Oamenii pentru care picioarele tale sunt cel mai scârbos lucru de pe planetă

În timp ce unii sunt dispuși să plătească sute de dolari pentru fotografii cu pedichiură impecabilă, alții încearcă cât mai mult posibil să scape de priveliștea unor degete în sandale Birkenstock. În ultima vreme, nu este neobișnuit să dai peste oameni care au o aversiune pentru această parte din corpul uman. Pentru unii e chiar o fobie. Boala are chiar și un nume: podofobie. 

Alicia, o pariziană în vârstă de 32 de ani, urăște picioarele. Mirosul și aspectul lor o dezgustă până în adâncul sufletului. Încă de la o vârstă fragedă a evitat să se uite la ele, ba chiar mai rău, să le atingă. „Nu mai țin minte când a apărut asta, dar mereu mi-a fost frică de picioare. Nici părinții mei nu și-o pot explica. Nu mi-e frică de ale mele, dar refuz să mă uit la ale altora.”

La fel ca în cazul altor fobii rare, e greu pentru Alicia să fie luată în serios când vorbește despre frica ei. „Oamenii râd inițial, iar când văd că eu nu o fac, îmi spun că exagerez, că nu trebuie să mă tem de picioare. Dar e ca și cum ai spune unor arahnofobi că bestia mică nu o va mânca pe cea mai mare”, zice ea puțin furioasă. Dacă claustrofobia și agorafobia sunt boli adesea reprezentate în filme și în romane, nu se aplică același lucru și-n cazul fobiilor mici.

Vara este o sursă intensă de stres pentru podofobi. Picioarele sunt expuse și Alice n-are ce face decât să-și mențină calmul și să evite să dea cu ochii de degetele de la picioare. O enervează oamenii care se plimbă desculți: „Am inventat pantofii, nu trebuie să mergi cu degetele la vedere tot timpul așa”. Iar tânăra nu poartă niciodată pantofi decupați și are mereu șosete. Deși se aprinde ușor când vine vorba de subiect, e conștientă de boala ei și lipsa de indulgență. Părinții ei vor să-i ofere terapie ca să se detașeze de gânduri. 

Pentru Rodolphe Oppenheimer, psihoterapeut și psihanalist la Clichy, originile podofobiei sunt vechi: „Încă din copilărie s-au făcut des glume despre picioare sau a circulat un anumit dezgust despre subiect. Trebuie să fii mereu atent și să faci diferența între ceva neplăcut și o fobie. Să nu uităm că o fobie este o frică irațională. În prezent nu există statistici despre această fobie.”

Romain, în vârstă de 27 de ani din Nisa, este de asemenea podofob din copilărie. Îl apucă greața doar dacă vede picioare. „Fratele meu mai mare făcea mișto de mine și-și punea picioarele pe fața mea când eram mai tânăr. Cred că sunt legate.” O simplă hârjoneală care s-a transformat în dezgust și apoi în frică incontrolabilă. 

„Fiecare persoană care suferă de asta are o poveste personală. În copilărie, picioarele au simbolizat trecerea timpului? Anxietatea vieții și-a găsit refugiul în picioare? Fiecare pacient are propria poveste, este imposibil să generalizăm pe acest subiect. Este o fobie ca oricare altă în suferința pe care o provoacă persoanei care o are”, spune psihoterapeutul Rodolphe Oppenheimer. În formele cele mai severe, fobia cauzează palpitații, tremurături, atacuri de panică și frica de moarte iminentă. 

Fobia asta uneori ajunge în relațiile romantice, din moment ce picioarele sunt de asemenea și o sursă de fantezie. Picioarele sunt subiectul multor atracții și repulsii și uneori opusurile se atrag. „Există și oameni pentru care picioarele sunt obiectul idealizării, erotismului și fanteziei”, specifică psihoterapeutul. Este adevărat că între pozele cu picioare trimise fetișiștilor și podofobie poate fi doar un singur pas.

Romain a avut de mai multe ori de-a face cu partenere aproape fermecate de fobia lui și gata să facă orice ca să-i schimbe părerea. „Am o fostă care voia să fac o excepție pentru picioarele ei, ca și cum asta ar schimba ceva. Picioarele ei îmi ofereau același disconfort ca ale oricui altcuiva.”

Romain adoptă o strategie de evitare foarte elaborată. Refuză să meargă la piscină sau în alte locuri unde sunt vizibile picioarele. Pentru vacanțe, preferă destinațiile mai puțin populare: „Fobia mea îmi afectează uneori viața, în sensul că-mi aleg vacanțele în funcție de ea. Dar îmi și plac locuri în care nu e nimeni”. Când vrea să înoate, Romain fie merge la plajă în extrasezon, fie la lacuri unde nu vin alți înotători.

E un comportament care se poate înrăutăți în timp și-i face pe cei afectați de fobie să se închidă în sine și să nu mai iasă din casă ca să evite să dea peste sursa stresului lor. „Așa cum arată Terapia Cognitiv Comportamentală, este important să te expui cu blândețe, în propriul ritm, să faci asta în cele mai bune condiții când ai de-a face cu obiectul fobiei. Te poți uita la poze cu picioare, să te uiți la picioare la TV sau să lucrezi acea fobie în TERV (Terapia de Expunere în Realitate Virtuală).”

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.