânci și stabilizează solul. Molidul, pe de altă parte, rezistă mai bine la ger. Iar bradul are alte funcții, cum ar fi că acele lui nu sunt așa acide ca la molid și îmbunătățesc calitatea solului. Fiecare dintre speciile care există într-o astfel de pădure naturală contribuie mult mai bine la protejarea zonelor sensibile și la îndeplinirea tuturor funcțiilor ecologice.”

Mihai a mai amintit și-o ambiție a omului: de-a crede că face mai bine decât natura. „Mulți au crezut că sunt ingineri mai buni decât natura. «Domn’e, dacă aici e o pădure de fag, punem în loc molid, că e bun pentru industrie, crește mai repede, produce mai mult lemn.» Nevoile omului au fost orientate către producție și ne-am trezit că după 100 de ani – și s-a întâmplat în toată Europa – pădurile acestea care au fost artificiale, ca să zic așa, au fost afectate de vânt, atacuri insecte și altele. E însă calea prin care natura încearcă să se regleze singură.”

Dincolo de apă și sol, impactul unei păduri este direct și în faună. Pădurea de molid, de exemplu, este una întunecată, cu arbori deși, unde nici nu prea e iarbă, câteva ciuperci și cu biodiversitate scăzută, pentru că tot lanțul trofic care există natural într-o pădurea de fag dispare acolo.

„În pădurea de fag sunt destule specii de plante și animalele sunt dependente de ce resurse găsesc acolo. În pădurea de molid e întuneric și toată fauna, care începe de la insecte și nevertebrate până la păsări și animale, a părăsit zona respectivă. Ăsta e efectul pe care o pădure artificială, care nu se potrivește într-un anumit loc, poate să-l aibă în defavoarea biodiversității. Pe de altă parte, mai bine să fie pădurea de molid decât să nu fie nimic. Altfel, apare eroziunea, procesul de reținere a apei nu mai funcționează firesc și așa mai departe.”

Cum omul și-a atins capacitatea de-a ingineri natura, cea mai bună soluție este încercarea de-a o imita și să revenim la păduri naturale care au existat și care vor rezista mereu într-o anumită zonă. 

În sensul ăsta, FCC încearcă, după date istorice și păduri învecinate care mai există să vadă ce fel de pădure a fost acolo. „Odată ce obținem niște răspunsuri, facem niște socoteli și calculăm ce trebuie să plantăm în zonele respective ca să reconstruim ecosistemele forestiere și să rezulte o pădure ca una naturală. Ținem însă cont și că schimbările climatice, în următorii 50 de ani, o să afecteze pădurea, că toate speciile migrează mai sus. Unde fagul până acum a urcat numai la 1 300 m, iar după 1 400 m sunt păduri de amestec, peste 50 de ani se presupune că o să se regăsească cu o sută de metri mai sus. Nu putem să plantăm fagul direct mai sus acum, fiindcă nu-s condițiile de peste zeci de ani și puieții vor îngheța. Așa că încercăm să facem și o mică adaptare a ecosistemului în sensul în care merge evoluția naturală a climei.”

La prima vedere ai putea spune, dată fiind exploatarea lemnului din România, că nu există o cale de mijloc între tăiere și nedistrugere. Ei bine, există – ba chiar e găsită de mult timp. „De fapt, ăsta este rolul silviculturii – să păzească pădurea de agresiune umană și ca în pădurile din care se și extrage lemn să se găsească soluții de management, tratament de tăieri, să nu se dezgolească permanent acea suprafață, să aibă acoperire pe termen lung. Totodată, pădurile trebuie să fie împărțite în două categorii: de protecție și de producție. Cele dintâi, nu neapărat cele din arii protejate (cum ar fi parcurile naționale), sunt cele de la punctul de formare a albiei izvoarelor și râurilor importante, pe terenuri cu pantă foarte mare, unde dacă s-ar tăia s-ar duce tot solul, sau în imediata apropiere a orașelor pentru protecție împotriva poluării și nu numai.”

Trebuie astfel asigurat un mozaic care să răspundă celor două nevoi – și lemn, și protecție – cu mențiunea că 70 la sută din funcțiile unei păduri sunt cele care ne ajută pe noi să supraviețuim. „Rolul pădurii în menținerea și împrospătarea atmosferei și apariția ploilor e extraordinar. Dacă ar fi continuat tăierile din Carpați în ritmul în care începuseră acum 10–15 ani să dezgolească toți versanții, nu cred că vă puteți închipui ce schimbări climatice am fi avut acum.”

În 50 de ani, și în contextul schimbărilor climatice, Mihai consideră că România ar trebui să aibă o combinație de păduri – mai mult de zece la sută zone păstrate strict pentru natură și circa 30 la sută din suprafață arii naturale protejate, unde este permis un anumit management cu condiția să nu se strice ceea ce e acolo, adică habitate specii ecosisteme.

„În general, mi-aș dori să avem mai multă pădure în zonele în care România are deja probleme de deșertificare, în sudul țării. La fel de importantă este existența unor perdele de protecție pentru toate terenurile agricole, astfel încât, dacă acum avem 27 la sută suprafață acoperită cu pădure, eu sper să ajungem la o cotă mult mai mare. Cu cât e mai mare procentul, cu atât va fi influențat climatul.”

În ceea ce privește procesul de reîmpădurire, se începe de la semințe. Dar și aici apar dificultăți din cauza schimbărilor climatice, că se găsesc tot mai greu. Acestea sunt cultivate în pepiniere – mai puțin pentru speciile mai sensibile, cum ar fi molidul, care-s crescute întâi în sere. Din sămânță trebuie crescut un puiet și aici timpul diferă.

La brad, de exemplu, pe care ți-l iei de Crăciun, ca să ajungă la 25 de centimetri are nevoie de aproape șase ani. Fagul crește în cam trei ani, molidul tot în trei ani, paltinul în doi ani. FCC nu folosește îngrășăminte sau substanțe chimice, așa că păzirea de insecte și alți dăunători se face manual, de către oameni angajați din zonele în care urmează să reîmpădurească.

Plantarea se face primăvara sau toamna, dar e și perioada critică. Pepinierele sunt mai jos decât zona montană, așa că puieții trebuie scoși în martie și sunt plantați în niște ghețare – strat de pământ, de zăpadă, de pământ, de zăpadă, de pământ – ca să nu înfrunzească prea devreme. „E un proces destul de complicat în fiecare an. Cel puțin în zona de munte vin zăpezile mai mari în martie, aprilie și când să ne apucăm de plantat nu putem din cauza asta.”

Apoi vin celelalte dificultăți: plouă sau nu? Că pe munte nu poți duce apă să uzi. Apoi cât de mult crește iarba. Dacă-i prea mare, îi acoperă, așa că la finalul verii trebuie tăiată. În caz contrar, zăpada care cade iarna culcă puieții cu tot cu iarbă la pământ și în primăvară o parte nu-și mai revin.

Sunt cei trei ani critici, după cum i-a caracterizat Mihai. „Abia după doi–trei ani puieții reușesc să se adapteze la locul respectiv și încep să crească puternic. Cam după cinci–șase ani ne gândim că plantația e un succes și va deveni pădure. În șase–șapte ani începe să cucerească terenul și considerăm că nu mai are nevoie de ajutor.”

Ziceam la început de campania „O pădure – o mie de povești” derulată de ING Bank împreună cu Fundația Conservation Carpathia. Alexandra Maier, manager sustenabilitate, a detaliat ce rol joacă o bancă în tot acest demers și de ce a ales cauza asta.

„Ca bancă, evident, cel mai mare impact pe care îl putem avea este prin finanțările și produsele pe care le oferim. Dar, pe lângă ce ține de bucătăria proprie, ne uităm și cum îi putem implica pe clienți și, în general, pe cetățenii care vor să facă bine și nu știu unde. Așa că alegem cauze de mediu ambițioase, cu soluții de impact, gândite și lucrate de oameni serioși care fac eforturi zi de zi ca să facă o schimbare reală, pe termen lung. De aici și ideea campaniei care, în fond, e mai mult decât o strângere de fonduri. Pe lângă ceea ce oferă drept contribuție și ING deja Fundației, încercăm să deschidem o conversație onestă. Pentru că e ușor să faci o donație și să dai un comunicat de presă, dar e mai dificil să obții conștientizare și implicare, exact lucrurile care ne vor salva pe termen lung.”

În discuția cu Mihai el a spus și un lucru la care poate nu te gândești prea des: gospodărirea este un concept vechi și, aplicat corect, are efecte pozitive. Și e valabil mai ales pentru pădure.

A fost și contextul în care a zis că unul dintre cele mai utile lucruri pentru ecosistemele forestiere a fost sistemul prin care orice cetățean, cu un telefon, putea să semnaleze transporturi rezultate din tăieri ilegale. A fost momentul în care a pornit oprirea tăierilor ilegale și, chiar dacă se mai întâmplă și în prezent, sunt la o scară mai mică și e loc și de intervenție de reparare. „Atât implicarea oamenilor prin contribuție, cât și prin susținere publică față de existența și păstrarea pădurilor în munți este un lucru extrem de important”, a conchis Mihai Zotta.

Acum că ai aflat ceva nou despre pădure – de ce e nevoie de ea, dar și ce înseamnă în ani refacerea unor ecosisteme cruciale – poți contribui la reparare. Cu zece lei, de exemplu, pot fi încolțite o sută de semințe de brad. Cu 25 de lei pot fi îngrijite zece semințe de fag, arin și scoruș plantate în pepinieră. Iar 50 lei ajută la nivelarea a zece metri pătrați de teren alunecat. Ca să nu mai zic că cu o sută de lei asiguri un transport de puieți pe munte. Ai detaliile de cum să donezi și care sunt țintele campaniei pe site-ul dedicat „O pădure – o mie de povești”.