Am căzut din cerul României cu 200 de kilometri pe oră. Și aș face-o din nou

Am sărit de la patru mii de metri și am uitat să respir când instructoarea de tandem ne-a împins în afara avionului. Nu mi-am dat seama că pic în gol decât atunci când deja nu mai puteam să-mi închid gura din cauza presiunii aerului. Saliva dispăruse complet, pentru că eram în picaj cu două sute de kilometri la oră. Știi câinele ăla de pe net ținut deasupra căzii, în timp ce dă din labe de parcă înoată? Așa eram eu.

Când Andreea a deschis parașuta am scos un „aaah!” atât de clar și plin încât m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zis doar că la peste o mie de metri înălțime e foarte liniște și mă simt atât de calmă în marsupiul ei că aș putea bea un cocktail cât privesc Bucureștiul. În timp ce pluteam, mi-a arătat casa ei din Bragadiru și Lacul Morii, locul lângă care a copilărit și unde tatăl ei a văzut-o sărind prima și ultima dată. 

Discuțiile n-au durat mult, pentru că Andreea a început să facă viraje ca într-un carusel, până am urlat de fericire și entuziasm. Apoi ne-am învârtit lent către iarba verde de care urma să-și lovească, controlat, fundul. După aterizare, adrenalina m-a ținut într-o agitație pe care am simțit-o din picioare până în obraji. Când am ajuns la sol, tot ce-am putut zice a fost „Bună seara, mai facem”, deși era mijlocul zilei. 

Nu m-am gândit de două ori când mi s-a propus să mă arunc în gol. Mai ales pentru că am avut șansa să sar cu o campioană națională. 

O cheamă Andreea Pădurean, are 36 de ani și spune că în copilărie era ca Denis pericol public – o fată care se cocoța prin copaci sau pe centrala de apă, bătea mingea cu băieții din Militari sau se lupta pentru centura neagră la karate. La 19 ani s-a înscris la cursurile de parașutism de la Aeroclubul României și la 20 de ani a făcut primul salt.

Din 2006 și până acum, Andreea a fost campioană națională la junioare, câștigătoare a Cupei Est Europene la precizia aterizării și a primit titlul de Maestru al Sportului din partea Federației de Aeronautică Română. Are peste 3 500 de salturi la activ, dintre care 1 300 de tandemuri la Asociația Sportivă TNT Brothers. Cea mai recentă realizare e participarea la primele recorduri naționale oficiale în parașutismul românesc la formații exclusiv feminine când s-a prins în aer alături de alte șapte femei, în cadrul evenimentului Girls Can Fly. 

După ce am sărit, tata mi-a scris „Să nu mai sari, te rog frumos. Nu o trata ca pe o distracție, e foarte riscant. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Mi-a căzut părul cât într-un an de zile.” Nu avea el foarte mult păr de pierdut, tocmai de asta l-am anunțat doar după ce am consumat fapta. Cam așa a reacționat și tatăl Andreei când a aflat că vrea să sară cu parașuta. N-a avut ce să-i facă, pentru că avea deja 19 ani și nu avea nevoie de semnătura lor. 

Poate te-ai aștepta la un corp mai accidentat de la un om care se aruncă de voie bună în văzduh, dar Andreea nu se poate lăuda decât cu o cicatrice de când s-a tăiat într-un geam la nouă ani. 

Cel mai mult a căzut în gol 90 de secunde, dar cât e în picaj nu are percepția timpului. Noroc cu altimetrul de la mână care-i arată la ce înălțime e și când trebuie să deschidă parașuta. Nu s-a imaginat sărind din stratosferă, așa cum a făcut-o Felix Baumgartner, ci s-a mulțumit cu zecile de secunde în care e doar ea cu aerul. „Pe mine cel mai tare mă relaxează căderea liberă, am momentul ăla când simt că zbor, ca și cum aș fi Superman sau Peter Pan. De multe ori am visat că zbor, așa că erau favoriții mei în tinerețe. Poți să faci ce vrei atunci, ești liber ca o pasăre. E ceva ce nu poți descrie, trebuie să trăiești sentimentul ăsta. Cu cât sari mai mult cu atât îți dorești să sari mai mult.”

În primele luni de parașutism a învățat teorie, iar la finalul lor a dat un examen pe care a avut norocul să-l ia cu o notă suficient de bună încât să prindă un loc fără plată. „De acolo a început distracția”, îmi povestește ea la dropzone-ul TNT Brothers, unde e instructoare de salturi în tandem. Primele salturi le-a făcut „la automat” (sau Static Line), care în limbaj de breaslă înseamnă că a sărit din avion legată cu o coardă, iar când aceasta se întindea la maximum i se deschidea și parașuta. După asta au urmat salturile la liber. 

Ce a făcut ea la stat e diferit de ce ai învăța acum dacă te-ai duce la un club privat – acolo se practică tehnica AFF (Accelerated freefall). Diferența e că instructorii sar cu tine, te țin de jur împrejur, iar dacă nu-ți deschizi tu parașuta o fac ei. Andreea zice că astfel înveți mult mai repede, dar când s-a apucat ea nu exista așa ceva în România. 

Andreea nu se gândește că merge la job când o ia înspre Clinceni, ci e entuziasmată că sare. Când era la facultate abia aștepta să termine cu cursurile și examenele ca s-o tulească spre aerodrom. I-a părut rău și că a mers cu Work and Travel în primul an de salturi, avea FOMO de parașutism. A încercat să sară și în Statele Unite ale Americii, dar încă nu avea licență, așa că a trebuit să aștepte sezonul următor de salturi din România. 

De la novice într-ale salturilor până la campionate n-a fost drum lung. După ce a terminat tot ciclul de pregătire a intrat în lotul național de precizia aterizării, a fost campioană națională și apoi campioană est europeană. Deși a făcut și licență și master la ASE pe relații economice internaționale a zis că parașutismul e de ea, nimic altceva. 

Salturile din campionate sunt pe muchie, literalmente. Are un disc de 16 centimetri pe care trebuie să pună călcâiul cât mai aproape de centru la aterizare, iar primul pas e singurul care contează. E ca o țintă monitorizată electronic, iar la finalul competiției arbitrii măsoară cine s-a apropiat cel mai mult de centrul discului ca să determine câștigătoarea. „Totul e de exercițiu, să sari cât mai mult. Ca în orice sport, dacă nu te antrenezi, nu ai cum să dai rezultate”.

Când a ajuns prima dată campioană la națională avea 21 de ani și vreo sută de salturi la activ. Dar cu toată ambiția și dorința din lume, își amintește că primul ei salt a fost înfricoșător.

„Anticiparea aia de când te urci în avion, îți transpiră mâinile, ești... Când ajungeam sus și spunea instructorul să sărim mi se înmuiau picioarele și mă țineam cu mâinile de scaun să mă ridic. «Hai sus, hai să mergem, trebuie!» Primii care săreau atunci din avion erau cei avansați și asta o motiva, o făcea să-și spună «Păi ei pot și eu nu? Mă impulsiona să văd că alții merg mai departe.»”

Cele mai mari emoții le-a avut la saltul cu numărul 30, când a sărit prima dată de la patru mii de metri. Până atunci o făcuse de la 1 200. „E o diferență mare între timpul petrecut în cădere liberă, așa că aveam emoții ca nu cumva să-mi pierd poziția în aer și să mă dau peste cap.” Ca să se liniștească își amintea procedura și repeta fiecare pas ca să-și construiască automatismele necesare și să-și dezvolte reacția în situațiile de stres. 

Nu se gândea să renunțe, dar îi îngheța sângele în vene înainte de fiecare salt pe care-l făcea singură. Se sare cu două parașute în spate, una principală și cealaltă de rezervă. O singură dată a avut probleme la deschiderea parașutei principale și a fost nevoie să o detașeze pe a doua. „Nu te gândești la alte chestii în momentele alea. Sunt niște proceduri de urgență pe care le înveți. Înainte să te apuci de parașutism înveți ce se poate întâmpla, îți povestesc alții ce s-a întâmplat la ei și cum poți rezolva chestia aia. Le înveți atât de bine, încât atunci când ești în aer nu mai stai să te gândești, acționezi”. 

Andreea e doar una dintre ele cele trei instructoare de salturi de tandem din țară și încearcă să atragă mai multe femei către sport tocmai pentru că sunt foarte puține. Zice că toată lumea se gândește că e un sport periculos, și de asta băieții sunt mai des împinși la înaintare, dar ea zice că totul ține de psihic și nu de forța fizică. 

Totuși, în cei 16 ani de zbor spune că nu s-a lovit de discriminare în parașutism. „E vorba doar despre ce știi să faci și cât de bine te descurci, toată lumea te sprijină, suntem ca o comunitate. Cea mai mare presiune e aia psihologică. «Se deschide parașuta? Nu se deschide parașuta? Fac ce trebuie? Sunt toate întrebările care te dau peste cap și de asta la primele salturi te consumi foarte mult și nu poți sări mult zilnic, dar depinde de persoană.” 

Cea mai mare prindere în aer la care a participat a fost cu 18 femei în Serbia, un eveniment organizat cu ocazia împlinirii a o sută de ani a armatei țării vecine. Pentru asta a fost nevoie de exerciții și poziționări la sol, pe iarbă, în care fiecare dintre participante își învăța locul în echipă astfel încât la saltul din elicopter să știe unde trebuie să se ghideze prin aer când fac formația. Chiar și așa, tot a fost nevoie de 30 de salturi până să facă hora aeriană. 

În fiecare an participă la competiții dar, din nefericire, nu are resursele necesare să se antreneze cât ar avea nevoie. „E ca la raliu, nu poți să zici că dacă ai condus toată ziua te-ai antrenat pentru asta. E altceva. Și în ultima perioadă nu prea am apucat să mă antrenez, m-am dus din inerție și atunci e mai greu să dai și rezultate bune. Oricum, în 2019, am ieșit campioni naționali cu echipa cu care particip acum.” 

Pentru competiții europene e nevoie de bani și asta e cea mai mare piedică. Ca să se ducă la un nivel cât mai bun în precizie aterizări ar avea nevoie cam de cinci sute de sărituri pe an, dar asta nu apucă să facă niciodată. Într-un sezon face cam două sute, plus vreo 50 de precizie și maximum 20 de salturi de distracție. Andreea spune că ce își dorește cu adevărat e să sară cât mai mult și să se distreze cât mai bine. „Pentru mine, căderea aia liberă e cea mai frumoasă parte din parașutism. E libertate. Uiți de tot și de toate, nu mai ai nicio grijă.”

Andreea trăiește pentru un minut, dar se bucură de fiecare secundă. Aerul e locul ei de joacă și acolo îi place cel mai mult să fie cu alții. Până acum a făcut 1 300 de salturi în tandem, așa că s-a obișnuit cu responsabilitatea unei vieți care atârnă de ea la kilometri distanță de pământ. Adoră momentele în care surprinde uimirea celor care n-au mai îndrăznit să sară cu parașuta până atunci. „Îmi spun «Wow! Sunt fericit că am avut încredere în mine și am pășit în afara avionului.» Acolo în ușă le e cel mai frică.”