Am făcut turul muzeelor pe LSD

Disclaimer: VICE nu încurajează consumul de droguri de niciun fel.

Bruxelles e un oraș cultural, știe toată lumea. Au fost acolo mulți artiști care au pictat, fotografiat și catalogat artistic cele mai mici colțuri ale orașului. Aș zice chiar că numărul muzeelor din oraș e chiar tulburător de mare. Locuiesc aici de ceva vreme și abia dacă am vizitat o treime din sfertul instituțiilor culturale.

În fiecare an, încerc să profit de un eveniment special ca să bifez mai multe obiective odată: Noaptea Muzeelor. Cu un singur bilet, vizitezi o grămadă de muzee, expoziții și performance-uri pe parcursul a câtorva ore. E o experiență magică.

Dar anul acesta am vrut să am parte de o experiența diferită. Cum mulți artiști lucrează sub influența drogurilor, m-am gândit că ar fi interesant să văd operele de artă sub influența drogurilor. Cu percepția alterată, poate voi găsi sensuri noi în lucrări, sensuri ascunse pe care doar artistul le știe.

Așa că, de dragul științei și al realizărilor personale, m-am provocat să vizitez cât mai multe locuri culturale posibil, în timp ce sunt spart pe acid.

Totul a început cu un citat din poetul William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar fi limpezite, totul i-ar apărea omului aşa cum este, infinit.” Această afirmație l-a inspirat pe Aldous Huxley să scrie cartea Porțile Percepției, care analizează beneficiile consumului de substanțe psihedelice pentru știință și transcendența ființei umane.

Conform Centrului European de Monitorizare a Drogurilor și a Dependenței de Droguri, modul de acțiune al LSD-ului nu e foarte bine înțeles. Se crede că interacționează cu sistemul serotoninergic prin prinderea de receptorii activatori care interferează cu sistemele inhibitoare, iar asta are ca rezultat diverse tulburări de percepție. E mult de vorbit despre asta, iar eu nu sunt om de știință, am vrut doar să consum artă cu porțile percepției deschise.

După cum am menționat mai sus, orașul e plin de muzee interesante și atipice. Dar am zis să încep cu clișeul care reprezintă orașul pe plan internațional, emblema Bruxelles-ului: statuia băiețelului care se pișă. Un pic cam supraestimată, zic eu.

Ei bine, află că băiețelul ăsta e mascota orașului și își schimbă mereu ținutele în funcție de anotimp sau sărbătorile oficiale. Uneori e îmbrăcat în culorile unor organizații sau comunități urbane sau alte țări cu care statul are parteneriate. Hainele astea în care e îmbrăcat piciul cu diverse ocazii sunt expuse într-un mic muzeu, de mărimea unei camere.

Recunosc că ar fi trebuit să aleg o experiență mai liniștită pentru începutul acestui trip. Nu prea e cool să ai impresia că ești urmărit din toate părțile de un băiețel care se pișă spre tine. Plus că mă enervează clișeele tuturor țărilor: Franța are marinarii, japonezii au samuraii, irlandezii pe Sfântul Patrick...

În orice caz, am avut un ghid drăguț care mi-a explicat fiecare colțișor al camerei. Fix atunci m-a lovit acidul și am avut impresia că îmi șoptea mie personal în urechea dreaptă. În același timp, auzeam perfect ce vorbeau oamenii din celălalt colț al camerei. Din cauza asta, am simțit că turul muzeului a durat un pic mai mult decât îmi doream.

Am dat peste instituția asta anul trecut, la Noaptea Muzeelor, și mi s-a părut o sectă, muzeul unui mic club localizat sub palatul regal. 

Erau acolo oameni îmbrăcați la patru ace, președintele asociației, indivizi îmbrăcați în haine de epocă. Mi-am pierdut un pic mințile, mi se părea că fac o călătorie în timp. Simțeam că eram persoana nepotrivită, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Și nu poți rezista mult în situația asta pe acid. Aveam impresia că toată lumea se uita la mine ca la ciudatul secolului.

Am intrat în paranoia și m-au luat toate transpirațiile. Am făcut câteva fotografii, m-am uitat la obiectele și bijuteriile din aur expuse pe pereți și am încercat să conving un domn să mă lase să trag cu arcul lui. Mai bine că n-a acceptat, că naiba știe ce sau pe cine nimeream cu săgeata aia.

Nu uita, e bine să nu iei droguri pe stomacul gol. Știu, e ciudat uneori și nu simți deloc foame, dar de fapt te ajută să mănânci. Iar mi s-a părut că toată lumea se uita la mine și îmi venea să chicotesc fără motiv, dar am reușit să mă hrănesc.

Mi-am planificat toată călătoria în avans. Ca să vizitez cât mai multe locuri, am pregătit dinainte un circuit care să-mi permită să văd cât mai multe muzee într-un timp cât mai scurt. Un traseu demn de un ghid turistic.

Pe drum, prietena mea a râs de mine și mi-a zis că par un cățel care se bucură și dă din coadă la tot ce vede.

Am ajuns la Cinematek, unde se ținea un cabaret cu tema Rocky Horror Show, în mijlocul unei expoziții despre istoria cinematografiei. Am încercat să nu mă concentrez pe personaje sau costume, ci pe artă.

Camere obscure, lanterne magice, taumatrop, fenakistiscop și praxinoscoap, strămoșii cinemaului modern. A fost superb pentru mine, care eram tripat, să văd imagini repetitive în mișcare.

Mi-am zis că nu mi-ar strica și niște artă clasică, după atâta artă modernă. Pe drum spre muzeu, am luat-o un pic pe ulei și am început să fac glume tâmpite sau să pozez lângă băltoace de vomă. 

Expoziția la care am ajuns se numea „Shin hanga – Printuri moderne din Japonia (1900-1960)” și e o odă adusă printurilor japoneze. Lucrările erau și frumoase, dar și tulburătoare. Liniile fin desenate, femeile, peisajele mă făceau să amețesc, dar într-un sens bun. M-am pierdut, efectiv, în șuvițele de păr ale gheișelor.

Contrastul anumitor lucrări, între umbre și lumini, în paralel cu albul munților înzăpeziți aduceau imaginile la viață. Siluetele personajelor din fundal păreau să se miște, în timp ce fundalul rămânea fix. M-am frecat la ochi de câteva ori, ca să mă asigur că nu eram în fața unei picturi animate.

Din păcate, nu m-am putut abține să izbucnesc în hohote de râs total aiurea în fața unor lucrări foarte sensibile și frumoase, pentru că naiba știe ce vedeam eu în ele. 

Uitasem că Noaptea Muzeelor nu e doar despre artă, ci și despre beție. Toată lumea bea în drum spre o locație sau alta. Eu am băut o bere lângă această statuie care e un omagiu pentru porumbeii soldați care au murit pentru țara lor. Am trecut pe lângă ea de sute de ori fără să o observ. Ca de obicei, LSD-ul m-a ajutat să redescopăr lucrurile importante din viață.

Când am auzit că Kanal urma să organizeze o expoziție, am vrut s-o văd. K1 e o mică insulă culturală situată între templul capitalismului, care e Tour et Taxis, și podul întunecat de pe bulevardul Leopold II, care ascunde mizeria și dependența de droguri din Quartier des Quais.

Apropo de regele Leopold al doilea, expoziția K1, Kinshasa (N) Tonga, prezintă impactul colonialismului asupra arhitecturii unuia dintre cele mai mari orașe de pe continentul african. Ajuns acolo, am avut impresia că am intrat într-un club, nu într-o galerie de artă. Oamenii petreceau în costume colorate și am avut impresia că sunt la un party.

Expoziția prezintă mai multe aspecte ale capitalei congoleze. Fotografie de stradă, carnavaluri, schițe ale orașului, haine colorate, reportaje radio și video... Acidul făcea culorile și mai intense și îmi venea, efectiv, să îmbrățișez cu privirea lucrările, la propriu.

Dar mulțimea de oameni m-a panicat până la urmă și a trebuit să plec.

Odată intrat, îmi e imposibil să trec de oamenii care s-au adunat să vadă performance-ul lui Plein de Jeu. Nu am nimic împotriva colectivului, care făcea ceva foarte mișto și atmosferic, dar mereu mi s-au părut nașpa petrecerile în muzee, pentru că în această combinație sunt mereu oameni care nu dau doi bani pe party și oameni care nu dau doi bani pe artă. Pur și simplu nu mi se pare un mix bun. 

După niște eforturi serioase, am reușit totuși să sperii oamenii și să îi oblig să mă lase să trec, așa că am intrat la expoziția faimosului artist Invaders, Invader Rubikcubist, pe tema cubului Rubik. Nu sunt fan pop art, dar mi-a plăcut că era interactivă. Lucrările le vezi prin prisma propriului telefon.

Pe pereți erau ACDC, Jacques Brel, Zinedine Zidane, Pablo Escobar și toate mascotele culturii populare. Lumea nu părea să dea doi bani pe lucrări, își făceau un selfie și plecau mai departe. Am impresia că ultima mea oprire m-a intrigat mai mult pe aspect social decât artistic... Dar hei, pe de altă parte, o ieșire la muzeu îți oferă ocazia să descoperi mai multe despre tine în relație cu ceilalți.

În final, aș vrea să întăresc că acest articol s-a vrut umoristic și experimental. Nu încurajez consumul de droguri periculoase. Dar aș mai da un citat din Aldous Huxley: „Singurul lucru pe care îl știm despre viitor e că nu știm cum o să fie, iar ce se întâmplă e, de obicei, foarte diferit de ce anticipam noi.”

Analizează afirmația asta și, dacă ți se trezește curiozitatea, mergi la un muzeu.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.