Ce am învățat despre români după ce mi-am dat în chirie apartamentul din centrul Bucureștiului

Dac-aș fi stat prost cu stima de sine aș fi ajuns să cred că am cel mai nasol apartament din lume.

Anul ăsta am hotărât împreună cu soția să plecăm într-un loc mai bun pentru familia noastră care a ajuns recent la trei membri, așa că am decis să dau în chirie apartamentul meu de lângă Cișmigiu. Nu mi-am închipuit că asta se va transforma într-o adevărată epopee. Mi-am zis, ca orice proprietar trufaș și sigur pe el, că un apartament în buricul târgului, cu două camere și abia renovat, se va da ca pâinea caldă.

Publicitate

Îmi imaginam că o să fac o selecție riguroasă a pretendenților, cum fac ăia prin Berlin sau prin Zurich, de trebuie să te prezinți la proprietar cu fluturașul de salariu și-un plan de viață pe cinci ani ca să ai unde să pui capul pe pernă. Bine, nici chiar așa, dar ai înțeles ideea. Eram convins că dacă las vorbă câtorva cunoscuți sigur o să apară un chiriaș responsabil și serios, fără să fiu nevoit să dau anunțuri la ziar sau să apelez la o agenție imobiliară.

Doar că, exact, ca-n zicala aia cu socoteala de acasă care nu-i totuna cu cea din târg, am descoperit repede că București nu (mai) e Cluj, chit că în Capitală există metrou și probabil că trăiesc mai puțini moldoveni decât în urbea ardeleană. 

Bucureștiul de azi e un rai pentru chiriași: ofertă multă și cele mai mici prețuri din Europa

Ca să înțelegi cum e piața imobiliară în București, trebuie să mă-ntorc un pic în trecut. Ca bucureștean get-beget ceva mai descurcăreț și puțin mai norocos decât alții, am stat în chirie doar vreo doi ani, între 2011 și 2013. Atunci, am închiriat o garsonieră micuță în Tineretului și țin minte că plăteam 240 de euro pe lună. Era un preț okay pe-atunci, în condițiile în care piața scăzuse considerabil după criza economică din 2008.

Acum, dacă te uiți după o garsonieră de închiriat în zona Tineretului, prețurile sunt similare cu cele din 2011. Cu toate că există moda chiriașilor care se vaită de cât plătesc pentru un acoperiș deasupra capului, realitatea e că piața de acum e la același nivel cu cea de acum un deceniu. Asta în condițiile în care efectiv totul în jurul tău s-a scumpit, de la țigările și salamul de toate zilele până la cartela de metrou sau benzină.

Publicitate

Ca să mă pun și mai tare în pielea proprietarului ursuz, n-am cum să nu remarc și că București este, din punct de vedere al prețului la chirii, cea mai ieftină capitală din Uniunea Europeană. Din ce am cercetat online, e într-o luptă strânsă cu vecina Sofia, capitala Bulgariei. Sigur, știu că studenții n-au banii și „salariile sunt mici, maică”, dar unele lucruri trebuie subliniate. 

Mai trebuie să spun și că în orice țară din UE înainte să semnezi un contract de închiriere ți se cere să arăți că ești solvabil din punct de vedere economic. Adică să vadă proprietarul că ai fie părinți bogați, fie un job sau o afacere din care câștigi suficient cât să-ți permiți să achiți chiria, facturile la utilități și alte chestii din astea urâte.

Evident, prețul e dat de cerere și de ofertă, iar perioada de acum nu e deloc în favoarea proprietarilor. În București, există multe oferte, însă cererea e relativ mică, deși pandemia s-a domolit, facultățile vor din nou prezență fizică la cursuri, iar unele companii își cheamă iar angajații la birou.

Lumea e reticentă să se mute și mai degrabă ține banii la ciorap, în speranța c-o să pună deoparte îndeajuns ca să-și facă un credit și să-și ia casă. Sunt puține cazurile în care cineva e presat puternic să închirieze, așa că mai toți potențialii chiriași peste care am dat ar fi vrut să negocieze prețul mai ceva ca-n bazar la Istanbul. 

Cât am lăsat apartamentul postat pe site-urile imobiliare, am studiat și „concurența”. Majoritatea apartamentelor, indiferent de stadiul în care se aflau, ajungeau să fie listate, după câteva zile sau o săptămână, la un preț cu 10–15 la sută mai mic. De unde am tras concluzia naturală că în București sunt mulți proprietari, dar nu și îndeajuns de mulți oameni care să închirieze.

Românul n-are bani, dar e campion european la etalat pretenții

După ce am publicat anunțuri de închiriere pe site-uri și Facebook, cu fotografii și tot ce trebuie, am început să înțeleg mai bine mentalitatea clientului român. Cu toate că închiriam un apartament de două camere în centru, într-un bloc fără bulină și probleme tehnice, zugrăvit complet acum câteva luni, cu numeroase îmbunătățiri, centrală proprie, aer condiționat și electrocasnice noi, au apărut oameni revoltați că cer patru sute de euro pe lună, un preț oricum diminuat față de 450, cât estimaseră inițial niște agenți că ar valora.

Câțiva inși m-au certat că nu-s vopsite țevile de lângă centrală. Altcineva a dat zoom cât să ancheteze în stil Sherlock dacă bucătăria era curată și dezinfectată când s-au făcut pozele. Nu prea era, ce-i drept, că nu mai trecuse nimeni pe acolo, motiv de gură mare la bunul altuia. Un tip se plângea, tot în comentarii, că nu poate să vină la București, că nu-l ajută nimeni cu bani. Unii au dat „haha” pasiv-agresiv, ca și cum aș fi vrut să le iau parizerul de la gură. 

Publicitate

Genul ăsta de comentator nu e interesat să închirieze, ci doar să troleze și să verse puțin venin la adresa proprietarilor. Efectul e că mulți proprietari sunt realmente speriați să își mai posteze ofertele acolo, ca să nu apară cumva vreun înverșunat să-l tragă de urechi. Dac-aș fi stat prost cu stima de sine, aș fi ajuns să cred că-s rățușca cea urâtă pe care n-o vrea nimeni. Chiar mă așteptam să apară cineva cu tupeu și să-mi zică fără ocolișuri: „Boss, închiriez eu apartamentul tău, dar îmi dai tu o sută de parai pe lună. Plus garanție”.

Una peste alta, românul nu prea are bani, însă e pretențios. Știe foarte bine cum ar trebui să arate un apartament pe banul altuia. Vrea ca proprietatea luată în chirie să arate și să fie mobilată ca în revistele de design. Când e vorba despre detalii subiective și căutat nod în papură, pare campion olimpic. Conaționalul visează la condiții de centrul Londrei sau Parisului, totul pe bani cât mai puțini, eventual deloc. 

De-a lungul unei luni întregi, la apartament s-au perindat studenți, angajați, câțiva străini, printre care și un cuplu de ucraineni, grăbit să iasă din hotelul care îi găzduia temporar.

Discuțiile s-au oprit, în majoritatea cazurilor, la negocierea prețului. Alteori, oamenilor nu le-a plăcut scara blocului, n-au fost mulțumiți de suprafața apartamentului (deși era scrisă clar în anunț) sau de starea balconului. Ori efectiv, ca la piață, doar se uitau, nu voiau nimic.

Agenții imobiliari lucrează ca la păcănele, că „poate pică ceva”

În piața asta cu cerere mult diminuată, să fii agent imobiliar e o loterie. Nu exagerez când spun că m-au sunat vreo 50 de agenți care se lăudau care mai de care că au clienți interesați, frumoși și devreme acasă. Cum nu mă face pe mine jumătate de chirie plătită drept comision, am acceptat să lucrez cu majoritatea.

Spre deosebire de ce vezi prin filme, unde agenții imobiliari studiază cu atenție locuințele și le propun clienților case în funcție de ce-și doresc aceștia, în București se merge, în mare, pe principiul „poate pică ceva, neică”. O singură agentă a venit să vadă apartamentul înainte să-l propună unui potențial client. Ceilalți s-au prezentat direct cu mușteriii interesați, fără să știe niciun detaliu care i-ar putea ajuta să încheie tranzacția. De exemplu, cum merge internetul în casă, cât costă întreținerea, cât vine factura la gaz, cum sunt vecinii. 

Cei mai mulți agenți sunt tineri fără experiență, poate la primul sau al doilea job din viață, și sună la toți proprietarii care publică anunțuri. În același timp, încearcă să pescuiască pe Facebook sau pe site-uri imobiliare persoane care caută de închiriat, după care fac „lipeala”. Probabil că în urmă cu ceva ani mergea așa și era chiar profitabil, acum pare însă o muncă în care, la fel ca atunci când joci avioane, mai mereu dai pe lângă.

Desigur c-am ajuns să fiu și certat de o agentă

În periplul meu, am dat și peste o agentă pe care o suspectez că suferă de niște tulburări de personalitate. Fata, care s-a lăudat că e școlită și nu-i imobiliar ca ea în tot orașul, a părut inițial super profesionistă, mai ales în comparație cu restul agenților de care mă lovisem. Mi-a explicat asertiv cum e piața, a comunicat ca un PR cu experiență, apoi s-a angajat să se ocupe ea exclusiv de treabă, să prezinte apartamentul și să găsească un chiriaș okay în vreo săptămână.

Totul a fost promițător, până când m-a sunat să mă certe într-o sâmbătă, pentru că am vrut să confirm o vizionare pentru a doua zi. Cu toate că mă sunase mai devreme, adică tot sâmbătă, ca să mă anunțe triumfătoare că a găsit o super clientă, m-a făcut efectiv cu ou și cu oțet – că o presez, că o pun să lucreze în weekend și că, atenție, nu-i dau o pereche de chei ca să-și programeze vizionările după bunul plac.

Ca să fie totul și mai dubios, la câteva zile după ce i-am spus că oprim colaborarea și ne vedem fiecare de treburile noastre, mi-a scris așa pe WhatsApp: „Ați pierdut deja cinci clienți din partea mea. Vă descurcați sau lăsați ego-ul un pic mai jos și vă cereți iertare? Cere-ți. Știu cât contează pentru dumneavoastră numărul de i și de cratime. Într-adevăr, foarte relevante în business în ziua de azi :).”

Norocul meu că fix a doua zi după mesajul ăsta am găsit un chiriaș serios și hotărât. A venit din provincie să vadă apartamentul, i-a plăcut, în ziua următoarea a semnat contractul și a plătit avansul și garanția. Adică exact cum mă așteptam să se întâmple de la bun început, numai că fără aventura asta suprarealistă. 

Dacă aș fi fost mai puțin stresat, în timpul ăsta poate născoceam o idee revoluționară și-mi cumpăram încă un apartament în București. Ceea ce-ți urez și ție, amice, cu amendamentul că, iată, nu e neapărat ușor să fii proprietar în România.


Tagged:

Locale, imobiliare, agenti imobiliari

Mai
multe articole similare
Vacanța mea în Malta a fost de vis, apoi Wizz Air mi-a distrus-o și m-a uscat de bani
La ce să fii atent când cumperi un apartament într-un bloc nou, de la dezvoltator, în România
Am fost în piețele din București să cumpăr cireșe de bogați și am aflat de ce costă cât un rinichi
Cifrele care-ți arată cum merge cu adevărat România, oricât ar umfla politicienii realitatea
Ce e libertatea pentru Mihai, omul care a trecut prin comă, bătăi și a trăit pe stradă în anii ‘90
Cum e să fii tânăr în Bacău: La 23 de ani m-am săturat să mă trezesc că am rămas iar fără apă
Cârciumile de cartier din București unde poți bea bere și cu 5 lei cât încă nu le lovește inflația
Tineri din România mi-au povestit cum le afectează social media relațiile de cuplu