Sunt Alexandra și uite de ce e oribil să crești într-un oraș mic din România

Viața mea în România s-a împărțit în mai multe etape, cum foarte probabil ți s-a întâmplat și ție. Până să plec la facultate în Cluj, mi-am trăit viața jumătate la sat, jumătate la oraș. Singura diferență între cele două era că orașul avea blocuri și nu vedeam căruțe trase de cai chiar în fiecare zi. E vorba de orașul Făgăraș, din județul Brașov, are circa 36 de kilometri pătrați și pentru el au fost inventate glumele cu „dacă mergi prea repede, ieși din el fără să-ți dai seama”.

Acum, imaginează-ți cum e să nu poți să te îmbraci în stilul pe care îl ai acum, să vrei să mergi la cinema să vezi un film și să nu ai posibilitatea, să vrei să ai parte de educație pe un anumit domeniu artistic la un liceu sau să ai nevoie de un control medical specializat și să nu ai niciun medic disponibil în zona în care stai. Cam toate lucrurile astea se întâmplă când stai într-un oraș mic și te pot afecta pe viitor. Cel puțin pe mine m-au afectat.

Când mi-au apărut niște carii și am mers la la stomatolog, am descoperit prima nuanță a nepăsării sau lipsei de profesionalism. Plombele mi-au căzut peste un an și-un pic. Ai mei au ales alt stomatolog și ne-am continuat viața. Apoi a fost momentul când m-a dus mama la ginecolog. Pentru ea era un control cu atât mai important, cu cât a avut ceva probleme în trecut și știa care sunt riscurile în cazul unei afecțiuni nedepistate la timp. Am ajuns la un control de rutină la 12 ani. 

Din prima secundă în care am intrat în cabinet, doamna doctor a insistat de nenumărate ori să îi spun dacă mi-am început viața sexuală, răspunsul meu fiind nu, iar insistențele m-au făcut să mă panichez când tot repeta că: „Uite, e și mami aici și nu e bine să minți. Dacă tu o să minți eu îmi voi da seama și mami se va supăra”. M-a făcut să-mi fie frică și să simt că am greșit cu ceva, dar, mai ales, să fiu rușinată, pentru că nu înțelegeam de ce nu mă crede când eu venisem la ea doar pentru un control de rutină. Doar că lucrurile sunt și mai absurde: același medic a fost și cel care mi-a stricat dinții. Nu știu cum a ajuns să schimbe specializarea sau ce s-a întâmplat acolo, știu doar că, după câțiva ani, am făcut legătura mi-am dat seama că acolo a fost ceva foarte greșit. E însă o chestiune clasică, în sate și orașe mici, ca un medic să fie acel medic pentru orice.

Interogatoriul ăla a fost și motivul pentru care am refuzat să mai merg împreună cu mama la ginecolog. Abia la 20 de ani, după ce am plecat în alt oraș la facultate, am avut curajul să mai merg la un consult. Din fericire, în tot acest timp, nu am avut nici o problemă de sănătate care ar fi putut să treacă neobservată și care să-mi facă rău.

Dacă voiai să mergi la un film nu aveai unde, pentru că cinematograful care funcționase cândva era o ruină și nu s-a chinuit nimeni să investească ceva ca să-l refacă. La fel era și cu casa de cultură pe care o aveam în oraș. Actori nu erau și singurele spectacole care se mai organizau câteodată erau baluri ale bobocilor sau poate un spectacol de dans organizat de câțiva copii care au fost trimiși de părinți la cursuri de dans ca să nu se plictisească. Cum tot ce aveam de făcut era ori să mă plimb pe stradă aiurea, ori să merg în vreun bar, am ales a doua variantă. 

Nu conta că ești minor sau major în orașul acesta. Ieșeai la bere, că altceva chiar nu aveai de făcut. Dacă nu aveai mașină, ca să mai mergi și tu într-o drumeție pe munte sau în alte orașe, tot ce puteai să faci împreună cu gașca ta era să ieși la o terasă. Bineînțeles, nu se stătea la un ceai.

Pe atunci nu-mi dădeam seama că nu e okay să beau chiar în fiecare weekend, în condițiile în care aveam vreo 13–14 ani. Am dezvoltat o toleranță atât de mare la alcool, cel puțin toată gașca, încât când am ajuns la facultate îi băgam sub masă pe toți cei de oraș care nu au fost serviți cu băutură dacă nu aveau vârsta necesară. A fost distractiv cu ieșirile astea la terasă, până am stat la povești cu oameni care au crescut într-un cu totul alt mediu și am realizat că singurele mele povești despre adolescență sunt despre ce am băut la terasă sau cât de praf ne-am făcut la câte o excursie pe care am organizat-o. 

Nu era totul despre baruri, ci mai era și școala. Dar nu pot spune că eu sau alții aveam de unde alege. Erai talentat la desen? Cântai foarte bine și aveai înclinație spre muzică? Erai un sportiv bun și voiai să ajungi să faci asta la nivel de performanță? Nicio problemă, dacă ai tăi au bani, îți strângi lucrurile și iei primul tren spre alt oraș. Pe lângă profilul mate-info, bio-chimie și filologie, altceva nu-i de ales ca educație.

Într-adevăr, am avut norocul să avem și noi un Club al Elevilor, dar acolo nu puteai să duci ceva la nivel de performanță, cu toate că profesorii chiar își dădeau silința. Nu erai acreditat și nu se punea problema să fii pregătit pentru ceva care ar fi putut să te acrediteze în aceste domenii, numai dacă, din nou, aveau ai tăi bani să te ducă și în alt oraș la ceva meditații. Am văzut foarte mulți oameni talentați care nu au avut de ales și au mers mai departe la facultate pe materiile care erau predate în liceu – dacă nu erai bun la matematică și la română și nu aveai note bune la materiile astea sau la informatică, fizică sau chimie, erai considerat prost instant. Înclinația artistică nu putea fi înțeleasă. 

Ți-am zis că orașul era mic? Eh, asta mai înseamnă ceva: foarte puțini profesori de matematică, română, istorie și geografie. Așa că, dacă dădeai bacul la una dintre materiile astea, era nasol să îți găsești un profesor pentru meditații. După ce că oricum era greu să decizi la cine mergi, dacă cumva profesorului tău de la clasă nu îi convenea că nu te-ai dus la el la meditații era vai și-amar de tine în timpul orelor. Se întâmpla să afle uneori la ce profesor te duceai la meditații, sau cel puțin la mine au reușit mereu să afle asta, apoi mă scotea la tablă și dacă nu știam ceva începea cu faze de genul „nu te-a învățat doamna X la meditații cum se face?”, „vezi dacă te duci altundeva și nu știe să îți predea?” sau „hai, că doar din aia faci meditații la X, nu să stau să-ți explic eu”.

Era o frică inexplicabilă și nu înțelegeam de unde atât tupeu, încât să ne terorizeze cu o decizie pe care ei nici nu au voie să o influențeze sau s-o conteste. Din păcate și părinții tăceau și plecau capul în fața lor, pentru că era destul de rău să se împrăștie vorba despre tine cum că nu ești de acord cu profesorii prin școală.

Dacă făceai asta ca părinte, se ajungea la stadiul în care profesorii tot pe elev se răzbunau fără să le pese că notele alea mici pot încurca foarte tare când vine vorba de-o facultate unde are nevoie de materia respectivă sau de media de la bac.

Cum la școală nu ni s-a vorbit despre domeniile artistice sau sportive, nu ni s-a vorbit nici despre mersul la psiholog. Dacă mergeai la psiholog toată lumea te considera nebun, iar ceilalți râdeau de tine că sigur ești dus cu pluta. Dar și dacă treceai peste toate astea și chiar voiai să mergi pentru că aveai nevoie, ce făceai? Dădeai fuga o oră cu mașina, pentru că la noi nu prea erau oameni specializați pe psihologie.

Eu am avut noroc, că nu am avut nevoie de un psiholog la vremea aia, dar o prietenă nu a fost la fel de norocoasă. Părinții ei au divorțat când ea avea patru ani. Pe la 13 ani, tatăl ei a trimis-o la un psiholog, găsit cu greu prin acel oraș, unde în 30 din cele 50 de minute terapeuta îi spunea cât de scumpă e chiria în București pentru fiica ei și că, uite, în lume sunt probleme mai grave. La un moment dat a reușit să îi povestească despre divorțul părinților ei și cât de afectată este, dar parcă nici n-o băga în seamă. Îi punea doar întrebări de genul „așa-i că vomiți după ce mănânci?”, „așa-i că te consideri grasă?” în condițiile în care ea nici nu se gândea la așa ceva. 

I s-a spus că suferă de bulimie și atunci a decis să meargă altundeva. Alimentația era în regulă și chiar nu era vina ei că biologia a făcut-o slabă și firavă. Când a încercat să meargă la consilierul școlii pentru ceea ce nu i-a oferit psihologul s-a trezit că e chemată de la ore ca să se vorbească despre nimic. După câteva întâlniri în care consilierul nu a avut nimic de spus, mai mult decât să încerce niște bârfe despre băieți și școală, a mințit că va veni un control în școală prin care vor fi verificați toți elevii dacă au urme de self-harm. În cazul în care se vor găsi, vor fi consecințe grave. Și s-a oprit acolo.

Dacă cineva avea o casă extrem de mare, o mașină scumpă și alte lucruri pe care nu oricine și le permitea era catalogat direct ca bogat sau înstărit. Nimeni nu îți spunea că, de fapt, să fii bogat înseamnă să și ai de unde să cumperi acele lucruri fără să mănânci pâine cu pateu un an după. Țin minte că era esențial să ai o mașină per familie. Dacă nu aveai, erai catalogat drept sărac. Mersul cu taxiul era văzut ca un semn al neputinței de-a avea mașina ta. Când am mers prima dată cu taxiul cu mama, pentru că tata era ocupat cu alte treburi și aveam o distanță destul de lungă de parcurs, m-am ascuns între bancheta din spate și scaune, ca nu cumva să mă vadă cineva și după să-mi aud vorbe pe la școală. 

Cel mai la îndemână, pentru cei care erau bullies, era statutul financiar al familiei din care proveneai. Cum orașul era foarte mic și aproape de multe sate, erau fel și fel de copii de peste tot, nu numai din oraș. N-am scăpat de frica asta de a fi bullied pe chestiuni financiare până n-am ajuns la facultate și mi-am dat seama că nu-mi pasă de părerea nimănui pe subiectul banilor.

Nici poliția nu era în cea mai bună formă. Cel puțin pentru mine nu a fost când am avut nevoie. Prin clasa a patra tocmai ce-mi făcusem cont de Yahoo Messenger. Eram super entuziasmată și am adăugat toți colegii de clasă. Într-o dimineață a venit mama unui coleg foarte nervoasă și a urlat la mine în fața clasei că sunt o nesimțită. Nici nu înțelegeam ce se petrecea și nici ce doamne iartă-mă am făcut ca să o scot așa din sărite. A rugat-o profesorul să se calmeze și am ieșit afară să vorbim.

A continuat țipatul și-afară, că de ce sunt nesimțită și îl înjur pe băiatul ei pe mess, că așa m-au crescut acasă, că sunt needucată și cum îmi permit eu să vorbesc atât de urât cu el. Mi-a pus niște foi în față pe care printase conversația. Nu știam despre ce vorbește. În plus, toate înjurăturile erau în engleză, limbă pe care n-o știam atunci. Mai mult, nici n-aveam internet acasă și nici nu fusesem de curând pe la verișoara mea care mă mai lăsa să intru pe calculatorul ei. 

M-am întors în clasă traumatizată și mama colegului meu s-a dus să-i facă și pe ai mei cu ou și oțet. Apoi s-au dus la poliție să vadă cine mi-a spart contul, dar ei n-au știut ce să facă. Așa că s-a pus mama colegului împotriva mea vreo două–trei luni și a reușit să facă să nu mai fiu invitată la nicio zi de naștere și la nicio altă petrecere organizată de colegi. Toate mamele mă credeau o needucată.

Abia după ceva timp, după ce fosta mea învățătoare s-a apucat să investigheze toată chestia, a aflat că, de fapt, nu eram eu cea care i-a scris toate înjurăturile alea, ci un băiat de la liceu care mi-a spart contul. Scuze n-am primit și lucrurile s-au mai liniștit abia pe finalul clasei a cincea. Îmi era rușine de toți părinții și devenisem foarte închisă în mine. Abia am așteptat să mă mut din clasa aia, pentru că doar așa am scăpat de situația aia nasoală și eticheta venită odată cu ea și am putut să-mi văd de treabă.

Una peste alta, toate situațiile astea mi-au cam răpit din timp și din entuziasm. Ai mei n-au avut destui bani cât să-și permite să studiez în altă parte sau să fac prea multe drumeții în orașele din apropiere în care aveau de toate – sau așa-mi părea mie. Încrederea în mine a ajuns să fie zero până am ajuns la facultate, doar pentru că aveam impresia că vin dintr-un univers paralel și încă eram cu mentalitatea aia de a ascunde chestiile care sunt mai ieșite din comun și de a mă feri de lucrurile necunoscute. Necunoscutul era prezentat ca ceva periculos.

Mi-a luat vreo patru ani să-mi calibrez viața și alegerile. Încă mai lucrez la mine ca persoană, pentru că simt că, deși am venit dintr-un loc foarte frumos din punct de vedere estetic, pe dinăuntru era putred tare totul. Tot ce pot să face e să mă bucur că am avut curajul să plec și că ceea ce m-a afectat s-a diminuat încet–încet cu trecerea timpului. Ceea ce recomand și altora, să găsească o cale să plece din locul în care nu le e bine.