Moartea reginei Elisabeta închide cercul de: nunți, botezuri, cumetrii și înmormântări

Sunt, poate, câteva decenii de când regina Elisabeta crede că sărbătorește ultimul Crăciun, Paște, an de domnie. Mă rog, nouă tuturor ni se va întâmpla asta. Și aici e singurul punct comun între ea și toți ceilalți, că nu știm când e gata treaba, chiar dacă noi considerăm că n-am terminat-o. 

Prin 2019, am făcut un cont de economii în care am pus din start două mii de lei. Erau „banii de regină”. Mi-am propus să iau din ei un bilet de avion și o cazare în Londra în momentul când ea va muri. Am simțit atunci că trebuie să fac asta, cum simți uneori că e necesar să fii acolo în momentele istorice. Decesul ei este așa ceva.

Între timp, am cheltuit banii și n-am mai pus alții la loc. Nu voi fi în Londra să mă înghesui umăr la umăr cu britanici mai triști sau mai nepăsători. Și-mi pare oarecum rău, că aș fi trăit un pic de istorie și aș fi asistat la evenimentul care marchează pe deplin monarhia modernă și, în special, casa regală britanică.

Monarhia are însă „frumusețea” asta de viață în care nici nu știi ce înseamnă banul. În cazul reginei, ea este banul. E pe monede și bancnote de decenii. Are colecții de tot felul, mașini al căror preț nici nu contează, case peste tot, conace și domenii departe de ochii curioși ai oamenilor simpli. Este tipul acela de avere care pur și simplu există, fără să conteze câtă e, chiar dacă poți pune un număr pe ea, cum ar fi 27 de miliarde de euro. Un membru al casei regale nu trebuie să se teamă decât de parlament și de popor că i-o ia. Dar dacă tace suficient de tare și nu gafează monumental poate respira liniștit. 

Dincolo de bani, regalitatea a trăit și trăiește în spectacol. Nunți fastuoase, botezuri, cumetrii nemaivăzute. Noi restul petrecem și priveghem de acolo în jos, până se restrânge totul la o odaie din chirpici și vin din damigeană. Poate și de asta e spectaculoasă monarhia: dacă la statutul milionarilor și șmenarilor poți visa, la cel regal nu – sau, mă rog, visezi, dar șansele de-a face realitate din asta sunt imposibile. E o lume închisă care, când se plictisește, se urcă în avion, cumpără o proprietate pe undeva prin România și se plimbă prin praful ulițelor sătești – cum probabil făceau și alții pe vremuri prin te miri ce comună medievală, dar mai cu scârbă și cu mai puțină dorință de-a explora exoticul.

Prin aceleași timpuri sau chiar mai devreme, monarhia a reușit să-i convingă pe supuși că membrii casei regale sunt unșii lui Dumnezeu. Apoi se încuscreau între ei, că doar n-ar fi ales altceva. De asta s-a folosit și casa regală din România – pardon de expresie – când a publicat pe Facebook un mesaj lacrimogen după decesul reginei Elisabeta. „Regina Elisabeta a II-a și Regele Mihai I, ambii descendenți ai Reginei Victoria, au fost legați întreaga viață prin afecțiune, admirație și prietenie.” Carevasăzică, sunt frate lângă frate, casă lângă casă.

În orice caz, e vorba acum de regina Elisabeta care a trăit o viață cel puțin incredibilă și nu-i deloc o exagerare.

S-a născut când societatea încă își revenea după Primul Război Mondial. L-a prins din plin pe cel de-al doilea cât Winston Churchill ținea de Insula Mare a Britaniei ca să nu cadă sub control nazist și mai târziu sub cel comunist. Apoi a urmat reconstrucția, dar și crearea Uniunii Europene, întâlnirile cu tot felul de președinți, dictatori și criminali – unii dintre ei încă-n viață –, vizionari, activiști sau lideri spirituali. Indiferent de culoarea ideologică sau politică, i-a văzut pe toți, chiar și pe cei de care noi restul nici nu știm că s-au născut vreodată.

Incredibil ce pot face mixul între longevitate și influență, să poți bea ceai cu dictatori est europeni de rit nou, să te plimbi în caleașcă cu vechi dictatori comuniști sau să dai o tură cu mașina un dictator din Orientul Mijlociu – cum a fost cazul cu prințul Abdullah bin Abdulaziz al Arabiei Saudite în 1998. Sau poate acolo a fost mai simplu, că și el reprezintă o casă regală, dar altfel față de cele europene.

Pentru cei mai mulți regina a fost și va rămâne o persoană cu o moralitate incredibilă, un simț acut al datoriei și chiar o înțeleaptă a ultimului secol.

Toate astea pot fi sau nu discutabile, dar în fața înșiruirii lor tot am senzația că poporul – de oriunde ar fi el – se simte în fața unui lider care nu-i total abject cum se simte un câine bătut în fața unui om care îi arată un pic de compasiune. Și regina Elisabeta cu siguranță a fost acel tip de lider care nu s-a dedat excesului, prin acțiuni sau cuvinte, în văzul lumii. A făcut-o, dacă a făcut-o, în cancelarii și săli în care doar cei puțini au acces. Nu poți spune asta despre soțul ei prințul Filip care a decedat în 2021. 

E un lucru care mă fascinează enorm la longevitatea ei: să-i vezi pe toți cei umflați în pene, de peste tot din lume, cum vin și se duc. Pe cât de trist e să te gândești că nu știi când e ultimul Crăciun, pe atât de puternică trebuie să fie adrenalina că tu ești tot acolo cât toți ceilalți se schimbă. Și faci asta cât timp trăiești istorie: prima încoronare televizată în 1953, primul mail trimis de un monarh în 1976, dar și primul Brexit în 2020.

Poți face lejer un manual de istorie al secolului 20 cu ce-a trăit cea mai longevivă regină a Marii Britanii.

Curge multă emoție cel puțin atent mimată online zilele astea, în preajma decesului. Aproape toți o varsă peste proiecția a ceea ce era Elisabeta a II-a: o regină longevivă, ponderată, chibzuită, educată și cu acces în cercurile acelea înguste ale puterii. Și ea a avut grijă să fie așa: fără să se prezinte ca om – ca Elisabeta Alexandra Maria Windsor –, ci cel mai des ca alt cap al casei regale.

Otto English, într-un profil pentru Politico al persoanei care a stat în spatele reginei, notează următoarele: „A excelat la jobul ei, în mare măsură, făcând o virtute din tăcere. A refuzat cu încăpățânare să fie intervievată, examinată sau supusă examinării. În timp ce membri mai tineri ai regalității au spart cel de-al patrulea perete al monarhiei, regina a rămas tăcută și imuabilă.”

În egală măsură e adevărat că a fost femeie și pentru foarte multe alte femei poate fi cel mai important simbol de care aveau nevoie ca să nu uite că soarele va răsări și mâine. Mă rog, pentru noi restul.

În ceea ce privește PUTEREA, monarhia ultimului secol a fost departe de ceea ce aveau generațiile precedente. Poate că asta e tristețea regilor și reginelor: nu mai e ca pe vremuri. Sigur, luxul a rămas, chiar dacă e mascat sub haine care par simple și nu îl vezi în pozele oficiale. Vestimentațiile respective însă, cu toată simplitatea lor, nu-s de găsit la Big Berceni, Obor sau – cum zic frații noștri britanici – Primark. Acelea sunt ale lor și simplitatea aia e a dracului de scumpă.

Situația face că recent am fost la o nuntă care s-a vrut și cu poporul. Și acum mă gândesc: casa regală a făcut toate nunțile așa. Cu aceeași segregare între bogați și, mă rog, popor. Iar oamenii s-au uitat, mulți chiar au oftat și probabil că la cea mai recentă și-au și zis doamne ce noroc de fata aia Meghan. Aceeași care a cam băgat zâzania în familia regală care detestă cu ardoare scandalurile. A fost cel cu prințesa Diana din anii ‘90, a fost cel cu prințul Andrew din vremurile mai recente când acuzațiile de abuz sexual au fost liniștite cu peste 13,8 milioane de euro. În fine, water under the bridge, cum se zice în patria monarhiei.

Pe nume personal, regina are o istorie. Pe numele casei regale britanice e cu totul alta: colonizatori, stăpâni de sclavi, hoți, distrugători de culturi și țări, la o adică poate chiar de-a dreptul șmenari. Un, cum s-ar spune, cunoscător al casei regale a și zis: greaua moștenire trece la Charles acum. Unii mai optimiști ar înclina chiar să vadă în regele Charles al III-lea chiar un luptător cu încălzirea globală și alte probleme stringente. Iar alții se gândesc deja dacă va mai trece prin România, dacă-și va mai aduce aminte de praful de pe uliță acum că, la 73 de ani, are în sfârșit un job.

E adevărat că în timpul domniei reginei Elisabeta de șapte decenii ea a întărit monarhia. I-a făcut pe oameni chiar s-o îndrăgească și să vadă în persoana ei un fel de lider mânat doar de focul care arde pentru popor.

Unii s-au grăbit chiar să vadă în ea un exemplu de urmat de către toți politicienii – slujitori ai poporului – din întreaga lume. Ba chiar e citată cu următoarele cuvinte din anii ‘80: „Consider că unul dintre lucrurile triste este că oamenii nu își iau un job pe viață, ci încearcă diferite lucruri tot timpul.” Pentru că, vezi tu, ea a avut un singur job toată viață. Mă rog, vorba vine, că nu l-a ales și n-a calificat-o nimic. Un ritual extrem de vechi i-a impus „jobul”. Ea n-a trebuit decât să existe.

Pe 8 septembrie a murit un om așa cum o fac toți, dar monarhia trăiește nu din drame, ci din magnitudinea lor. Înmormântarea, ca nunțile de până acum și celelalte evenimente legate de casa regală, va fi fastuoasă. Dacă britanicii se pricep la ceva extraordinar de bine acela e protocolul și cel de acum – denumit „London Bridge” – e în pregătire de ani buni. 

Spectacolul va fi disponibil tuturor și, posibil, o parte din lume se va căzni să verse câteva lacrimi sau să se încline în fața unui moment istoric și, la o adică, chiar în fața coroanei. Fastul ia ochii și alimentează credința că monarhia chiar poate salva omenirea. Eu, mai sceptic, cred că pentru câțiva ani buni de-acum înainte monarhia va trage să se salveze pe ea însăși cu speranța că va reuși asta și nu va trebui să se mute din palat la mahala.