De ce era momentul ca Disney să-și asume personajele rasiste din desenele animate

Vestea că platforma de streaming Disney Plus a restricţionat accesul copiilor mai mici de șapte ani la unele dintre cele mai îndrăgite desene animate clasice, Dumbo și Pisicile aristrocrate, a stârnit o nouă furtună pe social media românească și de aiurea.

Decizia Disney nu e totuşi nici bruscă, nici foarte radicală. În octombrie 2020, aceeași platformă adăuga un avertisment privind conţinutul unora dintre animaţiile clasice, precum Pisicile aristocrate, Peter Pan, Dumbo, Cartea junglei sau Doamna şi vagabondul.

Motivul invocat chiar de Disney sub formă de mesaj la începutul filmului era: „Acest program include descrieri negative și/ sau tratament necorespunzător aplicat unor persoane sau obiceiuri. Aceste stereotipuri erau greșite atunci și sunt greșite și acum. În loc să înlăturăm acest conţinut, vrem să recunoaștem că el are un impact nociv, să învățăm din acest lucru și să lansăm o dezbatere pentru a crea împreună un viitor mai tolerant”.

Acest avertisment apărea pentru zece secunde atunci când utilizatorii dădeau click pe film. Nu era însă o măsură cu totul nouă, ci doar o actualizare a formei mai scurte introduse în toamna lui 2019, când se preciza doar că „programul e prezentat în forma sa originală” şi că „poate conține descrieri culturale învechite”.

Şi alte platforme de streaming au luat astfel de decizii privind conţinutul rasist, majoritatea abia în 2020, deşi criticile sunt de mult timp. Cascada de reacţii din industrie care a avut loc anul trecut a fost generată de amplificarea protestelor Black Lives Matter împotriva brutalităţii poliţiei şi a rasismului sistemic, ca urmare a uciderii lui George Floyd de către poliţiştii americani.

În timp ce statuile colonialiştilor sau ale liderilor Statelor Confederate cădeau pe capete în SUA, liderii industriei de divertisment începeau şi ei propriile reforme timide anti-rasiste. Ceea ce i-a făcut pe unii să se întrebe dacă nu e doar o mişcare de PR din partea acestor companii.

Scânteia a fost aprinsă de un editorial scris de John Ridley, scenaristul filmului 12 Years a Slave, în care cerea HBO Max să ia în considerare eliminarea filmului clasic Pe aripile vântului din grila lor, pe motiv că glorifică sclavia şi perpetuează stereotipuri rasiste nocive. Drept urmare, HBO Max a scos temporar filmul în luna iunie 2020, ca apoi să-l urce înapoi în platformă împreună cu o scurtă introducere critică ce avertizează că filmul romantizează Sudul antebelic şi nu recunoaşte brutalitatea sclaviei pe care acesta se baza.

Decizia iniţială de retragere a filmului a stârnit reacţii pasionale. Din America până în România, s-a strigat: „Cenzură!”. Senatorul republican Ted Cruz a scris pe Twitter: „Stop cenzurii, statişti Orwellieni!”, lamentări similare fiind publicate de platforme de extremă dreapta ca Breitbart News. Iar în România, reacţiile cele mai populare au variat între băşcălie (adesea, la rândul ei, rasistă) şi deplângeri împotriva aşa-zisei „dictaturi” a corectitudinii politice, a „neo-marxiştilor” şi „progresiştilor AntiFa” – vinovaţii identificaţi de episcopul Ignatie al Hușilor.

Spiritele au fost din nou inflamate odată cu anunţul Disney Plus de anul acesta, care a stârnit reacţii şi acuze similare. Iată care sunt motivele invocate chiar de Disney pentru retragerea unora dintre animaţii.

Ciorile şi numărul lor muzical amintesc de spectacolele americane profund rasiste din secolele 19 și 20. În acestea, performeri, de regulă albi, cu feţele vopsite în negru („blackface”) făceau mişto de afro-americanii ţinuţi în sclavie pe plantaţiile din Statele Confederate ale Americii (cele din sud). Ridiculizarea lor se făcea prin stereotipuri vizând trăsături fizice sau comportamentale, livrate prin cântece, dans şi alte manifestări umoristice. 

În Dumbo, conducătorul păsărilor se numeşte chiar „Jim Crow” – la fel cum s-au numit legile sudiste de segregare rasială. Denumirea lor, „Jim Crow” („Jim Cioara”) provenea din spectacolele rasiste amintite mai sus, acesta devenind un apelativ rasist pentru persoanele de culoare. Aceeaşi asociere dezumanizantă din regnul animal e practicată şi în România, chiar în rândul intelectualilor, aşa cum ne-a arătat în 2020 „glumiţa” rasistă publicată şi apoi retrasă de Vladimir Tismăneanu.

Peter Pan se face vinovat de apropriere culturală şi de reprezentări stereotipice şi ofensatoare la adresa populaţiei native americane, la care se face referire prin sintagma rasistă „piei roşii” („red skins”). Astfel de reprezentări problematice şi care şterg sau chiar romantizează istoria colonialistă şi violenţa europenilor asupra nativilor americani sunt prezente şi în alte desene Disney controversate, precum Pocahontas (1995), sau în parcurile de distracţie Disneyland.

Abia pe 25 ianuarie, anul acesta, compania a anunţat că va face schimbări la faimosul traseu „Jungle Cruise” („Croazieră prin junglă”), în cadrul căruia vizitatorilor li se spun poveşti din perspectivă colonialistă, imperialistă, complet necritică faţă de istoria colonială americană, şi unde populaţia indigenă e stereotipizată drept sălbatici violenţi.

Astfel de portretizări dezumanizante au fost de-a lungul istoriei folosite pentru a justifica violenţa, furtul pământurilor şi chiar genocidul asupra populaţiilor indigene de pe teritoriul Americii, Australiei sau al altor teritorii colonizate de europeni.

Pisica siameză e o caricatură rasistă a persoanelor est-asiatice, ridiculizate prin exagerarea unor caracteristici stereotipizate precum ochi oblici, dinţi ieşiţi în afară, folosirea beţişoarelor sau accentul stâlcit. Acelaşi tip de reprezentare rasializată care e prezent şi în Doamna şi vagabondul (tot ca pisici siameze). 

Aceste stereotipuri întăresc imaginea „străinului perpetuu”, cum chiar Disney recunoaşte, şi sentimentele ostile faţă de asiatici sădite de propaganda intensă din al doilea război mondial (şi chiar dinainte ei, începând cu secolul 19). Propaganda de război contra japonezilor a servit Aliaţilor la dezumanizarea adversarilor şi motivarea luptei împotriva lor, având un impact de durată în mentalul colectiv. 

Te poți întreba de ce să-ți bați capul cu desenele vechi, ce importanţă mai au. Merită amintit aici că decizia Disney e de a restricţiona doar accesul copiilor sub șapte ani la ele, în timp ce, pentru restul, desenele amintite sunt disponibile cu un avertisment de conţinut.

În România, copiii de până la șapte ani petrec zilnic în jur de trei sau patru ore în faţa ecranelor – iar în SUA cam două şi jumătate. O parte din timp se uită la desene. Minţile lor sunt încă în formare, absorb informaţiile noi ca un burete, sunt socializaţi prin ele. Spre deosebire de adulţi, copiii nu au încă filtre prin care să discearnă informaţiile primite, fiind astfel foarte vulnerabili la stereotipurile culturale pe care le consumă. 

Prin urmare, desenele şi filmele Disney nu sunt doar o formă de divertisment, ci un tip de educaţie care are impact asupra noastră şi mai ales a copiilor, şi care pot reîntări anumite concepţii dăunătoare unora dintre noi.

Reacţiile declanşate de decizia Disney par să fi împărţit iar lumea în două tabere. De departe cea mai vocală e tabară „reacţionarilor” – persoanele care nu sunt de acord cu astfel de disclaimere şi cu atât mai puţin cu retragerea sau limitarea accesului la desene şi filme. Aceştia consideră astfel de gesturi drept „cenzură” şi sunt mai degrabă adepţii principiului caragialesc: „Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica!”. 

Motivaţiile, de regulă, ţin de două aspecte principale, care merg adesea împreună.

Prima motivație e apărarea libertăţii de exprimare, pe care o consideră ameninţată. Un pic ironic, însă, e faptul că o parte dintre persoanele care invocă acest argument sunt împotriva anumitor manifestări ale libertăţii de exprimare (marşurile Gay Pride, spre exemplu) sau a ceea ce numesc „ideologia de gen” şi susţin cenzurarea discuţiilor despre gen şi educaţia sexuală în şcoli. 

Libertatea de exprimare e, fără îndoială, un drept important care trebuie apărat. Însă nu în detrimentul altor drepturi la fel de esenţiale, cum ar fi cel la demnitate. Atunci când libertatea ta încalcă dreptul meu de (auto)reprezentare demnă sau incită la ură şi discriminare, nu mai vorbim despre „libertate”, ci despre o formă de abuz a ei, aşa cum e reglementat şi în legislaţie.

A doua e lupta împotriva aşa-numitei „corectitudini politice”. O luptă cu motivaţii conservatoare, care urmăreşte să păstreze starea de fapt actuală, „valorile” şi ierarhiile tradiţionale (spre exemplu, rolurile de gen, dominaţia ori supremaţia unor grupuri etnice faţă de altele). Şi care se simte ameninţată de orice schimbare potenţială a configuraţiei sociale şi „morale” a societăţii. 

Această poziţionare ideologică conservatoare nu e mereu asumată ca atare, ci uneori ia forma discursurilor liberale de tipul celui privind libertatea de exprimare – ca în postarea lui Remus Cernea. 

Pe de altă parte, mult mai puţin vizibilă a fost reacţia celor neimpresionaţi de decizia Disney, dar care nici n-au contestat-o, considerând-o mai degrabă mult întârziată şi poate chiar oportunistă. Să o numim tabăra „progresistă”.

O critică relevantă e că a elimina conţinutul problematic băgându-l repede sub preş sau a afişa doar un text scurt şi generic, cum a ales compania să procedeze, e o abordare superficială, neasumată, care nu schimbă mare lucru. Ar fi mai degrabă de preferat, zic aceşti critici, o contextualizare mai asumată, precum cea realizată de HBO Max în introducerea filmului Pe aripile vântului, care să contribuie la învăţarea unor lecţii din istoriile opresive. Şi, desigur, politici care să asigure participarea grupurilor rasializate la construirea propriilor auto-reprezentări în cadrul acestor industrii, care ţin inclusiv de creşterea prezenţei lor în leadershipul companiilor şi în forurile decizionale.

La polul opus desenelor Disney, un exemplu bun de reprezentare inclusivistă, decolonială şi anti-stereotipică vezi într-un remake al seriei animate She-Ra și prințesele puterii, de pe Netflix. În varianta originală din anii ‘80, majoritatea prințeselor - personajele principale - erau femei cis albe, hipersexualizate, hetero, reprezentate conform normelor de gen. Însă noua serie propune o transformare radicală, queer, intersecțional-feministă și emancipatoare: personajele au corpuri diverse, non-normative, au identități de gen variate (trans, non-binare) și orientări sexuale diverse (queer, asexuale), unele sunt neurodivergente (pe spectrul autist), iar persoanele de culoare nu lipsesc și au roluri centrale.

Aceste reprezentări sunt mult mai credibile și mai puțin stereotipice și pentru că ele vin direct de la persoane din unele dintre aceste comunități variate, echipa de scenariste fiind formată integral din femei queer. Dar similar cu reacțiile în cazul Disney, noua She-Ra a rănit și ea sensibilitățile conservatoare, provocând multe lamentări nostalgice privind pierderea obiectificării personajelor feminine, precum și alte reacții sexiste, homofobe și transfobe.

Am făcut o scurtă analiză a datelor platformei folosind aplicația CrowdTangle dezvoltată de Facebook, care mi-a arătat care au fost cele mai viralizate păreri pe Facebook în România. De regulă, acestea au aparţinut unor jurnalişti, politicieni, feţe bisericeşti, organizaţii şi intelectuali, preponderent conservatori, indiferent de simpatiile politice.

Cea mai distribuită postare (872 de distribuiri) aparţine fostului deputat Liviu Pleşoianu (odinioară PSD-ist, actualmente la Partidul Ecologist). O altă postare populară (471 de distribuiri) a fost cea a lui Mihai Morar în care vorbeşte cu preotul catolic „antrenor spiritual personal” Francisc Doboş, în cadrul podcastului său „Fain & Simplu”. Faptul că feţele bisericeşti sunt aşa interesate de subiect îmi arată tocmai că nu libertatea de exprimare e principala lor grijă, ci mai degrabă conservarea „valorilor” şi rolurilor tradiţionale distribuite în societate.

Tot în topul indignaţilor se numără Răzvan Dumitrescu de la Antena 3, Florin Negruţiu - jurnalist la republica.ro, jurnalistul Dan Bucura (care candidase în 2020 la Primăria Sectorului 1), intelectualul conservator Mihail Neamţu, intrat în dreapta politică la PMP (chiar partidul care a iniţiat propunerea de lege care interzicea orice referire la identitatea de gen în şcoli), precum şi Coaliţia pentru Familie. Majoritatea acestora au în comun viziuni (ultra)conservatoare şi adesea militante, dacă te gândești de exemplu la coaliţiile care au susţinut Referendumul pentru Familie.  

Mai puţină tipică în acest context e reacţia lui Remus Cernea care, deşi e activist pentru drepturile omului cu anumite poziţii mai progresiste în trecut, acum preia discursul dreptei conservatoare. Cernea pare că trage linia când vine vorba despre „capodoperele” animate și decretă că trăim „o nouă inchiziție” a „minților întunecate” care, desigur, e asemuită comuniştilor – ţapii ispăşitori convenabili pentru orice, inclusiv pentru metehnele capitalismului. 

De partea cealaltă, reacţiile „progresiste”, care răspund acestor critici conservatoare şi văd mai degrabă în ele şi în rasismul din societate o ameninţare, decât în deciziile de retragere a conţinutului rasist, au rămas fie puţine, fie invizibilizate de algoritmii Facebook sau logica presei tradiţionale.

Prin urmare, cu ce am rămas din toate astea sună cam așa: o companie multi-miliardară, cu un istoric întreg de promovat reprezentări rasiste și problematice de pe urma cărora a acumulat averi, ia niște măsuri minimale după ani de presiuni, pentru a se alinia cu mișcările sociale actuale.

În același timp, cele câteva disclaimere și modificări sunt suficiente pentru a ofusca sensibilitățile (ultra)conservatoare, pentru care păstrarea intactă a „capodoperelor” animate, din nostalgia copilăriei, e o luptă mai importantă decât cea împotriva rasismului, colonialismului, discriminării, violenței sistemice și injustiției sociale. Iar în acest context, preoți, CpF-iști, extremiști de dreapta și diverși conservatori care nu știu cum să mai facă să cenzureze chestii ca educația sexuală, discuțiile despre gen sau auto-exprimarea anumitor grupuri, devin peste noapte apărătorii vajnici ai „libertății de exprimare”. Dar numai când se exprimă ce le convine lor.