De ce încă ești sărac, deși tot auzi c-a bubuit economia României mai tare decât boaba la festival

În funcție de ce știri asculți și în gura căror politicieni te uiți, ajungi să crezi și tu că România se îmbogătește de pe o zi pe alta. Ne-a căzut norocul în cap și banii din cer, suntem tigrul Europei, motorul de biznis al balcanilor, ce să mai, un Adrian Minune al creșterii economice. După care, chiar pe același post TV sau site, vezi încă trei știri despre ce rată uriașă de sărăcie e în România, cum nu sunt bani pentru una sau alta, iar școlile sau spitalele stau să ne cadă în cap.

Ba chiar în august 2022, ultima lună de vară, a venit vestea: economia României a crescut în primele șase luni cu 5,8 la sută, potrivit INS. Și e o creștere surprinzătoare. O explicație poate fi o explozie a consumului în prima jumătate, după aproape doi ani de stagnare și teamă pe fondul pandemiei. Oricum, creștere. Ce vreau să-ți prezint acum e diferența între creștere și ce simți tu pe card.

La paradoxul de mai sus – bubuiala economiei care nu se simte – unii o să-ți spună foarte convinși: se fură! Ori că se fură ba de către politicieni, ori de multinaționalele care-și externalizează profiturile. Alții o să spună că de fapt suntem martori la schimbarea în bine, chiar dacă nu-i perfect, trăim cea mai bună perioadă a României și tot așa.

Mă rog, realitatea e ca o shaorma de cartier: cu câte puțin din toate cele de mai sus, niște zgârciuri scârboase și încă o chestie cu o consistență dubioasă despre care nu vrei să știi ce era pentru că deja ai mâncat-o.

Bun, deși optimismul unora e deseori exagerat, creșterea economică în România e reală și a avut loc chiar într-un ritm destul de puternic. Dacă te raportezi la creșterea Produsului Intern Brut (PIB), cel puțin. De aici și denumirea de „tigru” folosită pentru țările cu creștere economică rapidă. 

Hai să-ți prezint câteva cifre.

În ultimii 20 de ani doar, economia națională a crescut de șase ori, de la 40 de miliarde euro în 2021 la 240 miliarde anul trecut. Ceea ce nu e lucru mic, am evoluat mult mai rapid decât vecinii noștri. De fapt, după unele măsurători, am fost a cincea cea mai performantă economie a lumii în ultimele două decenii. Bine, adevărul e că atunci când pornești de jos și creșterea e mai ușoară. Economia o ducea prost și pe finalul republicii socialiste, dar anii ‘90, zis și „deceniul pierdut”, au adus o prăbușire și mai abruptă.

Abia în 2004 am reușit să ajungem la același nivel PIB din 1989.

Te mai uiți de exemplu la nivelul de PIB pe cap de locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare standard: dacă în momentul aderării eram la puțin peste 40 la sută din media UE, astăzi am ajuns la 73 la sută, mai mult decât Bulgaria, Grecia, Slovacia sau Letonia. În sfârșit, că devenise cutumă să fim penultimii într-un clasament. Dacă te uiți la evoluția din 2000, când eram abia la 26 la sută din media UE – chiar sub Bulgaria – și până azi, creșterea e și mai impresionantă, comparând ce decalaj uriaș era și față de statele ex-socialiste.

La fel și cu salariile, de la nici 100 de euro prin 1999 am ajuns acum la peste 800 de euro salariul mediu net. Și probabil mai sunt încă 100 de moduri de a măsura creșterea economică, de la explozia consumului, călătoriile în străinătate, mașinile achiziționate ori schimbarea la față a orașelor. Până și la lăutari nu mai merge să dai dedicații cu sume de 2010, imediat ți se zice „ai greșit buzunarul băiatul meu”.

Bun, cifrele astea arată o imagine foarte bună. Și nu fără motiv, ele și reflectă într-o măsură realitatea, numai că fiecare măsurătoare arată doar o latură a realității. Cum explici, de exemplu, emigrația masivă, în ciuda creșterii economice la care suntem campioni?

Te poți uita la salarii și începi cu cea mai favorabilă măsurătoare: salariul brut, adică suma cheltuită de angajator pentru tine, înainte de taxe și impozite. Pe cifre europene, România are printre cele mai mari salarii brute din toată zona (peste Ungaria, Slovacia și peste tot restul balcanilor, în afară de Grecia, dar de care suntem oricum foarte aproape).

De fapt, stai, și mai bine stă România dacă te uiți la salariul net, dar ajustat la puterea de cumpărare, unde iar suntem fruntași în toată Europa de Est. Șmecherie, nu? Cam pe aici se termină statisticile bune. Voi reveni la ele.

Deși la PIB și salarii medii stăm bine, asta nu înseamnă că și prosperitatea e distribuită egal ori echitabil. E puțin ca în gluma aia: dacă pui laolaltă un miliardar cu 99 de angajați pe salariul minim, media îți dă că toți sunt milionari. Astfel, deși salariul mediu net, adică în mână, se apropie de 4 000 de lei, majoritatea salariaților sunt plătiți foarte prost.

Câteva cifre – 70 la sută din contractele de muncă sunt sub 3 000 lei net și aproape unul din trei angajați e plătit cu salariul minim. Mai e o nuanță a statisticii ăsteia: dacă în 2011 erau 400 de mii de contracte pe salariul minim, acum sunt 1,6 milioane. O evoluție foarte proastă. Nu doar atât, dar coșul de consum minim pentru un trai decent în România e de vreo 2 700 de lei net – pentru o persoană adultă singură, aproape dublu față de cât salariul minim actual. Iar asta era calculat înainte să lovească inflația atât de tare.

Dincolo de salarii și PIB și ajustări, trebuie să te uiți la cum o duc oamenii. Asta dacă vrei să înțelegi mai bine dimensiunea dramei sociale prin care trec cei mai vulnerabili dintre români. Faptul că suntem pe primul loc din UE la numărul de copii în risc de sărăcie și pe primul la abandon școlar. Iar pe cifre de recensământ, circa patru milioane de români au plecat din țară din anii ‘90 până acum din care un milion în ultimii zece ani. Astea sunt cifrele alea dramatice pe care le aruncă toată lumea an de an, de ai ajuns să te și plictisești să le tot auzi.

Nu-ți arată însă imaginea vieții zilnice a celor care lucrează și locuiesc aici.

De la cei peste 50 la sută care nu-și permit o săptămână de vacanță pe an și până la lucrurile nemăsurate de statistici. Nici Eurostat, nici INS nu măsoară cu adevărat mita pe care o dai pentru o îngrijire medicală gratuită. Ori de câte ori trebuie să te împrumuți doar pentru cheltuieli precum întreținere sau alimente. Nu măsoară nici stresul sau grijile atunci când muncești din greu, dar tot te afunzi în datorii. 

Bine, există sondaje despre depresie – cu statisticile alea despre cele mai „fericite” țări, dar când ele-ți spun că doar unul din 100 de români suferă de depresie – campioni absoluți pe tot continentul – nu prea-ți vine să le crezi. Așa și cu creșterea economică, e extraordinară, mirobolantă, dar când îi vorbești de ea jumătății sărace a României, te întreabă când va ajunge să le bată și lor la ușă.

Dacă statisticile sunt cam greu de contestat, de acum începe partea de explicații: de ce e atâta sărăcia, dacă avem atâta creștere economică? Răspunsuri sunt multe. Unii sunt de părere că oculta e de vină, alții spun că e din cauză că nu avem destulă privatizare și toate sloganele despre cum dacă ești sărac, e doar vina ta și tot așa. Există însă și analize mai serioase care pornesc de la comparații cu țări asemănătoare.

Știi ce ziceam mai sus despre cum avem printre cele mai mari salarii medii brute din regiune? Eh, când vorbim de salariul mediu net nu mai suntem atât de șmecheri. Deși avem salarii brute mai mari decât ungurii sau slovacii, rămânem în mână cu mai puțini bani. Cauza e că avem cele mai mari taxe pe salariul minim din UE, dar asta pentru că avem cotă unică de impozitare. Majoritatea europenilor au impozitare progresivă.

Până la urmă ține și de cultura politică și fiscală. Vrei să aduni niște bani la buget, pe cine taxezi mai tare ca să faci rost de ei? Pe angajatul pe salariul minim sau intri în marile averi și în profiturile companiilor? La noi e clară direcția în care am mers. Motivul pentru care te iau cu politica fiscală este că un buget sărac înseamnă un stat slab. 

Să-ți prezint lucrurile așa: toată lumea îi dă înainte despre cât de subfinanțată e educația, că ar trebui să fie șase la sută din PIB, iar la noi abia dacă depășim doi la sută. Da, e rușinos, dar treaba e că tre’ să ai și banii ca să-i aloci. Ce vreau să zic: una e PIB-ul național și alta e bugetul național, chiar dacă nu se discută prea mult diferența, de aici și confuzia.

PIB înseamnă valoarea tuturor bunurilor și serviciilor din România – toată economia.

Bugetul înseamnă câți bani strângi prin taxe și impozite.

Concret? România e țara cu cea mai proastă colectare la buget din UE – fie din cauză că taxele sunt gândite prost, fie că ANAF nu își face bine treaba. La a doua situație e și un răspuns direct și dur: ANAF nu face câtă treabă ar putea, de unde și veștile din ultimele luni că vor face controale la influenceri, la polițe sau scrisori de garanție bancară sau chiar verificarea persoanelor fizice care vând bunuri online.

În ultimii 25 de ani, cu încheiere în 2019, bugetul României a fluctuat între 26 și 30 la sută (o valoare excepțională atinsă la începutul anilor 2000) din PIB. Media Uniunii Europene pentru 2019 a fost, de exemplu, de 40 la sută din PIB. Până și bulgarii sunt pe la 30 la sută. 

Pe cifrele astea, altfel pot fi discutate bugetele ministerelor și domeniilor. Dar pe un buget de un sfert din PIB lucrurile stau prost. Iar investiția în educație e cea mai „profitabilă” pe termen lung. Și economic, dar mai ales social și uman. Dacă vecinii cehi sau polonezi au investit în educație, noi am zis că oricum avem școala vieții și efectele se văd. În timp ce ei reduc inegalități și au universități care urcă în clasamentele mondiale, la noi „visul românesc” al tinerilor e emigrația.

Ai văzut și tu cifrele, creșterea s-a tot văzut în ultimii 20 de ani. Întrebarea e ce am făcut cu ea? Noi, cel puțin, nu prea multe. Sigur, poți să-i spui că România e un caz special de incompetență sau proastă administrare, dar creșterea PIB în sine nu se traduce mereu în prosperitate.

De fapt, conceptul de PIB apare în forma lui modernă abia în 1934, gândit de economistul american Simon Kuznets. El a spus de pe atunci că e doar o măsurătoare la nivel macro și a avertizat că nu trebuie folosit pentru a măsura bunăstarea. Ghici ce am făcut noi câțiva ani mai târziu? Exact ce ne-a spus să nu facem și d-aia azi avem un cult al creșterii PIB – atât de rău, încât nu vedem o problemă că stăm pe o planetă cu resurse finite, dar ne așteptăm la o creștere infinită.

Pe lângă asta, nu contează doar banii dintr-o economie, ci mai ales cum trăiesc oamenii. Dacă e să comparăm PIB pe cap de locuitor și dacă ar fi să fie parte din Statele Unite ale Americii, țări ca Franța sau Germania ar fi printre cele mai sărace state americane, undeva pe la nivelul Carolina de Sud sau Kentucky. Dacă e să compari accesul universal la sănătate, la educație sau siguranța financiară, atunci clar Europa e preferabilă. De asta zic, e bine să fii stat bogat, dar când top unu la sută din populație deține peste un sfert din toată avuția – mai mult decât toată clasa de mijloc – nu înseamnă că și oamenii o duc bine.

E din nou poanta aia cu miliardarul și 99 de săraci în care un statistician vede în medie 100 de milionari.

Ca să-ți răspund la întrebarea: e până la urmă reală creșterea economică a României? Da, e reală, dar asta nu înseamnă că toți o duc neapărat mai bine. Până la urmă, emigrația nu se întâmplă de la prea mult bine.