8 filme românești celebre din care am învățat ce bărbați să evit cu orice preț

Pe la jumătatea anilor 2000, o nouă generație de regizori a pus România pe harta cinematografiei mondiale. Mișcarea asta informală a primit numele Noul Cinema Românesc sau Noul Val și a fost condusă exclusiv de cineaști de gen masculin.

Asta nu înseamnă neapărat că filmele românești rezultate sunt misogine, în sine – în timp ce unele pică în acest păcat, altele pot fi interpretate drept critici ale unei societăți încă profund patriarhale și cis-heteronormative. Însă problema în sine rămâne validă: mare parte dintre aceste filme sunt construite într-o perspectivă masculină, sau male gaze, așa cum o numește teoreticiana Laura Mulvey în eseul ei fundamental din 1975 „Visual Pleasure and Narrative Cinema”. 

Pe scurt, ce zice Mulvey e că această privire e de două tipuri. Pe de-o parte, e cea fetișistă, care transformă corpul feminin într-un pur obiect al plăcerii. Știi și tu filmele alea în care apar secvențe gratuite care sexualizează trupurile femeilor, de te-ntrebi de ce doamne iartă-mă te uiți la așa ceva. Apoi e privirea voyeuristă, în care spectatorul ideal (masculin) e îndemnat să se identifice cu gesturile personajului principal (tot masculin), în timp ce subjugă personajul feminin nevoilor și dorințelor sale prin mijloace sadice într-un ciclu de învinovățire, control, pedepsire și iertare. 

Dacă primul tip de privire e aproape inexistent în Noul Val, pentru că nu prea cadrează cu rigorile genului, al doilea e prezent în marea majoritate a filmelor românești lansate în secolul ăsta.

Sigur, în ultimii ani s-a putut observa o mică renaștere a filmului românesc pe acest front – din 2015, un număr mare de regizoare de origine română au debutat în lungmetraj de ficțiune, de la Ivana Mladenovic la Adina Pintilie sau Monica Stan, cu filme care vorbesc despre teme precum abuzul și oprimarea femeilor, sexualitatea (feminină și queer) sau emanciparea într-o perspectivă diferită decât cea de până acum.

Asta nu elimină însă existența a ani întregi de cinema românesc în care personajele feminine erau, dacă nu de-a dreptul marginale, definite în mare parte prin relația lor cu protagoniștii masculini. În ele o să găsești o paletă întreagă de masculinități toxice.

Evident, pentru că e mult mai dificil să găsești un personaj masculin wholesome decât unul negativ în cinemaul românesc, lista asta e departe de a fi completă.

Nu poate exista un top al celor mai toxici bărbați din cinematografia română fără domnul Bebe și, desigur, fără un antagonist interpretat de Vlad Ivanov. Doctorul ăsta e reprezentantul perfect al tiparului de bărbat abuziv din Noul Cinema Românesc: contondent și recalcitrant, vorbește mai degrabă în întrebări retorice decât în afirmații propriu-zise și trece cu ușurință de la amenințări voalate la șantaj și ordine răstite. În plus, are o doză sănătoasă de paranoia care-l face să privească orice circumstanță drept o ocazie de-a fi înșelat. Ce-i drept, ca practician al avortului în timpul regimului comunist, știe că-l pasc ani grei de închisoare dacă e prins.

Ca să supraviețuiești acestui tip de joc, modalitatea e, firește, să devii tu însuți cel care înșală. Bebe se folosește de poziția vulnerabilă a Găbiței, o studentă care-și dorește să facă un avort, și de Otilia, prietena care îi e alături, pentru a le sili pe cele două să se culce cu el în schimbul serviciilor sale. Puține alte personaje din cinemaul românesc sunt capabile să trezească o senzație mai profundă de scârbă decât Bebe, cu al său nume fatidic și sarcastic, care nu are nicio reținere în a transforma o experiență și-așa marcantă într-una absolut traumatică.

Aurora e genul de film care transformă ambiguitatea în țel. Aproape orice concluzie ai trage despre el este, indiferent de conținut, o speculație. Dar chiar și așa, nu pot neglija cel mai notoriu ucigaș al Noului Cinema Românesc. De-a lungul unei zile și jumătate, Viorel omoară patru oameni și pare că ar fi plănuit să omoare pe puțin încă o persoană înainte să se predea.

Un bărbat a cărui viață se destramă după despărțirea de soție, ajunge în pragul suicidului, doar pentru a-și schimba decizia în ultimul moment. Ajunge astfel să ucidă, unul câte unul, pe fiecare om pe care-l consideră autor moral al divorțului său: adică, pe scurt, mai mult decât un act de răzbunare față de cei despre care crede că i-au greșit. 

Acesta este și un mod prin care Viorel se poziționează drept unic factor de influență în viața soției lui, pe care nu o vede responsabilă pentru divorț, ci ca pe o persoană foarte influențabilă și lipsită de capacitate de decizie. Adică, pe scurt, o formă ultimă de posesie și de control.

Pentru un cinema cu nenumărați protagoniști de vârstă mijlocie, era cumva inevitabil să nu găsești și un bărbat în plină criză a acesteia. Fă cunoștință cu Paul, un bărbat care-și înșală soția Adriana cu o femeie mult mai tânără, Raluca. După cum indică și titlul filmului, acțiunea e plasată în plină perioadă de pregătiri a sărbătorilor, văzute aici ca un festin capitalist, dominat de cumpărături și sarcini domestice care-s moartea pasiunii, la propriu. Sub toată această presiune, Paul clachează și-și recunoaște infidelitatea.

Până atunci, descoperi un bărbat care vede doar presiune financiară în familia sa și, prin urmare, consideră că relația sa extraconjugală, neapăsată de probleme materiale, e una de „iubire adevărată”. În filmul Marți, după Crăciun, personajul Ralucăi este sexualizat chiar din primul moment – scena de deschidere e una post-coitală, în care cei doi stau dezbăcați în pat. În contrapartidă, cel al Adrianei, ca mamă, n-are nicio treabă cu această dimensiune.

Când devine clar că Adriana nu o să-i tolereze infidelitatea – pe care Paul o recunoaște brusc, fără preaviz, în timpul unei discuții în bucătărie –, protagonistul începe instantaneu să se victimizeze și să nu-și asume faptele: „Nu vreau să te fac să suferi, știu foarte bine ce pierd”, „Nu mi-am dorit asta”. Pentru că sigur, cine altcineva să fie victima dacă nu el? Soția sau fetița lor? În niciun caz.

Dacă n-ar fi tată, Marius din filmul Toată lumea din familia noastră ar fi cel mai probabil un incel. Imatur și adolescentin – Dumnezeule, tipul ăsta se dă pe bicicletă în timp ce cântă versurile de la „Time” de la Pink Floyd –, Marius locuiește într-un man cave și face glumițe de 9gag: „Cică forța dumnezeiască e egală cu masa dumnezeiască de înmulțit cu accelerația dumnezeiască.” Sigur, la început ți se dă de înțeles că a crescut cu un tată macho (interpretat de nimeni altul decât de Arșinel) cu care are adesea contre pornite de la remarcile sale misogine. Însă, ca mulți bărbați care la prima vedere par să respingă masculinitatea toxică, dacă-l zgândări puțin, dai de un uragan.

Zgândărirea în cauză? Planul său de-a merge în vacanță cu fiica lui e dat peste cap de mama acesteia, Otilia, care-i spune că micuța e prea bolnavă ca să plece. Într-un crescendo amețitor, Marius are un meltdown în care ajunge să-și sechestreze soacra, fosta soție și pe partenerul acesteia. Ce-i drept, acesta pare un antipatic care freacă menta toată ziua la Green Hours, e cam greu să empatizezi cu el. Marius ajunge chiar să-și răpească propria fiică și nu întâmplător, toată afacerea se soldează cu un cap spart – al lui, desigur. 

În definitv, ca orice bărbat frustrat de pierderea controlului (asupra unei femei, desigur), el dorește să își recapete puterea pierdută și să aibă parte de un soi de răzbunare simbolică asupra femeii care, după el, l-ar fi folosit pentru bani și l-ar fi abandonat într-o perioadă dificilă. Marius nu doar că dă vina pe Otilia pentru că ajunge s-o lege, dar o face să și asiste la un monolog halucinant, în care îi spune celei mici că a el avut mai multă grijă de ea când era bebeluș. Totul culminează cu afirmația că, dacă ar fi putut, i-ar fi dat chiar el naștere. Dacă ăsta nu-i peak incel, atunci zău că nu știu.

Deși este absolut benign în comparație cu alte personaje de pe această listă, Adi își câștigă locul în rândul masculilor toxici ai cinemaului românesc modern prin faptul că, în calitate de bărbat alb, se aruncă într-o relație cu Alberto, un bărbat rom, fost pușcăriaș adolescent, aflat în circumstanțe extrem de precare, doar ca să realizeze că nu își poate asuma relația în momentul în care apar inevitabilele complicații. Atât sociale – relația lor e la intersecția dintre rasism și homofobie –, dar și financiare, individuale și emoționale.

În filmul Soldații. Poveste din Ferentari, Adi e un cercetător care scrie un doctorat despre manele, așa că se mută în Ferentari ca să facă muncă de teren. De ce e relația lor una bazată pe fetișizare? Pentru că, într-o oarecare măsură, acesta își transferă fascinația pentru lumea pe care o cercetează asupra lui Alberto, văzut drept exponent al acesteia și totodată o cheie de acces.

Deși pare conștient de pericolele inerente ale afișării unei relații homosexuale într-un mediu atât de machist cum e lumea maneliștilor și a interlopilor de cartier, asta nu-l împiedică să urmeze această relație și să dea bir cu fugiții. Astfel, îl lasă pe Alberto într-o poziție și mai fragilă decât cea în care îl găsise. 

Pe scurt, în convenția filmului, Adi e genul de tip care își construiește o imagine idealizată a ta ca apoi să se facă nevăzut când acea imagine pe care și-a închipuit-o nu se aliniază cu cine ești tu de fapt. Practic, când tu, cel abstract, devii o persoană în carne și oase, cu nevoi, defecte și probleme.

Protagonistul din Metabolism e un regizor care vrea să se culce cu actrița care interpretează rolul principal în filmul său și care, la un moment dat, trebuie convinsă că secvența în care ar trebui să apară nud e justificată, deși se vede din avion că-i complet gratuită. 

Paul e genul de tip care se simte cel mai bine în apele sale în jurul unei femei pe care simte că poate să o impresioneze, prilej numai bun de-a ține monologuri pe teme care-l fac să pară inteligent – Limitele reprezentării realității? Schimbarea fundamentală a cinematografului în era digitală? You name it. E un alt tip de mascul al cărui brand de toxicitate este mai puțin evident dar care, în esență, e un manipulator exemplar, cu mici note narcisice presărate on top. 

Ca orice tip care știe cu cuvintele, învârte cu o mână complimente exagerate, dar cu tente docte, în timp ce cu mâna cealaltă livrează minciuni sfruntate. Însă toate acestea au, dincolo de a demonstra ce intelectual fin e, un singur scop: să te bage în patul lui.

Îl știi și tu prea bine – băiatul lu’ mama. Doar că nu mai e demult băiat, ci ditamai hăndrălăul, care e pur și simplu incapabil să-și gestioneze de unul singur viața, cu atât mai puțin emoțiile, și care-și caută partenere de viață care să o substituie pe mami, în tentativa eșuată de a performa maturitatea.

În filmul Poziția copilului centrală e figura mamei, care încearcă să-și salveze odorul după ce acesta accidentează mortal un copil cu mașina, dar întrebarea principală e una de tipul „oul și găina”. Este oare Barbu un bărbat imatur rezultat dintr-o familie care i-a oferit întotdeauna totul pe tavă, ori este Cornelia o mamă atât de acaparatoare încât a crescut un fiu „neterminat”? Faptul că Barbu nu se sfiește deloc să fie abuziv verbal și emoțional cu maică-sa îl face cu-atât mai puțin simpatic.

Știu, știu, puteam să-l aleg pe căpitanul Burcea. Am ales însă pe altcineva. Inspirat în mare parte din protagonistul romanului „Amantul colivăresei” de Radu Aldulescu, dar și din câteva dintre personajele sale episodice, Mitu e un personaj care trăiește într-o perpetuă revoltă existențială față de sistem, întruchipat de părinții săi, foști membri ai aparatului de partid. El știe instinctiv ce soi de om urăște orice regim, indiferent de poziția sa pe spectrul politic: omul „contraproductiv”. Și fix asta alege să fie.

Evident, asta-l face să fie un tip absolut imprevizibil și impulsiv, însă un lucru nu poți nega în privința lui – the man has balls of pure steel. E capabil să înfrunte un comandament militar întreg după ce te ia de soție într-o ceremonie improvizată sau să fure un tanc din unitatea sa militară ca să demoleze ghereta șmenarului de cartier care a pus gheara pe tine. Sigur, o să te ia în brațe deasupra balustradei de la balconul său de la etajul cinci sau o te pună să-ți dai jos chiloții într-un spațiu public ca să-ți pună mâna unde știe el mai bine, but isn’t he dreamy? Vorba aia: „omul e frate cu porcul“.

N-aș încheia lista fără o mențiune cel puțin memorabilă și onorabilă care se întinde pe decenii în societatea românească: Nicolae Ceaușescu în filmul Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, din 2010. Da, efectiv Ceaușescu. Știi tu, tipul ăla care o să-ți sacrifice absolut orice urmă de bunăstare – în primul rând, materială – în numele unui ideal relativ abstract care, de fapt, e imposibil de pus în practică. Ăla care bubuie de zgârcenie, dar care se dă mare domn în societate. Într-un fel sau altul, l-am cunoscut cu toții.