La 23 ani de ani am ajuns sclava unei familii din Franța care m-a ținut captivă pentru patru luni

Inès stătea pe canapea în fața mea, cu privirea rătăcită prin colțurile camerei și mâinile pe burta de gravidă. „E băiat”, a răspuns când am întrebat-o. I s-a întins un zâmbet pe toată fața când s-a gândit că în câteva luni își va cunoaște bebelușul.

Dar viața ei n-a fost mereu așa de roz. Inès, care n-a vrut să-și dea numele întreg din motive de siguranță, provine dintr-o țară africană unde se vorbește franceza și unde lucra ca manichiuristă. „Am vrut să îmi reiau studiile și Franța mi s-a părut opțiunea perfectă”, a zis ea. Șeful ei știa de ambiția ei și i-a sugerat să meargă să locuiască cu sora lui lângă Paris.

În vara anului 2016, când avea 23 de ani, Inès a plecat în Franța, cu speranța că va avea o viață mai bună. Dar a nimerit acolo într-o situație mult mai rea decât se aștepta. Sora șefului ei locuia într-o clădire ruinată, înghesuită într-un apartament mic împreună cu partenerul ei și cei patru copii ai lor, plus un bebeluș. Mi-a zis că urma să se întoarcă la job după ce se încheia concediul de maternitate, iar eu o să stau cu copiii. „Sigur că da”, i-am zis, bucuroasă că pot oferi și eu ceva în schimbul locuinței.

Aranjamentul s-a dovedit a fi o capcană. Inès era obligată să facă toate treburile casei și nu avea voie să iasă din apartament decât ca să ducă la școală copiii. Copiii mai mari și mama lor își vărsau adesea frustrările pe ea și o abuzau verbal și fizic. „Munceam toată ziua, nu apucam să mă odihnesc.” Singurul mod prin care mă puteam proteja era să ascult cu sfințenie toate ordinele lor. 

Programul de lucru al lui Inès dura cam 24 de ore pe zi. Noaptea, trebuia să se ocupe de bebeluș de câte ori plângea. Apoi, se trezea la 4 dimineața să curețe apartamentul, deși era deja curat. Apoi pregătea micul dejun pentru toată familia. Ducea copiii la școală, apoi pregătea prânzul și cina la indicațiile mamei. Avea de făcut munci repetitive și obositoare: curățenie, spălat și călcat haine, gătit, pregătit biberoane pentru bebeluș. Treceau zilele fără să-și dea seama.

Treptat, Inès a realizat că fusese păcălită și că nu va avea niciodată ocazia să studieze sau să-și găsească un job în afara casei. La câteva zile după sosire, a aflat că nici nu avea voie să mănânce odată cu familia. Odată, au prins-o că mânca în bucătărie după ce servise masa și i-au zis că nu are voie să mănânce decât ce rămâne după ce termină familia de mâncat. De multe ori, a mâncat doar resturi de pui și orez de la copii. A slăbit mult și se simțea amețită.

Într-o după amiază, după patru luni petrecute acolo, Inès ducea gunoiul când a leșinat în lift. A găsit-o administratorul clădirii, care a realizat gravitatea situației. S-a oferit să o hrănească și i-a dat niște bani ca să acceseze consiliere juridică printr-un ONG. Cu bebelușul familiei în brațe,  Inès a cerut în sfârșit ajutor și a fost direcționată spre Comitetul Împotriva Sclaviei Moderne.

Ca să reducă orice suspiciuni, Comitetul s-a întâlnit cu ea la bilbioteca locală. I-au zis că ar trebui să iasă urgent din situația respectivă. „Într-o zi, când copilul mai mare al familiei era acasă, am lăsat bebelușul în pătuțul lui, m-am prefăcut că ies să duc gunoiul și am fugit.” Familia n-a lăsat-o să plece fără scandal. Câteva ore mai târziu, mama a început să o sune neîncetat. „Mi-a dat mesaje vocale în care mi-a zis că nu cunosc bine Parisul, că o să fiu violată sau atacată”, își amintește ea.

ONG-ul a ajutat-o pe Inès să-și reconstruiască viața. I-a oferit cazare gratis timp de câteva luni și ajutat-o să-și găsească un job. Între timp, a cunoscut pe cineva și s-a îndrăgostit. A hotărât să își întemeieze o familie. Azi e însărcinată cu al doilea copil al lor și vrea să uite de trecutul care încă o macină. Deși ar fi putut să raporteze familia abuzivă la poliție, a ales să n-o facă. „Îmi e greu să vorbesc despre asta chiar și acum, după cinci ani. Încă îmi vine să plâng când mă gândesc la perioada aia. Îmi e frică să nu dau peste femeia aceea. E agresivă, de asta îmi fac griji.”

Cazul lui Inès e tulburător, dar nu e izolat. Sclavia pare o practică învechită, dar, conform Indexului Global de Sclavie, 129 de mii de persoane au fost în situația lui Inès în Franța în 2016. Deși cifra e șocantă, cifrele pentru alte națiuni europene sunt și mai groaznice: 145 de mii de persoane trăiesc în sclavie modernă în Italia, 167 de mii în Germania și 136 de mii în Marea Britanie.

Organizația Internațională a Muncii definește munca forțată – un alt termen pentru sclavie – ca pe o muncă făcută involuntar în urma amenințărilor fizice, psihologice sau economice. De exemplu, când o persoană e obligată să muncească pentru plata unei datorii. Traficul de persoane e un termen asociat care se referă la recrutarea imigranților cu forța sau prin înșelătorii cu scopul de a-i exploata.

De multe ori, când ne gândim la trafic de persoane, tindem să ni-i imaginăm pe cei obligați să presteze servicii sexuale, dar aceste persoane sunt doar o parte mică din problemă. Multe sectoare sunt capcane pentru exploatarea imigranților, de la șantiere de construcții la agricultură, de la munca domestică la îngrijirea bătrânilor.

De obicei, pașapoartele li se confiscă imigranților la sosire. Apoi, sunt supravegheați și obligați să muncească în condiții inumane, de multe ori fără un pat sau acces la apă și mâncare. Mulți sunt forțați să stea non stop la locul de muncă, mai ales dacă prestează activități domestice pentru o familie.

Inițial, Inès a ezitat să-și spună povestea. Nu mai vorbise niciodată cu un jurnalist și a rugat-o pe Zita Cabais-Obra, o altă fostă menajeră exploatată, să i se alăture în timpul interviului. Cabais-Obra are 59 de ani și provine din Filipine. Când avea 32 de ani, a plecat spre Paris cu ajutorul unei agenții, care îi ceruse două mii de euro ca să-i organizeze drumul și să-i găsească un job.

„Aveam grijă de copiii unui cuplu. Soția lucra la bancă, iar soțul era profesor de științe politice la Universitatea Paris Dauphine.” Cuplul i-a confiscat imediat pașaportul la sosire și i-a interzis să folosească telefonul sau să vorbească cu vecinii. Au refuzat să îi facă o aplicație pentru rezidență și, când le-a cerut asta, i-au aruncat un scaun în cap.

Până la urmă, Cabais-Obra a găsit puterea să fugă și să-și denunțe exploatatorii. După ce a scăpat de acest coșmar, s-a alăturat Comitetului Împotriva Sclaviei Moderne ca să-i ajute și pe alții să scape din astfel de situații. „Nu mă mai simt ca o victimă, ci ca o luptătoare. Misiunea mea e să îi salvez pe alții. De multe ori mă gândesc că poate acesta e motivul pentru care am trecut prin asta.”

În 2021, grupul a susținut 222 de persoane care erau obligate să muncească, dintre care 71 la sută erau femei. Uneori, chiar persoanele exploatate cer ajutor, alteori le ajută vecini, doctori sau necunoscuți care află de situația lor. „De curând, ne-a contactat o școală pentru că o tânără venise să ia copiii de la școală fără haine groase pe ea, în mijlocul iernii. Tremura de frig. Și nu e vorba doar de familii bogate. Și săracii exploatează alți săraci”, a zis Sylvie d'Oy, președinta organizației. 

În fiecare săptămână, ONG-ul revizuiește fiecare caz și decide cum ar trebui să procedeze. Adesea, le oferă persoanelor exploatate susținere pe plan juridic, ca să își poată da în judecată exploatatorii – poate dura ani de zile până la începerea procesului, dar, de obicei, se lasă cu condamnarea abuzatorilor și compensații pentru victime. În Franța, un exploatator poate primi până la șapte ani de închisoare și o amendă de 150 de mii de euro. În Marea Britanie, pedeapsa ajunge până la 18 ani de închisoare. Dar, în multe cazuri, greul începe abia după ce victimele încep să se vindece și să se integreze în societate.

Pe pereții ONG-ului sunt fotografii cu familii și copii fericiți, ca dovadă că e posibil să scapi din sclavia modernă și să te recuperezi. Oamenii au niște experiențe extraordinare. Acum câțiva ani, am găsit în ziarul Liberation profilul unei persoane pe care o ajutasem. „Acum e managera propriei cantine. Suntem mândri de ea.” Femeia, Ismah Susilawati, 55 de ani, din Indonezia, a fost ținută captivă timp de doi ani de o familie de diplomați din Oman care locuiau în Paris, înainte să scape cu ajutorul unui vecin.

Inès nu știe ce o așteaptă în viitor. În ultimele luni, a lucrat ca interpretă pentru organizație și a tradus poveștile unor persoane care au trecut prin aceleași situații ca și ea. După ce va naște, speră să-și găsească un alt job în care să ajute alți oameni. „Vreau să contribui la stoparea acestui fenomen”, a zis ea, cu o atitudine mult mai hotărâtă decât la începerea interviului.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.