Toate momentele care-ți arată că PNL și PSD sunt și-au fost fix aceeași mizerie

PSD e la putere, legile justiției sunt în vigoare, țara e în mâna unor indivizi precum Sorin Grindeanu și Gabriela Firea, Rareș Bogdan urlă isteric cu orice ocazie, Klaus Iohannis e președintele României, Liviu Dragnea se bucură de libertate, iar primarii se înfruptă din conducta de aur numită PNDL – mă rog, numit proiectul „Anghel Saligny”. Nu, nu e anul 2017. Că propunerea de premier e Nicolae Ciucă – da, la fel ca-n urmă cu câteva săptămâni. Ba chiar pe Ciucă îl dă optimismul afară din casă și speră că din 25 noiembrie să se apuce de treabă. 

E 2021 și tocmai s-au șters cu buretele doi ani de zile de proteste față de „ciuma roșie”, episodul 10 august și patru scrutine de alegeri în care românii ar fi votat și un ficus, doar să nu pună ștampila pe PSD. Practic, asta s-a și întâmplat. De la alegerile europarlamentare la cele prezidențiale, victoriile PNL din ultimii ani au fost obținute, mai mult ca niciodată, pe un discurs profund anti-PSD. Acesta fost încurajat, chiar dincolo de cât îi permite Constituția, de însuși Iohannis. 

În turul doi al alegerilor prezidențiale din 2019, diferența de voturi dintre Iohannis și Dăncilă a fost asemănătoare cu cea dintre Iliescu și Vadim Tudor, la alegerile din 2000. Eh, acum gândește-te cum ar fi fost ca după ce ai mâncat o lămâie întreagă ca să-l poți vota atunci pe Iliescu, doi ani mai târziu să auzi că PDSR nu vrea să guverneze decât ținut de mână de PRM-ul extremistului Vadim Tudor. Te-ai fi simți înșelat, prostit, revoltat, de parcă cineva ți-ar fi smuls votul din mână și l-ar fi aruncat la gunoi înainte să-l poți pune în urnă. Ei bine, asta a făcut acum PNL cu votul care era destinat lor. 

După ce PSD s-a prefăcut un an de zile că face opoziție, ba chiar i-a netezit calea lui Florin Cîțu de a ajunge președintele PNL în momentul în care l-a ajutat să scape de moțiunea de cenzură AUR/USR de dinainte de Congres, s-a trezit invitat la guvernare. Astfel, a ajuns în cea mai puternică postură de la Dragnea încoace. „Cât sunt eu președinte PNL, nu vom face alianță cu PSD”, declara Cîțu pe 25 septembrie. „Am găsit multe lucruri care unesc PSD și PNL”, spunea tot Cîțu la începutul negocierilor cu PSD. Ce-i drept, de data asta n-a mințit.

Acum, PNL, PSD și UDMR au venit cu un sistem în care premierul să se schimbe odată la trei ani și și-au împărțit ministerele. Pe pesediști și pe liberali îi unesc atât de multe lucruri și au așa multă istorie împreună, că îți vine să te întrebi „De ce doamne iartă-mă nu fuzionează odată partidele astea două?”. Măcar atunci am ști una și bună. Nu s-ar mai juca nimeni de-a rațele și opoziția. Dacă încă nu știi despre ce vorbesc, îți readuc aminte că, la un moment dat, Emil Boc și Liviu Dragnea au făcut parte din același guvern. 

La alegerile din 2000, dreapta s-a descurcat execrabil și n-a fost în stare să găsească un candidat comun decent. Bine, prin comparație cu Vadim Tudor oricine părea decent, chiar și Ion Iliescu. Liberalii au reușit atunci să intre în Parlament și au încheiat un protocol de colaborare parlamentară cu PDSR (actualul PSD, înainte de rebranding), dar care a ținut doar cinci luni. Totuși, au continuat să susțină Guvernul Năstase până în 2004. 

Valeriu Stoica, șeful PNL de atunci, a justificat acel acord ca o încercare de a împiedica PDSR să se alieze cu PRM, lucru care oricum părea de-a dreptul imposibil. Cine se așază la masă negocierilor cu Vadim și să se și înțeleagă?

De altfel, istoria a demonstrat că, până la urmă, tot liberalii s-au înțeles cu Vadim Tudor, când au votat cot la cot o moțiune de cenzură în 2003 împotriva PSD. 

La sfârșitul anului 2004, liberalii au intrat la putere împreună cu Partidul Democrat al lui Traian Băsescu. Însă, după conflictul dintre Președinte și Călin Popescu-Tăriceanu, miniștri PD au demisionat, iar PNL a rămas la guvernare doar cu UDMR. Adică exact ce se întâmplă azi, după ce USR a părăsit coaliția de guvernare. 

Ca acum, liberalii au căutat sprijin la PSD, condus pe vremea aceea de Mircea Geoană. L-au și obținut, fiind prima dată când România a avut la cârma țării un guvern minoritar. Doar că social-democrații nu au recunoscut niciodată sprijinul acordat și au mimat o opoziție la fel de stearpă ca cea a lui Ciolacu. De exemplu, au inițiat o moțiune de cenzură în care au lipsit zece voturi pentru ca guvernul Tăriceanu să cadă.

Pentru PSD, moțiunea de cenzură a fost mereu o tactică de a-și arăta mușchii în fața adversarului. L-au speriat pe Tăriceanu, care mai apoi a permis PSD să își treacă toate proiectele de lege, așa cum i-au arătat și lui Orban ce pot social-democrații.

Moțiunea de cenzură depusă împotriva Guvernului Orban a venit după ce Guvernul și-a asumat răspunderea pe proiectul de lege a alegerilor primarilor în două tururi. Ceva oribil pentru pesediști, după cum îți poți imagina. PSD a demis demonstrativ Guvernul Orban 1 ca apoi să bage în funcție Guvernul Orban 2 care era exact la fel ca primul.

Revin însă la istoria PSD-PNL. În 2008, cu Crin Antonescu președinte al partidului, PNL a împins și mai departe colaborarea cu PSD. La alegerile prezidențiale din 2009, liberalii l-au sprijinit în turul al doilea pe Mircea Geoană, candidatul PSD. Antonescu spera că va putea negocia un post de premier pentru Klaus Iohannis.

N-a reușit, așa că PNL a rămas deoparte până în 2012, când s-a lipit din nou de PSD, într-un prim USL Ponta-Antonescu. Alianța a fost atunci justificată de ura comună pe care cele două partide o împărțeau față de Băsescu. 

Doi ani mai târziu, după mai multe neînțelegeri și după ce Victor Ponta a refuzat să-l desemneze pe Klaus Iohannis ca ministru de Interne, deși funcția aparținea deja liberalilor, PNL s-a retras și din USL, și din Guvern. Dintr-odată, Antonescu a uitat de ce făcut alianța cu PSD, așa că a decis să fuzioneze cu vechii inamici de la PDL și să lase conducerea partidului pe mâna lui Iohannis. 

PNL nu a mai ajuns la Palatul Victoria până în toamna lui 2019, când a recăpătat puterea cu ajutorul unor dezertori de la PSD și a urii pe societatea o avea pentru social-democrați. recăpătat puterea. 

Unul dintre punctele comune pe care le au liberalii și social-democrații e chiar Klaus Iohannis. Prezent de partea celor două partide încă de pe vremea USL 1, actualul președinte le-a readus împreună, deși un mandat și jumătate a explicat românilor cum PSD e cel mai îngrozitor lucru care i s-a întâmplat vreodată României.  

Cumva, decizia președintelui nu mă surprinde, pentru că suspectam de mult o înțelegere între Marcel Ciolacu și Klaus Iohannis. În plus, era clar că refacerea coaliției de guvernare USR-PNL-UDMR nu putea să mai aibă loc după discursul tăios al liberalilor care a aruncat în aer orice punte de dialog. Iohannis a reușit să aducă PSD la putere în doar opt luni. Aș zice că s-a descurcat mai bine chiar decât unii lideri social-democrați. 

Ludovic Orban a sugerat chiar că Iohannis își pregătește poziția în executiv, într-o formulă cu el premier și Mircea Geoană președinte. Cine ar fi crezut că se ascunde atâta nostalgie în sufletul lui Iohannis? Dacă Orban are dreptate, zic de pe acum „La mulți ani, 2009!”. 

Cert e că cine mai avea o fărâmă de încredere în Klaus Iohannis și-a luat acum ceea ce-i doreai PSD-ului prin 2017.

PNL și PSD au în comun mulți politicieni, pe care i-au schimbat în ultimii ani. Campioni la acest capitol sunt liberalii, care au primit în partid pe oricine și au organizat constant vânătoare de parlamentari și primari. 11,5 la sută din actualul grup parlamentar PNL provine din PSD sau ALDE, printre care și trei foști miniștri din guvernele Dragnea și un ministru din guvernul Ponta. Asta mulțumită lui Ludovic Orban, căruia i se pare okay să bagi pe ușa din spate toți pesediștii în partid, dar în niciun caz să te aliezi cu PSD pe față. 

Traseismul între cele două partide nu e o chestie nouă, ci e cu tradiție. Aproape cinci sute de aleși locali ai PNL au plecat la PSD înaintea alegerilor prezidențiale din 2014, după ce guvernul social-democrat condus de Victor Ponta a dat Ordonanța 55, prin care primarii care schimbau partidul nu își pierdeau mandatul. Așa că, fie că votezi PNL, fie PSD, riști să dai peste aceiași oameni. 

Spre deosebire de AUR sau USR, PNL și PSD au avut destul timp la putere încât să le încerce pe toate: contracte paguboase cu statul, trafic de influență, mită, evaziune fiscală și tot așa. În țara în care vorba favorită a alegătorilor este „a furat, dar a și făcut”, corupția înseamnă normalitate. Atât liberalii, cât și social-democrații au demonstrat deja că sunt incapabili să genereze conținut politicilor promise, că statul de drept e un moft și că dependența de cumetrii e o tradiție.

Intrarea PSD la guvernare e încurajată de baronii locali și de primari, pentru că foamea de bani e mare și toată lumea stă cu ochii țintă pe miliardele UE. După ce l-au acuzat pe Florin Cîțu că a împărțit discreționar banii în teritoriu și aleșii locali PSD nu au primit aproape nimic, acum a venit rândul social-democraților să pună piciorul în prag și să se asigure că primarii lor nu vor mai fi ocoliți de alocările din Fondul de rezervă al Guvernului.

PNDL e și el o oportunitate. Proiectul „Anghel Saligny” e util pentru a finanța investiții mici în localitățile sărace din România precum asfaltări, poduri, alimentări cu apă, canalizări etc., dar, în realitate, e un proiect care poate deveni un jaf la drumul mare, așa cum au fost și PNDL-urile anterioare: lucrări făcute de mântuială, construcții improvizate, prețuri supraevaluate, licitaţii trucate și contracte date la firme de partid după telefoane de la centru. 

Nu o zic eu, ci Curtea de Conturi, care a efectuat un audit la primele două programe și a găsit mai multe vulnerabilităţi în calea fraudelor, care nu au fost rezolvate nici până-n prezent. 

Dovada că PNDL e un proiect așteptat e numărul imens de aplicanți: nu mai puțin de 7 545 de proiecte, cu o valoare totală de 137 de miliarde de lei, pentru care au aplicat în proporție egală atât primari pesediști, cât și peneliști. 

Ca să poți fura pe-ndelete, ai nevoie și de o justiție slabă și părtinitoare, care să închidă ochii la nereguli. Faptul că din Parlament nu se mai iese doar cu picioarele înainte, ci și în cătușe, e revoltător pentru cei cu state vechi în politică. Viziunea USR asupra Justiției era dăunătoare, dar noroc că acum cu PSD nu mai e cazul. 

Liberalii au tergiversat cât au putut reformele din Justiție. Practic, în România sunt încă în vigoare legile justiției, așa cum le-a lăsat fostul lider social-democrat Liviu Dragnea, recent eliberat din închisoare după ce și-a ispășit pedeapsa de corupție. 

PNL a tras de timp cât a putut pentru desființarea așa numitei Secții Speciale, Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ). Aceasta a fost înființată ca instrument împotriva magistraților implicați în rezolvarea dosarelor de corupție. Mai multe rapoarte internaționale i-au cerut României eliminarea acestei secții, inclusiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dar politicienii continuă să ignore toate avertizările.

După ce au fâlfâit prin față proiectele de desființare a pensilor speciale și alegerilor în două tururi, liberalii le-au îngropat odată cu alianța cu USR. „Eliminăm pensiile speciale în 30 de zile”, zicea Rareș Bogdan în campania electorală. În trei mii de zile e mai corect spus, și poate nici atunci. 

În ceea ce privește alegerea primarilor în două tururi, principala opoziție vine din partea UDMR, care ar fi cel mai afectat de această modificare, de aceea proiectul nu s-a regăsit nici pe agenda coaliției PNL-USR-UDMR. 

Inițial, USR și PNL au anunțat la începutul anului că vor dezbate această temă în cadrul unei comisii speciale de Cod electoral. Comisia însă nu a mai apărut niciodată, iar tema a fost ștearsă de pe agenda publică. 

Nici la nivel ideologic cele două partide nu sunt cu mult diferite. Nu pot să uit că PSD și PNL s-au întrecut în cine susține mai cu ardoare Referendumul pentru Familie, inițiat de CPF, în cine dă cei mai mulți bani către biserici și cine arată mai multă smerenie și credință în ochii electoratului. În fapt, așa cum și ei recunosc, cele două partide sunt conservatoare înainte de toate. 

PSD mimează acum social-democrați și susține în negocieri mărirea pensiilor, impozitarea progresivă și reforme adresate bugetarilor, dar nu e altceva decât o altă manevră politică populistă, o mită cu care și-a obișnuit electoratul. În ceea ce-i privește pe liberali, o parte din PNL a înghițit de la bun început cu noduri guvernarea alături de USR. Pentru ei, alianța cu partidul lui Ciolacu li s-a părut mereu mai naturală decât cea cu „neomarxiștii” de la USR.

Oricum, o alianță cu PSD va sugruma PNL, cum s-a întâmplat și pe vremea USL. Partea bună e că PSD nu va mai avea acum cum să mimeze opoziția și va deconta și el dezastrul sanitar de care se face oricum vinovat din toți anii cât a stat la guvernare. Asta dacă nu se decide să plece înainte de alegerile parlamentare. Cu o opoziție slabă, dacă cele două partide își dau mâna la furat împreună, singurul lucru care ar putea să le despartă ar mai fi plictiseala.