Intelectualul român care ura legionarii, deși Eliade și Cioran îi admirau

În urma publicării cărții Alexandrei Laignel-Lavastine Cioran , Eliade , Ionesco . L'oubli du fascisme : trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle, Paris, PUF, «Perspectives critiques», 2002, și a traducerii ei în română s-a declanșat (cum era de așteptat) o întreagă dezbatere în jurul unei presupuse complezențe a lui Eugen Ionescu vizavi de angajamentul legionar al prietenilor săi (prietenie cu năbădăi) Mircea Eliade și Emil Cioran.

Alexandra Laignel-Lavastine (acuzată de altfel, cu argumente solide, de către Marta Petreu de plagiat) lasă de înțeles că Ionescu poate fi bănuit de un soi de „oubli du fascisme”, o „uitare a fascismului”.

O uitare a fascismului celorlalți, nu al său, inexistent, pentru, că așa cum cartea o arată minuțios, Eliade și Cioran au fost fervenți apologeți ai antisemitismului și ultranaționalismului, lucru pe care l-au camuflat sau reciclat după 1945, dar care este indispensabil pentru a le înțelege opera.

Cum rămâne însă cu Eugen Ionescu, care era perfect la curent cu angajamentul trecut al celor doi prieteni ai săi? De ce a tăcut?

„Amnezie complice”, sugerează cartea, ceea ce ar putea să pară de îndată abuziv. „Complice”, aplicat a posteriori, este un termen foarte dur. Pentru această „amnezie” dignosticată cartea aduce două explicații.

Una ar fi aversiunea comună a celor trei pentru comunismul care se instalase în România lor lăsată în urmă și în întreg blocul de est ocupat sau controlat de URSS. Aversiune împărtășită total de cei trei, cu toate că Ionescu venea dinspre stânga spectrului politic, acea stângă a umanismului occidental atât de rău înțeleasă în România de azi, când o întreagă generație needucată politic confundă socialism și comunism și pune în general toate curentele stângii în același coș.

Spre deosebire de Eliade și Cioran (mai ales Cioran cel din Schimbarea la față a României), Ionescu detesta în egală măsură extremele, și de dreapta și de stânga. Ionescu a condamnat fără nuanțe atât morbidul fascism legionar cât și comunismul care în România i-a succedat în mod firesc.

A doua explicație posibilă a „amneziei complice” a fost mai puțin cunoscută până la publicarea cărții: Ionescu a plecat definitiv din România pro-nazistă fiind trimis ca atașat cultural la ambasada română din Vichy, pe postul pe care îl ocupase scurtă vreme înainte Cioran, acesta ajuns acolo grație lui Horia Sima, succesorul lui Codreanu în fruntea Gărzii de Fier și șef al guvernului legionar.

Acum, pentru cine nu studiază istoria azi (adică mai toți): în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Vichy, stațiune termală din centrul Franței, în Auvergne, a fost capitala Franței colaboraționiste cu Hitler a mareșalului Pétain, în vreme ce nordul Franței, incluzând și Parisul, se afla atunci sub directă ocupație germană. Toți trei, așadar, Eliade, Cioran și Ionescu au trecut prin ambasade ale regimului de la București, ca atașați culturali sau secretari de presă, rămânând apoi în Franța după război.

Cum de a primit Ionescu un post de atașat la ambasada din Franța a regimului legionar (și apoi a lui Antonescu) rămâne un mister. Se pare că el a fost de altfel un funcționar conștiincios, ocupându-se în special de traduceri de autori români pentru a fi publicați în Franța, iar mai târziu el avea să încerce să camufleze, să oculteze întotdeauna acest episod din biografia sa. Ionescu a fost de altfel chiar promovat și a rămas în ambasadă, ca angajat al Ministerului Propagandei, până în octombrie 1945.

Distincția trebuie să rămână însă permanentă între atitudinea lui Eliade-Cioran pe de o parte, și cea a lui Ionescu pe de alta. Anii 1934-1938 au fost pentru Ionescu un coșmar din pricina ascensiunii fascismului, fenomen pe care avea să-l redea în cea mai cunoscută piesă a lui, Rinocerii (unde apare, sub figura Logicianului, și persoana malefică a lui Nae Ionescu, ideologul mișcării legionare).

Apoi, provenit dintr-o familie total secularizată, Ionescu avea o ascendență evreiască din partea mamei, lucru care l-a îngrijorat nespus începând din momentul introducerii legilor rasiale (odată cu guvernul lui Octavian Goga).

De altfel, și Cioran și Ionescu se aflaseră la București la sfârșitul lui 1940 – începutul lui 1941, unde au asistat la revolta legionară și la pogromul și masacrele care au însoțit-o.

Ionescu nu publicase mare lucru până la război și a început relativ tardiv să fie cunoscut, la aproape un deceniu după emigrarea în Franța, spre deosebire de precocii săi prieteni Eliade și Cioran, care erau deja celebri acasă.

În România, în ciuda caracterului său blând și relativ retras, Ionescu era cunoscut mai degrabă pentru violentul dar sănătosul volumaș de demolare a literaturii române intitulat simplu: NU (1934).

Acolo el lichida, spunând nu-nu-nu!, practic întreaga literatură română de până atunci, scriind de pildă:

Sau:

(Așa se făcea critica literara pe atunci… Astăzi, însă, se vede că trebuie sa spui numai: DA, DA, DAAA la orice inepție publicată.)

Fascismul românesc, se știe azi, a fost un produs al intelectualilor, iar pornind de aici Ionescu, care nu a fost niciodată blând cu Eliade, avea să scrie că acesta, Eliade, „combină într-un mod paradoxal erudiția cu imbecilitatea”.

Cât despre Cioran, pe care în primii lor ani de exil parizian Ionescu l-a evitat cu înverșunare, viitorul dramaturg al absurdului îl numea doar: „filozoful Ciorap”.

În 1941, Ionescu avea să scrie, cu dezgust și îngrijorare: “există acum două rase umane: omul și omul nou”. Acel „om nou” era obsesia legionarilor și care avea să devină și cea a comuniștilor.

„Acești oameni noi români nu sunt semenii mei”, avea Ionescu să repete.

De-a lungul multor pagini, iar mai târziu în fragmentele de jurnal pe care avea să le publice în Franța, Ionescu a tot luat în derâdere, dar cu îngrijorare, „mutația legionară” și “alibiul purității” cu care veneau adepții acesteia.

Despre Garda de Fier a lui Codreanu el avea să scrie, recunoscându-i rădăcinile în tradiția naționalismului românesc:

Ionescu se arăta astfel opusul total al unuia ca Mircea Eliade.

Acolo unde Eliade a căutat să impună fantasmagoria unei identități românești și continuități cvazi-mistice de la daci până în timpurile istorice, mit identic cu cel al „continuității” iubite de comuniști, Ionescu aduce o critică severă a naționalismului etno-lingvistic.

Lucru pe care îl făcea de altfel Ionescu încă din 1934, din momentul în care majoritatea prietenilor săi începuseră să flirteze cu legionarismul și cu obsesia „specificității naționale”.

Jurnalul lui Mihail Sebastian îl prezintă de altfel pe Ionescu ca pe un om de o integritate morală totală, dezgustat de direcția nefastă pe care o luau politica și mentalitatea colectivă din România și de deriva prietenilor lui.

De ce atunci Alexandra Lavastine îi atribuie și lui Ionescu o „uitare a fascismului”, ca un soi de complicitate cu prietenii săi Eliade și Cioran?

Asta poate și pentru că, spre deosebire de Eliade și Cioran, al căror umor se oprea la propria lor persoană, persoana lui Ionescu (în sensul de persona, de mască publică) era atât de complexă, încât până și azi, exaltați veniți din toate domeniile pot ajunge la cele mai fantasmagorice interpretări în ce-l privește.

Ba chiar, unii care studiază doctrine orientale au mers până la extrema de a-l considera pe Eugen Ionescu un fel de guru, înțelept transcendental inițiat în arcanele unei doctrine cosmice și cu viziuni paranormale!

Iată, de pildă, această deranjată Jennie Rothenberg de la (nu râdeți!) Maharishi University of Management (Fairfield, Iowa, U.S.A.), al cărei titlu de teză este:

„Remembering How to Fly: An Exploration of Eugene Ionesco’s A Stroll in the Air as Understood through the TRANSCENDENTAL MEDITATION-SIDHI Program and Yogic Flying”.

Try to remain sane, this is powerful stuff.

În fața unor asemenea derive clinice, o teorie ca cea a Alexandrei Lavastine care îi atribuie lui Ionescu o „uitare a fascismului” devine benignă.

În realitate, Ionescu era poate, pur și simplu, prea obosit și resemnat și descurajat, după război, ca să le mai reproșeze ceva filozofului Ciorap și celuilalt prieten, Eliade, care „combina într-un mod paradoxal erudiția cu imbecilitatea”.