Povestea acestui viol m-a făcut să-mi fie frică să merg singură pe străzile din România

În 2022, scriitoarea Joyce Carol Oates a împlinit 84 de ani și decenii considerabile de activitate în care a publicat 58 de romane – și dintre toate unul „Viol. O poveste de iubire” are o însemnătate aparte. Pe la începutul cărții este descrisă o scenă în care niște indivizi beți și drogați agresează o femeie și pe copila ei. Autoarea îi compară cu o haită de câini: „Fețe care se apropie în viteză spre tine. Rânjete și ochi sclipitori. [...] Ca o haită de câini. Atât de rapizi. [...] Tachinând, râzând. Lătrând.”

Ca femeie nu ai cum să nu recunoști imaginea asta.

Poate prima dată niște „câini” de ăștia te-au înconjurat când aveai 12–13 ani și abia ți se iveau formele pe sub hainele lărguțe, cu personaje din seriale sau desene animate. Nu conta pentru ei. Erai carne tânără. Puteau să-ți simtă virginitatea așa cum maidanezii miros frica. Dar și ei simt frica. Dacă faci un pas în spate. Dacă înclini capul. Dacă îți fixezi pantofii și încerci să fugi.

Poți să ai noroc. Să scapi doar cu o înjurătură, poate chiar te pipăie – în cel mai rău caz, situația poate să degenereze. Se poate ajunge la viol. Chiar și la crimă. Bineînțeles, tu ți-ai „cerut-o”.

De ce ai îndrăznit să porți pantaloni scurți când afară erau 38 de grade? De ce nu i-ai ocolit când i-ai văzut? Ai meritat-o. Trebuie să-ți fie rușine că i-ai tentat. De câte ori nu am auzit și citit astfel de cuvinte în spațiul public? Câte comentarii de genul nu am văzut la o postare de pe Facebook unde subiectul era știrea că o tânără care a fost violată – de un bărbat, de doi sau poate chiar mai mulți.

Despre asta e romanul lui Joyce. Despre o femeie, care, de ziua națională, se întoarce seara acasă cu fiica ei. Au ghinionul să le iasă în față o gașcă de bărbați.

Am extras câteva pasaje din carte în care e posibil să recunoști frica. Atenție: imaginile reproduse mai jos pot avea un impact emoțional puternic.

„Unul dintre ei este la bustul gol. Un piept slab, fără păr. Miroase a ceva dulce și înțepător, care arde.

Cu părul răvășit, râzând înfundat. Alergând alături de tine. Sunt și mai mulți, puștani și mai tineri. Aplaudând, huiduind, batjocorind și obligându-vă să vă afundați în parc. Spre hangar.

Se întâmplă prea repede. Ochii îți sunt deschiși, dar nu văd.

Îți spui că nu se întâmplă nimic, că nu se va întâmpla nimic.

Într-un minut, se vor opri. Se va termina.

Mami încearcă să vorbească cu ei. Să le zâmbească. Să glumească. Par să o cunoască. Teeeena! Îi ating părul, o trag de păr. Unul dintre ei, cu părul de culoarea nisipului în ochi, cu o cămașă descheiată care descoperă un piept flasc, grăsan și acoperit de păr creț, încearcă să o sărute, năpustindu-se ca o baracudă cu dinții la vedere.

Încearcă să glumească cu ei. Încearcă să-i țină la distanță.

Cinci sau șase? Alți doi așteaptă lângă hangar, unde au deschis cu forța o ușă.

Tipi din cartier, cu fețe cunoscute. Îl știi din vedere pe ăla cu cămașa roșie.

Mami insistă: Vă rog, băieți, lăsați-ne în pace, bine? Vă rog să nu ne faceți rău, nu-i faceți rău fiicei mele, e doar o fetiță, bine, băieți?

Mâini care te înșfacă. Te apucă de păr, te apucă de ceafă. Încerci să te ferești și apoi un tip brunet te blochează vesel, cu brațele întinse, de parcă ar fi la un meci de baschet, de parcă mingea ar fi la tine și el ar fi în defensivă.

Băieții râd de mami ta, care plânge, care îi imploră să-i lase fiica în pace, strigând: Bethie, fugi! Scumpo, scapă!

O lasă pe mama ta să scape, să fugă în picioarele goale și să se împiedice în iarbă și apoi să o prindă din nou. Trei dintre ei, ca niște dansatori beți.

Mmm, frumușico, arată-ne țâțele, hei, hei, HEI!

Vă târăsc în hangar. Pe tine și pe mama ta. Te lupți cu ei, îi lovești cu sălbăticie și încerci să țipi, dar o mână transpirată, cu gust de sare, îți acoperă gura.

Ultimul lucru pe care îl auzi este plânsetul mamei tale: Nu! N-o răni! Las-o în pace.”

„Nu te-ai gândit la viol. Cuvântul viol nu făcea parte din vocabularul tău. Te-ai gândit: lovită, rănită. Poate vor încerca s-o omoare. 

Ai auzit strigătele mamei tale, țipetele înfundate. Ai auzit cum îi implora. Ai auzit cum râdeau de ea.”

„Erau nesăbuiți, euforici. Vei afla că erau drogați cu un drog numit metamfetamină.”

„I-au rupt hainele, de parcă hainele de femei îi înfuriau. Au scuipat-o în față, de parcă frumusețea ei îi înfuria. Au tras-o de păr, de parcă ar fi vrut să i-l rupă din rădăcini. Unul dintre ei tot încerca să-i scoată ochiul drept.”

„Cum au încălecat trupul moale al mamei tale și cum și-au îndesat penisul în gura ei sângerândă și în vaginul ei sângerând și în rectul ei sângerând. Auzeai sunetele violului fără să fii conștientă pe deplin că era vorba de viol. Leșinai de durere din brațul dislocat, încercai să respiri prin crăpăturile din podeaua murdară și plină de așchii.”

Imediat după incident ajunge poliția, iar ancheta revine unui tip aflat la începutul carierei. Evenimentul devine cunoscut și publicului larg, la televizor și în ziare. Indiferent de țara în care se desfășoară acțiunea, tot apar figuri care arată cu degetul victima. La fel se întâmplă și în roman.

„Da, este posibil să le fi zâmbit, așa că și-a cerut-o. Este posibil să fi fost un zâmbet încordat și nervos, ca atunci când zâmbești unui câine care mârâie, dar totuși a zâmbit, cu gura aia a ei dată cu ruj, cu părul ăla al ei. Teena Maguire a meritat-o, și-a cerut-o.”

„Acestea sunt unele dintre lucrurile care se vor spune despre mama ta, Teena Maguire, după ce a fost violată în grup, lovită, bătută și lăsată să moară pe podeaua mizerabilului hangar pentru bărci din parcul Rocky Point, în primele minute ale zilei de 5 iulie 1996.”

În urma abuzurilor, atât femeia, cât și fiica ei ajung la spital. Au supraviețuit violenței, dar viața lor nu a mai fost la fel.

La școală, colegii o numesc curvă pe mama lui Bethie, iubitul Teenei se distanțează, ajung să se despartă, victimele au nevoie de ajutor, ajung să locuiască împreună cu una dintre bunici, femeia se închide în casă exasperată de presă și poliție. La început nici nu și-a putut aminti ce s-a întâmplat. Când imaginile au început să i se contureze în minte, a urlat.

Am citit romanul în primăvara lui 2022. M-a enervat, m-a întristat, am dat cu el de pământ. Mi-am amintit de Alexandra, fata din Caracal, mi-am amintit de toate poveștile femeilor abuzate cu care m-am mai ciocnit, mi-am amintit de toate știrile cu violuri, toate chipurile părinților înlăcrimați, care vor răzbunare.

M-am întrebat cum putem trăi cu gândul că la orice colț de stradă poate să se ascundă un agresor, un violator. Am început să mă îmbrac cu rochii până în pământ, blugi și hanorace largi, chiar dacă știu că nu contează ce porți și cum arăți.

Violatorul e un animal, nu se poate abține, mai ales dacă a consumat alcool sau droguri – și astea nu-s scuze după ce-a comis abuzul. Pentru mine, povestea asta s-a transformat într-un spirit întunecat, care m-a urmărit în fiecare zi.

Am simțit că trebuie să scriu despre roman pentru că, deși o să te sperie, în același timp o să te ajute să fii mai conștientă de lumea în care trăiești, o să ai mai multă grijă, o să traversezi pe partea cealaltă când vezi o gașcă de bărbați, o să scazi șansele să ajungi o victimă.

Tocmai pentru că am simțit un ditamai valul de emoții mi-am dat seama și că ăsta e un semn că societatea nu e acolo unde aș vrea și ar fi sănătos să fie – și nu pot fi trecute cu vederea astfel de abuzuri. Nu e firesc ca aproape jumătate din populație să se simtă vulnerabilă și să-i fie teamă să umble prin anumite locuri, în anumite ținute. E o luptă pentru a rezolva situația asta și ca tot mai puține femei – de preferat niciuna – să treacă prin așa ceva.