Jurnalul de Duminică

De ce n-ar trebui să-ți fie frică să angajezi o menajeră de etnie romă

Eventual, ameninți și cu bătaia.
menajera roma, discriminare, rasism, romi
Fotografie de Gantas Vaičiulėnas via Pexels 

Am găsit întâmplător un anunț pe o platformă de joburi prin care un domn din zona Arcului de Triumf din București dorea să angajeze o menajeră, dar a ținut să menționeze că „nu primește țigănci, căci le va bate ca la garnizoană, cu bocancii, și că le va strivi dinții”. După ce am făcut publică postarea, anunțul a fost șters.

Anunțul ăsta m-a facut să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă mama mea ar fi fost cea care ar fi aplicat pentru acest loc de muncă. Și cum ar fi trebuit „să aibă dinții sparți”, deși e cea mai bună femeie pe care o cunosc.

Publicitate

Domnului Casian, vecinul nostru de vizavi, i-am spus „sărut-mâna” până aveam vreo 15 ani. M-am oprit în momentul în care m-a rugat să folosesc orice altă formă de salut care să nu implice pupatul unei părți a corpului, nu de alta dar îl salutam așa chiar și atunci când eram cu o fată pe lângă mine. Am zâmbit și l-am rugat să facem o excepție atunci când e mama prin preajmă, mai ales pentru că dacă aș fi salutat o persoană mai în vârstă decât ea cu o altă formulă decât cea amintită mai sus, m-ar fi beștelit destul de rău și mi-ar fi reproșat că n-am arătat respectul cuvenit și că o fac de rușine.

Pe doamna Casian nu mi-o amintesc. Murise atunci când eram destul de mic și tot ceea ce știam era că mama și dumneaei au fost prietene. Mama o respecta foarte mult pentru faptul că era o gospodină și o soție desăvârșită, dar mai ales pentru dorința ei „de a lăsa ceva în urmă”. Nu avea copii, însă „acel ceva” pe care dorea să-l lase celor dragi era gospodăria, cea mai mândră din tot cartierul. Domnul Casian avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară, deci Doamna era conștientă că va avea cine să se bucure de eforturile ei. 

Cu mama schimba rețete de prăjituri și de mâncăruri „mai de domni”. Buna mea, nu de puține ori, îi „îmbunătățea” știu-eu-ce prăjitură cu un touch personal. De obicei, inovația consta în scoaterea unui ingredient scump sau folosirea unuia de calitate mult inferioară, mai ales pentru că doamna Casian era soție de contabil, iar mama de muncitor docher. Această diferență de statut era evidentă doar în apelativele cu care se adresau una alteia, mama adresându-i-se cu „Doamna Casian”, iar Doamna cu „Coana Lina”.

Publicitate

Tata nu privea cu ochi buni această relație de prietenie, mai ales de când o mașină neagră a început să vină destul de des la poarta domnului Casian. Era contabil la o serie de unități de alimentație publică și vestea că avea probleme cu legea n-a surprins pe nimeni. Condamnarea sa la locul de muncă s-a suprapus cu îmbolnăvirea Doamnei Casian, care a căzut la pat, și care avea nevoie de ajutor. Mama o ajuta zilnic, fără ca tata să știe, ducându-i de mâncare, hrănind-o și spălând-o, atunci când era cazul. Seara, înainte de culcare, cât tata era la toaletă, fugea la Doamna s-o pieptăne.

Cu foarte puțin timp înainte să moară, doamna Casian a făcut o listă cu toate cele agonisite, astfel încât cei ce vor rămâne după ea să știe de unde să le ia. Mamei i-a spus ce și cum și a rugat-o ca anumite lucruri să le ia pentru ea și familia ei, fără ca domnul Casian să știe. Mama i-a mulțumit și i-a spus că nu poate să ia nimic, pentru că pe „prieteni îi ajuți și-atât”, și pentru că dacă ar fi luat orice, ar fi simțit că „se murdărește”.

Mama a fost cea care a vegheat-o în momentul agoniei, străjuind-o cu lumânarea aprinsă, și tot ea a ținut-o de mână atunci când inima ei a încetat să mai bată. Ultima rugăminte, pe care a primit-o din partea Doamnei, a fost să-i spună „lui Ticu” unde erau niște bijuterii. Nici prin cap nu i-a trecut vreodată să facă altceva decât să transmită mesajul și să se retragă, în liniște, să-și jelească prietena.

Povestea asta o spun doar pentru a sublinia că, prin mine și prin frații mei, mama mea a „lăsat ceva în urmă”. Ea, „țiganca” fără de carte din satul Negrilești de lângă Tecuci, e cea care m-a învățat de fiu omul de astăzi, gospodărindu-și sentimentele și dojanele astfel încât să rămân pe drumul care trebuie. De la ea am învățat, și continui să învăț, o mulțime de lucruri: să crezi în tine, să înțelegi că nu poți cere până nu dai, să crezi în oameni, să faci bine și celor care te-njură, dușmanilor să le dai pâine și apă, să ierți, să iubești, dar, mai ales, să trăiești fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. De la ea am învațat ce înseamnă „familia” și nu cred că voi putea să egalez vreodată puterea ei de a se sacrifica pentru cei dragi.

Editor: Mihai Tița